Publicat: 14 Martie, 2017 - 12:22

De foarte multe ori folosim termeni cu conotaţii religioase, fără a fi în stare să le pătrundem înţelesul şi să le discernem conţinutul de sorginte filozofică şi, desigur, cu pronunţat caracter evanghelic şi ecumenic. Sunt termeni pe care îi auzim în sferele elitiste ale societăţii fără să le înţelegem sensul. De aceea  am să abordez în acest articol câţiva termeni de asemenea natură încercând, pe cât posibil, să îi fac înţeleşi şi asimilabili, după cum urmează:

Creştinismul este mărginire transfigurată

Creştinismul e religia lui Iisus Hristos, adică religia Fiului lui Dumnezeu una din Tatăl întrupat de la Duhul Sfânt, şi răstignit pentru mântuirea noastră în zilele lui Pilat din Pont. Dumnezeu nu s-a destăinuit numai prin textul Sfintei Scripturi, ci şi prin tradiţia vie, păstrată în comunitatea Bisericii, care ne-a transmis textul Scripturii, dar şi înţelesul ei, neschimbat, de la Hristos şi până astăzi, prin împărtăşirea noastră, a celor vii şi a celor morţi, cu fiinţa însăşi a Domnului Hristos întrupat în viaţa tainică a Bisericii.

Astfel înţeles, creştinismul e un fel de a trăi religios, adică trăirea unei legături a omului cu Dumnezeu, care se vădeşte într-un anumit simţământ, în anumite dogme, într-un anumit rit şi într-o anumită purtare. Creştinismul astfel înţeles e în primul rând o religie, adică o trăire a legăturii omului cu ceva sau Cineva care-l depăşeşte, un act orientat în afara omului. Dacă, pe lânga aceasta, creştinismul mai e un fel de a gândi, de a te purta, un fel de a închipui şi de a înfăţişa lucrurile, acestea nu sunt decât expresii ale acestui mod iniţial de a trăi, libertatea ta faţă de această viaţă se poate vădi necurmat prin minunatul cuvânt prin care fericitul Augustin rezuma morala creştină: Iubeşte pe Dumnezeu şi fă ce vrei!Asta nu înseamnă că omul poate face într-adevăr orice, ci numai că, dacă va căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, tot restul va decurge de la sine.

Fiinţa aceasta ne apare nesfârşită, covârşitoare, dincolo de tot ce putem închipui, stârneşte un fel de sentiment de teamă sacră. În acelaşi timp, fiinţa aceasta ni se dezvăluie intim legată de existenţa vieţii noastre sufleteşti şi o recunoaştem în fiinţa concretă, reală, a personalităţii istorice a lui Iisus Hristos. Prin urmare, este un sentiment de transcendenţă absolută, divină, a lui Dumnezeu, a cărui lipsa goleşte de sens orice traire, făcând din lume un imens pustiu.

Pe de altă parte, Fiinţa aceasta transcendentă pătrunde prin Iisus Hristos în lume, în istorie, în timp, transfigurează toate lucrurile acestei lumi,  ale acestei vieţi şi le ridică la măsura fiinţei lor adevărate. Creştinismul astfel înţeles nu-i un act magic, prin care captăm, cu ajutorul unui gest, a unui dispozitiv, o putere necunoscută, eficace, care ne depăşeşte, pe care o întrebuinţăm în folosul nostru, ci este o întâlnire a sufletului omenesc cu o prezenţă absolut atotputernică, omniprezentă, atotştiutoare, de care ne simtim dependenţi, fiinţa divină fiind pentru noi lege de purtare, norma, deoarece în ea recunoaştem nu numai realizarea deplină a fiinţei noastre, ci şi deplinătatea tuturor perfecţiunilor pe care fiecare dintre noi  le percepe într-un anume fel.

Păcat mărturisit la duhovnic, păcat iertat

Păcatele mărturisite la duhovnic sunt iertate, dar depinde ce păcate ai făcut. Dacă sunt păcate minore, lipsite de gravitate, duhovnicul, după săvârşirea Spovedaniei, decide dacă ai voie să te împărtăşeşti sau nu.

Atunci când ai păcate mai mari sau mai multe, preotul îţi dă dezlegare prin harul primit de la Dumnezeu , dar numai după ce vei îndeplini canoane de pocăinţă stabilite de slujitorul bisericii : să faci anumite rugăciuni şi să citeşti din Biblie mai multe zile la rând, să ţii post, să faci fapte bune, dar mai ales să te abţii de la acele păcate. Mărturisirea păcatelor  în faţa duhovnicului trebuie să fie sinceră, pentru că în credinţa creştină când îi spui preotului păcatele de fapt le spui lui Iisus Hristos, preotul fiind intermediar intre tine divinitate.

Inadecvare perfectibilă

Tulburarea de personalitate de tip evitant sau anxios este caracterizată de inhibiţie socială, sentimente de inadecvare, sensibilitate extremă la posibile  evaluări negative, care duc la evitarea interacţiunilor sociale. Cei care au o tulburare de personalitate de tip evitant se consideră inadecvaţi din punct de vedere social şi evită interacţiunile sociale de teamă că vor neplăcuţi, ridiculizaţi, umiliţi. In mod tipic aceste persoane sunt singuratice şi au sentimentul că sunt marginalizaţi de societate.

Criteriile diagnostice pentru tulburarea de personalitate de tip evitant cuprind:

-  Evitarea ocupaţiilor şi activităţilor care implică contactul interpersonal, de teama criticilor,   

ipsei de aprobare sau rejecţiei.

-  Neimplicarea în relaţii de teamă că celorlalţi nu le va plăcea de el.

-  Nu se angajează în relaţii intime pentru că se teme că va fi ridiculizat sau respins.

-  Este permanent stersat de posibile critici şi respingere în situaţiile sociale.

-  Este inhibat în noile relaţii interpersonale tocmai din cauza sentimentului de inadecvare.

Se conideră inapt din punct de vedere social, sau inferior altora.

-  Nu îşi asumă riscuri şi nu se implică în activităţi noi pentru că acestea ar putea fi stânjenitoare.

De obicei cei cu personalitate de tip evitant îşi monitorizează foarte atent reacţiile atunci când sunt implicaţi în interacţiuni sociale. Din această monitorizare rezultă o tensiune extremă, care duce la ezitări în vorbire, majoritatea acestor persoane devenind taciturne. Sunt atât de crispaţi de teama ridicolului încât fac blocaje de vorbire coerentă.

Geniu al iertării

Puterea dată de Hristos Apostolilor de a ierta păcatele oamenilor nu este o harismă, adică un dar făcut lor de către Dumnezeu, care ar fi dispărut odată cu viaţa lor pământească, ci ca o instituţie permanentă şi ca o expresie concretă a puterii Duhului Sfânt cu care Hristos însuşi a investit pe Apostolii Săi după înviere. Căci odată cu instituirea preoţiei sacramentale: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh Sfânt" (In. 20, 21-22), are loc şi instituirea Tainei Spovedaniei, arătata ca lucrare a celor investiţi cu puterea Duhului Sfânt şi trimişi în lume: "Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (In. 20, 23).

Deci, puterea episcopului şi a preotului, ca săvârşitori ai Tainei Spovedaniei, de a ierta păcatele, vine de sus, de la Hristos însuşi şi este permanent în aceştia prin însăşi Taina Hirotoniei. Epicleza (adică rugăciunea) Tainei Spovedaniei arată atât pe săvârşitorul Tainei, cât şi originea puterii iertării păcatelor: "Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurăarile iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatîlui şi al Fiului şi ai Sfântului Duh, Amin".

Apostolii au primit puterea iertării sau legării păatelor şi, prin ei, această putere a primit-o Biserica întreagă, mai departe în timp, prin episcopii şi preoţii ei. Puterea nelimitată a iertării păcatelor în Biserică este inclusă în însăşi trimiterea Apostolilor în lume, investiţi cu puterea Duhului Sfânt: "Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi... Luaţi Duh Sfânt" (In. 20, 21, 22).

Inspiraţie nonconformistă

Unii oameni ajung să realizeze lucruri extraordinare, lucruri care îi inspiră pe oamenii din jurul lor, ajungând chiar să influenţeze şi să schimbe fundamental vieţile altor oameni. Sunt oameni care oferă atât de multă valoare celorlalţi prin ceea ce sunt, ce fac şi ce spun. Cum reuşesc să facă acest lucru? De unde au motivaţia şi puterea pentru a-şi îndeplini visele măreţe?

Pe parcursul vieţii, cu totii am întâmpinat momente de slăbiciune, în care ne-am pierdut încrederea în noi, am simţit că ne-am pierdut direcţia şi nu mai ştim încotro s-o luăm. Şi tocmai când neputinţa te copleşeşte, cineva vine şi te ajută să depăşeşti momentul. Fiecare dintre noi, intr-un fel sau altul, influentează viaşa alte persoane, fără ca măcar să fim conştienţi de acest lucru. Opreşte-te omule o clipă pentru a le multumi celor care au adus valoare şi preţuire vieţii tale!

Scopul inspiraţiei este să înalţe spiritul!

Să nu confundăm lipsa de idei în realizarea unor activităţi practice cu lipsa de inspiraţie. Munca e muncă, iar inspiraţia e inspiraţie! Probabil v-aţi spus uneori că „ ...nu mă simt inspirat să fac acest lucru...”.  Fals! Pentru asta nu ai nevoie de inspiraţie, trebuie doar să munceşti, să-ţi faci treaba!

 

Topic: 

Format: