Publicat: 11 Iunie, 2018 - 13:00

1. Schimbarea la fatà post-comunistà si autodistrugerea stangii si dreptei.

La Mugello, in Toscana, fenomenalul campion italian de motociclism Valentino Rossi a fàcut  praf, sambàtà 2 iunie, recordul parcurgerii uneia dintre cele mai prestigioase piste de motociclism din lume. Timpul sàu a fost  extraordinar: 1’46'202. “Il Dottore” a devenit astfel “cel mai bàtran campion” din istoria sportului pe douà roti cu motor care a reusit a se plasa in pole-position in Marele Premiu de la Mugello. Putini credeau cà isi va reveni dupà seria de accidente ghinioniste din ultimii ani. Pentru eternul adolescent Valentino, aflat la “bàtrana” varstà de 39 de ani, pozitia pentru linia 1 la plecare cucerità la Mugello a fost prima din acest an, a 55-a din carierà si a saptea realizatà la acelasi Gran Premio. El a reusit de altfel, plecand a doua zi de pe prima linie cu marele sàu concurent, Lorenzo, a se plasa pe locul al doilea la Marele Premiu (3 iunie 2018), invins la limità de adversarul citat.  Nu imi pot imagina ce a gandit in acea zi despre  performanta lui Rossi fostul, panà foarte recent, secretar al partidului Democratic italian Matteo Renzi (demisie 4 martie 2018), 43 de ani, toscan sadea, nàscut la Firenze si crescut la Rignano sull’Arno, oràsel “dincolo de munte” fatà de Mugello.  Renzi, “copilul teribil” al Partidului Democrat italian, càruia i-a fost secretar intre 15 decembrie 2013 si 12 martie 2018, a luat in toatà viata sa curbele existentiale in mare vitezà, reusind pànà mai ieri-alaltàieri sà ajungà la potou fàrà sà gafaie. La 29 de ani (in 2004), làsand in spate o adolescentà de boy-scout si o primà tinerete toatà casà si bisericà, dupà convertirea la cato-comunismul ridicat  la rangul de a doua naturà  a PD, a devenit, suportat de acest partid, presedinte al provinciei Firenze. Dupà care, la 34 de ani, a luat cu  asalt unul dintre palatele florentine din care dinastia bancherilor  de Medici - pe ale càrui ramuri genealogice sunt scrise, dupà secolul al XV-lea, nume de cardinali si papi - si-a exercitat timp de secole puterea asupra a ceea ce a devenit, sub conducerea lor, Marele Ducat al Toscanei. Renzi a ràmas in Palazzo della Signoria, ce adàposteste  Primària,  5 ani (2009-2014) si a  fàcut din sobrele incàperi ale acesteia centrul de comandà al unui grup din “intelighentia” democraticà pregàtit sà-l sprijine in asaltarea (cu armele “neconventionale” ale verbului critic) a pozitie de leader (= secretar) al Partidul Democrat (PD). 

Atat pentru cine nu este foarte làmurit cu ce se intamplà in momentul de fatà in viata politica a Italiei, tarà care a fost probabil cel mai interesant laborator politic occidental in perioada Ràzboiului Rece, dat fiind sprijinul de masà avut de PCI, partid ràmas mereu in opozitie dar care a talonat indeaproape succesele electorale ale Democratiei Crestine si a contribuit din plin la sustinerea sistemului democratic al tàrii de pe pozitii ideologice diferite (dar dialogante) fatà de cele ale partidelor de guvernàmant de centru-sinistra, este necesar sà reamintim pe scurt etapele metamorfozelor ce au dus la “màrirea si decàderea” (recentà) a PD.

Chiar denumirea Partidul Democrat (nu se specificà Italian - se chiamà PD si nu PDI) este o a treia versiune, modernizatà, a fostului Partid Comunist Italian. Este o denumire inspiratà de numele partidului care a avut ca lideri pe John J. F. Kennedy, pe Carter, Clinton si Obama.  In intentia “schimbàtorilor de denumire” noua denumire ar fi trebuit sà corespundà semnificatiilor sugerate de expresia “nomina sunt consequentia rerum”, utilizatà de Justinian in Institutiones (2, 7, 3). Suntem de pàrere cà ea a corespuns mai mult dezideratului romantic din locutiunea latinà “nomina sunt omina”, care, tradusà fàrà inflorituri, ar insemna “numele este o presimtire”. Se stie cà presimtirile unui viitor favorabil nu se realizeazà mereu. Numele PCI fusese deja modificat - sub presiunea exceptionalitàtii evenimentelor din si dupà 1989 - in cadrul lucràrilor celui de al XX Congres al Partidului Comunist Italian de la Rimini, incheiat in ziua de 3 februarie 1991 cu autodizolvarea “seduta stante” a acestuia.  S-a nàscut tot atunci Partidul Democratic al Stangii (PSD), in functia de secretar al noului PDS ramanand Achile Occhetto, fostul secretar al PCI. Occhetto, omul “tranzitiei”, si-a prezentat demisia  Consiliului National al PDS dupà alegerile din ianuarie 1994, pierdute in favoarea nou nàscutei formatiuni Forza Italia, creatà de Berlusconi.  Din acel an si panà la data de 4 martie 2018 scena politicà italianà a fost practic dominatà de rivalitatea intre  produsele metamorfice ale PCI (PDS, DS, PD) - devenite  factori agregatori al grupàrilor politice  “supravietuite” de centru, centru-stanga  si ale ràmàsitelor “stangii chiar de stanga” -  si principala formatiune  de centru, Forza Italia. Dezagregatul Partid Socialist Italian, sucombat sub loviturile acelei magistraturi “anti-sistem” ce manifesta simpatii comuniste sau a fost manipulatà de PCI - nu a mai putut avea un rol relevant in agregarea unor “forte proaspete” in jurul unei stangi reformiste, cu “certificat” istoric de participare la viata democraticà a tàrii si la guvernarea ei. La randul sàu Forza Italia a devenit factorul agregator al resturilor “centrului democrat-crestin si derivatelor sale, ca si al pàrtii majoritare din fostul Partid Socialist Italian “torpilat” de magistraturà. Dar aceasta este o poveste prea lungà si incurcatà pentru a fi lichidatà intr-un articol.  In fruntea PDS a fost unul din “colonelii” lui Occhetto, Massimo d’Alema, influentul ex-leader al Federatiei Tineretului Partidului Comunist (FGCI, 1975-1980). Ca secretar al PDS (1994-1998) D’Alema a fost, impreunà cu economistul-manager statal, Romano Prodi,  unul din principalii promotori ai coalitiei L’Ulivo (Màslinul). In ea au confluit in 1995 cadre din Democratia Crestinà, partid ce dominase viata publicà italianà din momentul proclamàrii Constitutiei republicane (27 decembrie 1947) panà in 1992. PDS a fost gandit de vechiul etablisment al PCI si ca fortà politicà de referintà pentru partidele minore, rezultate din implozia Democratiei Crestine si din  destràmarea PCI. Alegerile din aprilie 1996 au dus la victoria coalitiei Màslinului si la formarea Guvernului Prodi 1 - in cadrul càruia Valter Veltroni, ex leader al organizatiei de tineret din Roma al PCI si tanàr aparatcik in conducerea acestuia, a acoperit functia de vice prim-ministru si ministru al culturii. Ele s-au desfàsurat  aplicandu-se prevederile “Legii Mattarella” din 1993 (de la numele initiatorului ei, constitutionalistul palermitan ex-democrat-crestin, actualul Presedinte al Republicii Italia). Legea respectivà incuraja un sistem electoral mixt, cu un singur tur atat pentru Camerà cat si pentru Senat, 75 % din locurile in ambele brate ale parlamentului urmand a fi ocupate aplicandu-se criteriul majoritar, celelalte 25% fiind acoperite, la Senat, prin recuperarea proportionalà a ne-alesilor printr-un mecanism denumit “scorporo” (decorporare)  si la Camerà recurgandu-se la liste blocate, cu baraj de acces la pragul de 4% din electorat.   Acest mecanism a ràmas in vigoare panà in 2005 cand a fost modificat de “Legea Calderoli”, dupà numele senatorului leghist care a propus-o, poreclità in deradere de constitutionalistul Giovanni Sartori “Lex Porcellum”.  

Fràmantàrile din interiorul fostului PCI  (devenit PDS) in care diverse orientàri   deja impinseserà spre fractionàri determinate de un grad mai ridicat sau mai scàzut de aderentà la noul parcurs al partidului, l-au determinat pe Massimo d’Alema, in timpul cat a fost secretar al partidului, sà incerce crearea unui singur subiect politic  de stanga, deschis la sugestiile culturii politice a socialismului reformist democratic. Se avea in vedere si “ocuparea” spatiului politic dominat anterior de Partidul Socialist Italian, aproape iesit di scenà, la inceputul anilor ’90,  cu contributia unei pàrti a magistraturii, complezentà cu fostul PCI si adversarà declaratà a prezentei lui Berlusconi in politicà din cauza pericolului potential de influentare a opiniei publice de càtre televiziunile (Grupul Mediaset)  si  instrumentele editoriale in posesia sa (Edizioni Mondadori, player mondial; cotidianul “Il Giornale” etc). La inceputul lui februarie 1998 au fost convocate sub acelasi acoperis mai toate regrupàrile de stanga la intalnirea pompos pusà sub  umbrela inexistentelor (panà atunci) State Generale ale Stangii: o denumire ce evoca episoadul mai vechi al convocàrii la 8 august 1788 de càtre Ludovic al XVI-lea a reprezentantilor celor Trei Stàri (clerul, aristocratia si burghezia) pentru a se pune de acord asupra modului de rezolvare a crizei economice, politice, sociale si morale cu care se confrunta Franta.  La vremea respectivà mi s-a pàrut total nepotrività denumirea atribuità adunàrii promovate de PDS: avea un iz istoricist si snob. Desigur, la “Statele Generale ale Stangii” au participat atat reprezentati ai clericalismului laic (ex democrat-crestini cato-comunisti) cat si (pretinsi sau reali) reprezentanti ai aristocratiei intelectuale radical-chic alàturi de “revolutionarii de profesie” (cu care in Romania am fost familiarizati in anii regimului comunist) ai clasei muncitoare, adicà diriguitorii de pe diferitele paliere ale organigramelor DS si regrupàrilor emergente.  De la asemenea State Generale doar imaginatia organizatorilor putea astepta màsuri revolutionare de tipul celor care in 1789 au zguduit Franta si Europa…

Prima màsurà revolutionarà a acestor State Generale a fost inlàturarea de sub umbra stejarului de pe stema PDS a imaginii secerii si ciocanului, obosità de timp si cu un appeal deteriorat de iesirea la ivealà, cu ocazia càderii Cortinei de Fier, a adevàratei fete a socialismului real. In locul secerii si ciocanului a fost plasatà sub stajar  imaginea trandafirului rosu, simbolul socialismului european. A fost ocolità cu grijà imaginea garoafei rosii, simbolul mult detestatului (de càtre comunistii deveniti peste noapte aspiranti social-democrati si cato-comunistii deveniti aliatii social-catolici ai acestora) Partid Socialist Italian. Noul subiect politic a luat numele de Democraticii de Stanga (DS). “Actionarul” sàu majoritar a fost PDS (reprezentat la actul fondator  de 73% din participantii, actionarii de minoritate fiind Federatia Laburistà desprinsà din PSI si condusà de florentinul Valdo Spini (8%), Comunistii Unitari (ex Refondarea Comunistà, 6%), Crestin Socialii (provenientà ex-Democratia-Crestinà si ex-PSI, 6%), Stanga Republicanà (3%), Reformatorii pentru Europa (alti ex-PSI), Actiunea Solidarà (2%). Se poate lesne imagina care au fost dificultàtile mentinerii in picioare a unei asemenea coalitii.  Partidul Democratilor de Stanga (DS) nu a avut o viatà lungà. Panà la o nouà metamorfozà s-a confruntat cu probleme ce i-au influentat nu putin traiectoria politicà. Esentialà a ràmas in dezbaterile din interiorul sàu  definirea obiectivelor social-politice in functie de a càror abordare se juca “vocatia majoritarà” a partidului, vocatie ce obsedase si conducerea dispàrutului PCI. Eterogeneitatea coalitiei  in cadrul càreia DS ar fi trebuit sà isi afirme “vocatia majoritarà” a impus de la bun inceput un “viraj” politic prin orientarea atentiei mesajelor càtre exigentele  pàturilor intermedii, a unui “bazin electoral” nededicat in principal “clasei muncitoare”. Viraj anticipat de  inlàturarea (in februarie 1998, cum am spus) simbolului secerii si ciocanului de pe emblema DS.  In octombrie 1998 de altfel Massimo d’Alema a làsat pozitia de secretar al partidului in mainile lui Veltroni si a preluat presedintia guvernului, dupà demisia lui Romano Prodi. D’Alema a fost primul om politic provenit din Partidul Comunist care a ajuns in fruntea Guvernului Italiei, condus de el in douà reprize: intre 21 octombrie 1998 - 22 decembrie 1999 si intre 22 decembrie 1999 - 19 aprilie 2000. La cea din urmà datà citatà si-a prezentat demisia, consideratà de el “un act de sensibilitate politicà” dupà infrangerea suferità de partidul sàu cu trei zile mai inainte, la alegerile regionale.  Perioada in care d’Alema a fost secretar al PDS devenit DS si prim ministru este importantà pentru viata politicà italianà deoarece existau premizele (o majoritate destul de solidà) pentru o revizuire a cadrului constitutional, care insà a fost finalizatà doar dupà demisia celui de Al Doilea Guvern D’Alema (26 aprilie 2000).  In februarie 1997 D’Alema fusese ales, cu concursul lui Berlusconi, aflat in fruntea guvernului dupà caderea executivului Prodi 1, presedintele Comisiei bicamerale pentru reforme institutionale. Problema conflictului de interese in care s-a aflat constant Berlusconi ca leader politic,  problemà care si-a làsat timp de peste douà decenii amprenta asupra vietii publice din Italia si asupra raporturilor intre Forza Italia  si coalitiile de centru dreapta conduse de Berlusconi si coalitiile de centru stanga conduse pe rand de Prodi, D’Alema, Prodi si mai recent Renzi, a fost amanatà in acei ani.  Pluteste si acum in ambiguitate.

Guvernul D’Alema 1 a desfiintat serviciul militar obligatoriu. Desi Constitutia Italiei interzice participarea la ràzboaie ce nu au caracter defensiv, primul sàu Guvern a sustinut ràzboiul NATO (cu tractiune SUA) in Kosovo. Si-a atras astfel critici din partea componentelor pacifiste ale coalitiei sale politice, din partea unor vaste sectoare ale opiniei publice, in care sunt de inclus atat specialistii in drept international cat si pe multi constitutionalisti. Atitudinea pasivà fatà de bombardarea Serbiei (efectuatà in principal de avioanele fortelor SUA decolate de la bazele din Italia) a avut in acel moment si scopul “strategic” al castigàrii increderii Marelui Aliat care pàrea a privi cu oarecare ràcealà  instalarea pe puntea de comandà a “portavionului mediteranean Italia” a unui ex-reprezentant de marcà al ex-comunismului peninsular. In timpul celui de al doilea guvern condus de Massimo d’Alema acesta a reusit sà facà sà fie aprobatà in Parlament legea privitoare la “Par condicio”. Prin ea se stabileau reguli precise privind echilibrarea accesului reprezentantilor fortelor politice la mijloacele de informare de masà. Aceasta a fost de altfel singura incercare de a interveni pe cale legislativà impotriva pozitiei dominante ocupate in lumea presei de societàtile controlate de Silvio Berlusconi. Tot in timpul guvernului D’Alema II s-a incercat reformarea titlului V din Constitutie privind organizarea administrativà a Statului si rolul “autonomiilor locale”.  Scopul nemàrturisit al initiativei - continuatà de guvernul de centru-stanga Amato II (26 aprilie 2000 11 iunie 2001) - era acela de a conferi celei de A Doua Republici un aspect mai “federalist”, dezamorsandu-se astfel tensiunile generate de lupta pentru “libertatea Padaniei”, calul de bàtaie al Ligii Nord impotriva “Romei hoate” (“Roma ladrona”) si golindu-se de continut  revendicàrile independentiste prin  acordarea de mai largi prerogative regiunilor.  Centre de distribuire ale resurselor financiare ale statului au fost deplasate spre nivelele locale (regiuni, provincii, comune), mai aproape de cetàteni.

Profitul din aceastà initiativà l-a tras insà Berlusconi care a revenit  la putere  in urma castigàrii alegerilor din 13 mai 2001 avand ca principali aliati Alianta Nationalà, partidul nationalist si de filiatie post-fascistà  condus de Gianfranco Fini si Liga Nord, formatia indipendentist-federalistà  intemeiatà si condusà de Umberto Bossi (panà la 5 aprilie 2012). Liga Nord a fost drastic redimensionatà la alegerile din 2001: a primit doar aproximativ 4% din voturile exprimate . Berlusconi a condus cel de al doilea guvern al sàu panà la 23 aprilie 2005, pentru un interval de 3 ani, 10 luni si 12 zile (total 1412 zile). Guvernul Berlusconi II a fost cel mai lung din istoria Republicii Italiene si al doilea ca duratà, dupà guvernul  Mussolini, in timpul scurs de la Unitatea Italiei panà astàzi.  Ca urmare a infrangerilor suferite la alegerile regionale din aprilie 2005 si retragerea din guvern a delegatiilor unor pàrti componente ale coalitiei de centru dreapta (Alianta Nationalà, fostul  - panà in 1994 - partid ex-post fascist Miscarea Socialà Italianà; Uniunea Democratilor Crestini - UDC; Noul PSI) Berlusconi a demisionat si a format un nou guvern, cu aceeasi compozitie, care a mai durat un an (intre 23 aprilie 2005 si 17 mai 2006), panà la incheirea celei de a XIV-a legislaturii.

Una  dintre  initiativele politice relevanti luate de majoritatea de centru-dreapta inaintea alegerilor ce au dus la  instalarea Guvernului Prodi 2 in mai 2006 a fost aprobarea (16 noiembrie 2005)  de càtre Parlament a reformulàrii unor articole din Partea a II a Constitutiei, menite sa perfectioneze functile Parlamentului si organismelor locale (regionale etc). Se prevedea, pentru satisfacerea exigentelor federaliste ale Ligii Nord, la transferarea (“devolution”) unor poteri ale Statului  càtre Regiuni. In decursul acelui mandat berlusconi a avut un rol pozitiv in stimularea dialogului in Cadrul G7+1 cu Rusia si intretinerea cordialà a raporturilor institutionale intre NATO si Federatia Rusà.

 

(Fig. 2)

Guvernul Prodi 2, care i-a urmat, si-a exercitat prerogativele  doar 2 ani (17 mai 2006 - 8 mai 2008): a fost al 59-lea de la instaurarea Republicii si singurul din cea de a XV-a Legislaturà.  A avut si o caracteristicà singularà: a fost atat primul guvern in care au participat direct  Refondarea Comunistà si  Partidul Radical, cat si primul sprijinit de toate aripile stangii dupà Guvernul de Gasperi 3 din 1947.  Guvernul Prodi 2 nu a putut lua initiative cu efect pe termen lung: a fost hàrtuit constant “de la stanga”, de càtre aliatii de guvernare, in legàturà mai ales cu teme privind raporturile internationale (participarea contigentului italian in Afganistan, làrgirea - suportatà  de  o fundamentare juridicà  pusà la indoialà - a bazei americane de la Vicenza)  si  politicile  sociale.

 

Insistenta noastrà asupra guvernelor D’Alema, D’Alema 2 si Amato 2 are o justificare solidà in planul istoriei politice. La sfarsitul deceniului al X-lea al secolului trecut presedintele Statelor Unite era democratul Bill Clinton (20 ianuarie 1993 - 20 ianuarie 2001) iar in Marea Britanie se instalase din mai 1997 primul guvern al lui Tony Blair (n. 1953), cel mai tanàr prim ministru britanic din perioada istoricà ulterioarà anului 1812, un recordman al permanentei in functia respectivà (detinutà panà in 2007).  In Franta era prim ministru (1997-2002) socialistul Lionel Jospin, in Germania cancelariatul fiind preluat in 1998 de Gerhard Schroder (in functie intre 1998-2005). Perioada intre a doua jumàtate a anilor ’90 ai secolului trecut si prima jumàtate a deceniului urmàtor a fost destul de fastà pentru social democratia europeanà care s-a vàzut instalatà solid in principalele tàri industrializate din Europa. Fiecare din tàrile citate avea problemele sale specifice, Italia ceva mai multe si mai complexe decat celelalte, dat fiind atat diferentele remarcabile de dezvoltare intre sudul si nordul tàrii, gradul scàzut al ocupatiei fortei de muncà, costurile ridicate ale acesteia in raport cu productivitatea sistemului industrial, ineficienta sistemului administrativ, clientelismul si coruptia etc. Liderii citati s-au consultat adeseori, in perioada la care ne referim, in scopul definirii elementelor unei strategii care sà ia in considerare experiente de guvernare social-democraticà cu rezultate pozitive, adaptabile dupà caz si la alte realitàti. Se credea cà un nou “model” politic social-democratic, generic denumit, de cei ce ce ii càutau cheile de interpretare, “A treia cale” ar fi  putut sà se nascà din experiente diverse.  Interesantà pàrea a fi, pentru teoretizatorii lui, experienta dinamicului Tony Blair: mergand pe urmele conservatorismului liberal al reformelor promovate de primul ministru conservator Margaret Thatcher (1979-1990) el punea in practicà initiative de amprentà liberalà intr-un context in care guvernàrile social democrate din Europa Occidentalà se confruntau atat cu làrgirea pietii, prin càderea barierelor intre Est si Vest, cat si cu fenomenul generat de liberalizarea produsà de mondializarea intereselor corporatiilor, fenomen definit in acea vreme doar cu ajutorul termenului “globalizare”. Social-democratia germanà a ales atunci calea reformàrii radicale a pietii muncii, a màsurilor pentru asigurarea unui surplus comercial confortabil prin eficientizarea proceselor productive in contextul “globalizàrii” fortei de muncà, prin stimularea competitiei tehnologice, prin importarea fortei de muncà deja calificatà  din tàrile ex-comuniste, prin concentràrile capitalului bancar etc. Reformele introduse de guvernul Schroder, desi au destabilizat unele situatii consolidate in cadrul raporturilor de muncà (prin precarizarea lor), au avut efecte de mai lungà duratà: au oferit o baza pentru relansarea economiei germane (si mai ales a sistemului finaciar) in perioada celor patru cancelariate ale (aparent) inoxidabilei Angela Merkel. In Italia s-au incercat solutii “reformiste” de tipul celor practicate de Blair, care in fond urma pista “succeselor” de marcà liberalà ale conservatoarei Thatcher.  Politicile de privatizare in Italia, de pildà, nu au làrgit baza productivà si nici nu au màrit procentul fortei de muncà ocupatà la nivelul tàrii.  La douà decenii distantà de perioada la care ne referim procentul fortei de muncà neocupatà inscris in totalul fortei de muncà disponibile este, in Italia, egal cu cel din Germania de la inceputul cancelariatului Schroder, cand multi comentatori, printre care si cel ce scrie acum, se refereau la cel german ca la un potential element de crizà, evocand somajul masiv  din timpul Republicii de la Weimar. Pe de altà parte privatizàrile nu au generat in Italia noi impulsuri in evolutiile tehnologice pe care s-a sprijinit de regulà ridicarea competitivitàtii.  Sunt unele cazuri “de manual” de distrugere, in Italia, prin politici industriale improprii, potentialului de rapid progres tehnologic din sectoare importante pentru industrie, economie, comert si societate (ex.: telecomunicatii, informatizarea administratiei publice, electronicà, producerea de tehnologii informatice etc).  Realinierea infrastructurilor la nivelul evolutiilor spectaculoase si rapide inregistrate in alte tàri a fost foarte lentà in Italia si s-a reflectat asupra aparatelor productive prin simplul fapt cà unele, de primarà importantà, au ràmas in afara liniilor de comunicare rapide cu pietele de desfacere.  

Guvernul Prodi 2 a pierdut la vot increderea Senatului in 24 ianuarie 2008 si dupà infructuoase tentative de a se repune pe picioare o nouà majoritate de centru-stanga s-a ajuns la alegerile anticipate din 13-14 aprilie 2008. In cadrul acestora coalitia formatà din Partidul Libertàtilor al lui Berlusconi, Liga Nord si debila Miscarea Autonomà pentru Sud, a castigat la scor locurile la Camerà (272+ 60 + 8 = 340) impotriva abia nàscutului Partid Democratic de centru stanga aliat cu Italia Valorilor (211+28 = 239), partidul justitialist al procurorului Di Pietro, gestionarul, la inceputul anilor ’90 al operatiunii judiciare “Mani Pulite”. Si la Senat  coalitia de centru dreapta a obtinut o majoritate confortabilà (174 de locuri din cele 315)

In ultima fazà a prezentei in arena politicà a Guvernului Prodi 2 in partidul Democratilor de Stanga, tinadu-se cont si de incurcàturile ce se iveau constant in colaborarea cu grupàrile politice derivate din fostul Partid comunist si orientate spre “o stangà mai la stanga” si-a fàcut loc idea creàrii unui nou subiect politic, cu o bazà largà de masà, dupà modelul Partidului Democratic din SUA. Principalul purtàtor al ideii a fost Valter Veltroni, “mangaiat” in cercurile post-comuniste cu apelativul ”Americanul”. Realitatea politicà si umanà din SUA nu este insà chiar asemànàtoare cu cea italianà: mai ales in privinta mijloacelor de trai. Intre 9 si 21 aprilie 2007 a avut loc al IV-lea Congres (ultimul) al Democratilor de Stanga in care s-au prezentat trei motiuni privind noua orientare a Partidului. A intrunit 75,5% din voturi motiunea “Pentru Partidul Democrat”, inspiratà de Veltroni, care a ràmas secretar al noii formatiuni. Motiunea era favorabilà unificàrii cu Margherita, subiectul politic fondat in 2002 prin fuziunea intre partidul Popular Italian (unul din mostenitorii Democratiei Crestine), Democratii (partid fondat de Romano Prodi in 1999, un mixtum compositum liberal-democrat, crestin-social si socaial-democrat) si Reinoirea Italianà (un mini partid liberal-democrat fondat de Lamberto Dini, seful primului executiv, intre 1995-1996, format in intregine din “tehnicieni”). Adunarea Constituantà a PD din 27 octombrie 2007 a ales ca Presedinte pe Romano Prodi, in acel moment Presedinte al Consiliului de Ministri.  “Noul partid” era de la bun inceput o fortà politicà eterogenà care a fàcut eforturi sa facà sa conveargà in sanul sàu orientàri politice, religioase si culturale diverse. Se dorea un partid de masà dar a fost gestionat de la bun inceput de “elita politicà” supravietuità din demolarea si metamorfozele marilor “partide clasice” (Democratia Crestinà si PCI) si satelitilor acestora. Pe frontul opus a ràmas tot Berlusconi cu a sa “elità satelitarà”: foste cadre, mai tinere, ale Democratiei Crestine, cadre ale fostului PSI ce aveau senzatia de a fi fost penalizate de “marea  curàtenie” de la inceputul anilor ’90, cadrele emergente din metamorfozarea Miscàrii Sociale Italiane in Alianta Nationalà. Aceasta din urmà isi uneste fortele, in vederea unei fuziuni, incà inainte de alegerile din mai 2008,  cu partidul  Poporul Libertàtilor (PdL), creatie berlusconianà, formatie cu spectru mai larg ce reunea Forta Italia cu o serie de partide minore.  La alegeri, pe listele comune, Alianta Nationalà a avut un bun succes: a avut 60 de locuri in parlament (din 630) si 48 la Senat (din 315), “plantand” astfel in Guvern 4 ministri. Fuziunea anuntatà anterior a avut loc in cursul anului 2008, cand Berlusconi a ràmas la “dublà comandà”: in maini avea franele Guvernului si hàturile Poporului Libertàtilo ( PdL), Fini trebuind sà iasà din jocul politicii de partid deoarece functia de Presedinte al Camerei obliga  a fi “super partes”. In Romania acestei obligatii, legatà de aceeasi functie,  i se acordà un cutotul alt sens, “interventionist”, ca si atunci cand se caracterizeazà specificul pozitiei Presedintelui Republicii. Poate este nevoie, in anumite cazuri, cel putin de o traducere corectà a expresiei latine mentionate….

In situatiile descrise in mod ultra-sintetic mai sus  se aflà cred cheia de lecturà a ultimelor evenimente de pe scena politicà italianà. O gestionare personalizatà a puterii de càtre Berlusconi  nu a fàcut decat sà consolideze imaginea de “partid-intreprindere” a formatiunii partidului de el in care Alianta Nationalà practic se dizolvase. Fini a fost scos  practic din randurile PDL la data de 7 noiembrie  2010, zi cand a cerut public demisia guvernului Berlusconi dupà ce, cu douà luni inainte, la 5 septembrie, se declarase public in dezacord cu excesiva concentrare a PdL pe obiectivele ce stàteau la inimà Ligii Nord, in principal acelea legate de federalism. El s-a distantat atunci si de politica guvernului in domeniul justitiei si legalitàtii. Ca urmare, la 8 septembrie aderase, impreunà cu grupul sàu din interiorul majoritàtii, la formatia abia intemeiatà Viitorul si Libertatea (Futuro e Libertà). El a continuat a exercita functia de presedinte al Camerei Deputatilor Camerei si dupà càderea guvernului Berlusconi 2, in timpul  Guvernul Monti, al doilea guvern “tehnic" (16 noiembrie 2011 - 28 aprilie 2013) din istoria Republicii dupà guvernul Dini.  Fini a reincercat, fàrà succes, a reintra in Parlament, cu ocazia alegerilor din 2013 pe o listà aliatà cu formatiunile ce au sustinut formatia Optiunea Civicà, pusà pe picioare de Monti.

Guvernul Berlusconi 2 a fàcut eroarea colosalà de a nu lua in serios cutremurul finaciar generat de pràbusirea bànci Lehman & Brothers in 2008. In public Berlusconi  a sustinut constant cà Italia este “la adàpost”, cà sistemul ei bancar este, spre deosebire de altele “solid”, cà nu existà crizà. A invocat in acest sens faptul cà “restaurantele sunt mereu pline”, ceea ce era cel putin o exagerare retoricà, deoarece in timpul cizei financiare se cam goliserà. I se pàrea cà Roma si Italia “cantà si danseazà”, ca Viena in timpul Congresului din 1815.  A confundat realitatea tàrii cu “reuniunile elegante” din resedintele sale. In politica externà cultivarea “legàturilor periculoase” (Putin, Ghedafi) a creat unele suspiciuni printre amicii interesati si competirorii falsi amici. Una (nemàrturisità) a fost aceea a presedintelui Sarkozy care in 2011 a ordonat bombardarea Libiei si uciderea “prietenului” (contributor la campania sa electoralà) Gheddafi.  Tim Geithner, fost secretar al Tezaurului SUA scrie in cartea sa de memorii “Stess Test. Reflectii asupra crizei financiare” cà in toamna anului 2011, in zilele cand spread - ul (diferenta intre Bonurile ordinare de Tezaur italeien BOT si BUND-ul german) erau la stratosferica cotà de 500, “unii functionari europeni” (nu se precizeazà care), i-au propus un plan pentru scoaterea lui Berlusconi de pe scena politicà. Geithner care era de pàrere cà  Italia se afla intr-o situatie economicà riscantà, credea si el  in necesitatea unei  schimbàri “de politicà” (subl. n.) la Roma. El a declinat oferta si l-a informat de ea pe Presedintel Obama, spunandu-i acestuia, textual, in final: “Nu putem avea sangele lui ( al lui Berlusconi - n.n.) pe mainile noastre”.  Informatia “istoricà” transmisà de Geither in carte ar putea avea, intr-o lume fàrà intrigi (care nu existà), o urmare intr-un tribunal special, o repunere in discutie a “debarcàrii” lui Berlusconi din 2011 si a chemàrii la putere a unui guvern nevotat de nimeni, “insàrcinat” doar de Presedintele Giorgio Napolitano. Acestuia nu i pot nega beneficiul eventualelor bune intentii (protectia economiilor cetàtenilor etc), dar nici nu i se pot face complimente pentru fortarea puterilor incredintate de Constitutie.

Cadrul in care a operat ultimul guvern Berlusconi si màsurile  luate de Guvernul Monti au deschis calea acceleràrii avansàrii in Italia atat a fortelor zgomotos contesttare, anti sistem, cat si a  regrupàrilor veleitare din interiorul a ceea ce se prezenta ca fortà unificatoare de centru-stanga, cu “vocatie majoritarà”.


Citeşte  Virajele în curbe strânse ale partidelor Italiei (II)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Format: