Publicat: 23 Iunie, 2018 - 13:00

              Micile-mari realităţi din vremurile stagnării

Berlusconi, problema libiană, conflictualităţile interne şi ascensiunea “demolatorilor” din PD.

Asupra imprejurărilor ce au dus la “aruncarea prosopului” pe ringul politicii de către Berlusconi în noiembrie 2011 se cuvine să mai insistăm cu câteva consideratii. Cea dintâi îl priveşte pe Nicolas Sarkozy, ex-preşedintele Franţei, un golist fără carismă, dar cu veleitarisme napoleonice, increzător că un act de efect pe plan internaţional impotriva unei “bestii negre” (Berlusconi) în ochii apărătorilor drepturilor umane (inspiratorul intervenţiei în Libia a fost radicalul chic, “noul filosof” ultramediatic Bernard-Henri Lévy) poate face să renască în poporul francez sentimentul de mândrie legat de “la grandeur de la Patrie” şi să-i asigure neplata chiriei pentru incă un an la Palatul Elysée. In primăvara lui 2011 sondajele de popularitate privindu-l pe Sarkozy îl indicau în pozitia cea mai joasă în raport cu toţi preşedinţii anteriori ai Franţei. Peste cativa ani performanta sa a fost egalată şi depăsită în negativ de succesorul său, Francois Hollande (2012-2017), gestionarul socialist al prăbusirii în Franţa a stangii “de centru” (care nu este totuna cu centru-stanga), aceea a sampaniei, caviarului, visurilor utopice şi dialecticii discutiilor niciodată terminate. Sarkozy a fost cel ce a presat principalele puteri occidentale să recunoască un guvern de răsculati despre care nu se stia bine ce orientare politică va promova şi care, cum plastic se exprima un comentator al evenimentelor, “avea legitimitatea unui pinguin în Sahara” (Cf.http://blog.ilgiornale.it/rossi/2014/12/16/disastro-libia-ecco-chi-dobbiamo-ringraziare/?repeat=w3tc). Tot el a fost cel care, cu concursul secretarei de stat Hillary Clinton, l-a convins pe preşedintele Obama, până atunci reticent în a se angaja într-o acţiune militară în Libia, să promoveze cele două rezolutii (nr. 1970 şi 1973) ale Consiliului de Securitate din martie 2001. Sub umbrela acestora s-a dat un fel de undă verde tacită unei interventii de care a profitat imediat Sarkozy ordonând bombardarea fortelor armate libiene în 19 martie 2011, conducerea operatiilor aeriene fiind însă rapid preluată în 25 martie de NATO. La respectivele operatii, precum se stie, Germania nu a participat. La distantă de 7 ani de la evenimentele sfârşite cu uciderea lui Gheddafi se discută incă în mediile juridice asupra legitimitătii interventiei militare sub umbrela ONU impotriva autoritătilor unui stat suveran în condiţiile în care în interiorul acestuia se desfăsura efectiv un război civil. Franţa s-a amestecat în ciorba libienilor şi a fost sprijinită imediat militar de Marea Britanie, ambele diind apoi urmate de o aliantă intreagă (teortetic defensivă) pe nume NATO .

După părerea unor eminenti juristi pe care nu-i mai citez (a se vedea, pe net, sinteza din teza de doctorat a lui Marco Mura, Le Risoluzioni 1970 e 1973 del Consiglio di Sicurezza e la crisi libica del 2011, LUISS, Roma 2014), bombardarea Libiei a fost o “actiune umanitară preventivă” cu totul în afara dreptului internaţional. Berlusconi, care construise un raport de relativă incredere cu Gheddafi şi proiectase impreună importante acorduri economice care priveau în mod direct şi dezvoltarea infrastructurală a Libiei, la ora aceea tara cea mai dezvoltată din nordul Africii, se opusese de la bun inceput interventiei militare, nu doar din simplu spirit pacifist, garantat de articolul 1 din Constitutia Italiei (“Italia repudiază războiul” etc etc). În incheierea mult mediatizatei vizite din 2009 la Roma (9-12 iunie 2009), Gheddafi a a tinut, la Palazzo Giustiniani, sediul Presedintelui Senatului Republicii Italia, un discurs în care compara atitudinea SUA din anii ’80 fată de Libia cu Al Qaeda. În discurs el propunea o viziune asupra nasterii şi extinderii terorismului ca efect al politicii externe a statelor occidentale. Raporturile cu Gheddafi şi Libia au fost unele din motivele (adăugate altora) pentru care Berlusconi a fost detestat în unele cancelarii occidentale. Cu atât mai mult de Sarkozy care credea că eliminarea lui Gheddafi (care pritre altele, cum rezultă din numeroase mărturi, i-a finantat campania electorală) va pune Franţa într-o pozitie geopolitică şi economică avantajoasă, în detrimentul Italiei, care în Libia avea aceeasi influentă pe care o avea Franţa în Maghreb. Berlusconi a urmat, în raport cu tările arabe, linia politică a prietenului său Bettino Craxi (1934-2000), mort în exil la Tunis. Berlusconi obtinuse de la Libia, printre altele, angajamentul controlării emigratiei clandestine ce din Libia era transportată cu mijloace improvizate spre coastele Italiei. Numărul migrantilor dinspre Libia spre Italia a scăzut cu 90% după acordurile incheiate de el cu Gheddafi. Se evaluase de către guvernul Berlusconi (ministru de externe Frattini) că un gol di putere în Libia ar fi fost periculos pentru interesele naţionale ale Italiei.

Fig. 1 Migranţi debarcaţi în Italia 1997-2016

În anul evenimentelor descrise mai sus figura politică a lui Berlusconi era umbrită în Italia însă atât de efectele crizei economice cât şi de asaltul anchetelor judiciare care dăunau şi presigiului guvernului său pe plan internaţional. A fost usor pentru Sarkozy să ia în deradere, cu complicitatea cancelarei Merkel, figura politică a liderului italian şi să incerce sa pună la cale un mic “complot” european - acela la care se referă Geithner în memoriile sale (vezi articolul precedent) - pentru răsturnarea lui, în numele “stabilitătii” economice a Italiei şi a UE. Presedintele Napolitano, cu “spatele acoperit” atât de falsii “aliati” din UE, cât şi de nemulţumirile generate de criza economică, a marsat imediat, fără să se asigure că gestiunea de către “intervenţionisti” a evenimentelor din Libia post-gheddafiană nu va duce la dezintegrarea acelui stat şi va avea efecte asupra stabilităţii politice atât în Italia cât şi în UE.

Evolutiile economice negative din Italia din anii guvernului Berlusconi IV (2008-2011) şi concentrarea vietii politice interne pe temele decenalului conflict între berlusconism şi stanga post-comunistă au deschis calea spre ascensiunea în ierarhiile acesteia din urmă a unei “aripi tinere” , initial reprezentată de un grup de amici regrupati în jurul lui Matteo Renzi (n. 1975), devenit în 2009 primar al Florentei. La sfârşitul lui august 2010 în “cercul magic” al dinamicului Renzi s-a lansat idea «dezmembrării fără stimulente» («rottamazione senza incentivi» - în it.) a membrilor de lungă durată ai conducerii PD, care, sincer vorbind, erau rămasi cu multe din ticurile nomenclaturii Partidului Comunist . În tre 5 şi 7 noiembrie 2010 primarul florentin a organizat cu “tovarăsii de drum” (ulterior unii au fost “pierduti pe parcurs”) o mare adunare la Stazione Leopolda din Florenta (o fostă gară reamenajată pentru manifestări cultural-politice) cu tema “Viitoarea oprire: Italia”. Titlul era un program, trimitea la inscriptia “Gran Premio -Arrivo” de la Mugello, ţinta finală a competiţiilor de Formula 1 şi de motociclism. La reuniune au participat în jur de 6800 de persoane şi au luat cuvantul 800 de oratori. “Leopolda 1” a generat aşa -numita “Carta di Firenze”, un fel de Magna Charta a “demolatorilor” din interiorul PD. Ea a devenit documentul programatic al formatiunii politice pe care Renzi îşi propunea s-o transforme în propria grădină pentru a o aseza în centrul politicii Italiei, urmând ca astfel Italia să redevină, redresată economic, politic şi moral, o voce cu autoritate în planul politicii europene şi internaţionale. În cele două tururi ale alegerilor “primare” (deschise atât membrilor cât şi nemembrilor PD) din noiembrie şi decembrie 2012 pentru alegerea liderului coalitiei de centru stanga “Italia Bun Comun” în vedera alegerilor politice din februarie 2013, candidatul Renzi nu a reusit a-l depăsi în “linie dreaptă” (primul tur) şi nici “in curbă” (turul 2) pe principalul adversar. Luigi Bersani, secretarul Partidului Democrat al vremii, om politic versat, calm, bun cunăscător al aparatului partid, care incă se mai considera reprezentant al “clasei muncitoare” pe cale de a se tranforma complet în “clasă medie” (ceea ce se pare că, în ciuda părerilor optimiste ale unor “strategi” ai încurajării orientării evolutiei claselor sociale, nu s-a realizat nici până acum) l-a depăsit în preferinţe cu 20 % pe Renzi, luând 60% din voturi. La acea dată în cadrul formatiunilor de centrul stânga promitea a fi actorul nou pe o scenă politic ce incepuse a se aglomera cu aspiranti protagonisti.

                                                                                   *

Reformele Monti, criza welfare-ului, criticile din toate părţile.               

Urmând logica “complotului” la care se referă Geithner, preşedintele Napolitano acceptase, deci, în noiembrie 2011 demisia lui Berlusconi, motivată de pierderea votului de incredere la prezentarea în Parlament a “decontării generale a Statului” (8 noiembrie). Sub pretextul necesităţii ducerii la termen a celei de a XVI legislaturi, Napolitano l-a insărcinat atunci cu formarea noului guvern pe profesorul Mario Monti, fost rector la Universitatea Bocconi, fost Comisar (1995-1999) în Comisia UE condusă de Jacques Santer şi ulterior (2000-2004) Comisar în Comisia UE condusă (1999-2004) de Romano Prodi. Monti nu avea un “cursus honorum” care să confirme participarea directă la viaţa politică, chiar dacă, evident, în Comisia Europeană, numirea sa a fost negociată de factorii politici ce l-a propus. Doar înainte cu 4 zile de a primi insărcinarea de a forma guvernul Italiei devenise membru al Parlamentului, ca senator pe viată, printr-o numire care era prerogativa Presedintelui. Guvernul Monti (16 noiembrie 2011 - 28 aprilie 2013) este cel de al doilea “guvern tehnic” din istoria Republicii Italia după guvernul (ianuarie 1995-mai 1996) lui Lamberto Dini, fost director general al Băncii Italiei. A fost un guvern “de urgentă”, destinat să ia măsurile pentru reinstaurarea unor raporturi mai destinse cu piata financiară internaţională într-un moment în care sistemul bancar italian s-a confruntat cu o presiune speculativă fără precedent. Diferenta între Bund-ul german şi Bonurile de Tezaur (Bot) italiane ajunsese în noiembrie 2011 la 500 de puncte, fapt care modifica radical ratele dobânzii pentru datoria publică şi ca atare punea sub semnul intrebării capacitatea de plată a Statului. Aceasta nu se mai putea sustine decât prin măsuri extraordinare de tăiere a cheltuielilor publice şi mărirea presiunii fiscale. Guvernul Monti, caracterizat chiar de Monti, în momentul instalării, precum “guvern de angajare naţională” (mai corect ar fi fost sa spună “de sacrificii naţionale”) a fost unul dintre cele mai nepopulare din istoria republicană a Italiei datorită măsurilor draconice de austeritate şi a reformei sistemului de securitate socială, care prezenta în fapt multe aspecte criticabile, nu doar datorită grabei cu care a trebuit “să salveze Italia!”, cum s-a proclamat ulterior. Reforma pensiilor pusă pe picioare în mare grabă de ministra Elsa Fornero pentru a face fată efectelor devastatoare ale speculatiilor financiare, incurajate şi de “criza de incredere” în “sistemul Italia”, a creat multiple nemultumiri atât datorită ridicării limitelor de varstă pentru “iesirea” din sistemul productiv, cât şi a modului de raportare a acestora la numărul anilor de vărsare a contributiilor sociale. Criticile au venit din toate părtile: dinspre stanga, dinspre fortele de centru-dreapta - excluse “din mers” de la guvernare - şi mai ale dinspre sindicate. O mare parte din nemultumiri s-a indreptat impotriva clasei politice în general: ele au fost drenate în principal de forta emergentă anti-sistem Miscarea 5 Stele şi interceptate într-o primă etapă - partial - şi de către PD, partid în cadrul căruia fremătau “tinerii turci” din jurul lui Renzi, care şi ei erau impotriva unui sistem: acela al “distribuirii puterilor” în cadrul PD. Obiectivul lui Renzi era de ajunge, în imprejurări favorabile, în fruntea partidului, ceea ce i-ar fi netezit calea spre fotoliul principal din Palazzo Chigi. Obiectivul creării de către comicul Grillo al Miscării 5 Stele (Movimento 5 Stelle - în it. = M5S) a fost acela al organizării unei forte politice tinere, independente, flexibilă şi cu capacitate de mobilizare şi reacţie, în stare să ajungă la putere fără compromisuri cu “cine a dus Italia la dezastru”.

                                                                                   *

Alegerile din 2013, destrămarea bipolarismului, cabotajul politicii.

La alegerile politice din februarie 2013 coalitia de centru stanga (“Italia Bun Comun”) condusă de Luigi Bersani a invins la limită (29,55 % voturi pentru Camera Deputatilor şi 31,63 % pentru Senat) coalitia de centru dreapta condusă de Silvio Berlusconi (29,18 % la Cameră şi 30,72 % la Senat ). Liga Nordului, aliata principală în coalitia de centru dreapta a partidului Poporul Libertătilor, fondat de Silvio Berlusconi pe scheletul temporar defunctei Forza Italia, a obtinut la aceleasi alegeri un foarte modest rezultat la Cameră (4,09 % din voturi) şi un altul la fel de modest la Senat (4,33 %).

Alegerile din februarie 2013 au marcat momentul când  pe scena politică si-a făcut intrarea în forţă  Miscarea 5 Stele. Era o prezentă complect nouă în “peisajul” Parlamentului, institutia cheie a oricărei Republicii. M5S a primit, la scară naţională, 25,56 % din voturile exprimate pentru Cameră şi 23,79 % din cele exprimate pentru Senat. M5S a devenit din acel moment forta indispensabilă pentru negocierea unui program în vedera creării unei majorităti impreună cu orice partid sau formatie - de dreapta sau de stanga - care deşi  obţinând prima poziţie sau a doua în clasamentul voturilor are nevoie de un partener pentru a forma majoritatea parlamentară necesară pentru a ajunge la guvern şi pentru a guverna pe durata legislaturii. Tentativa lui Bersani de “recuperare” a M5S, în scopul de a forma împreună o majoritate solidă, deşi  condusă cu răbdare şi insistenţă înţelegătoare, a eşuat în mod lamentabil. Nu putea avea alt rezultat. În trecut (anii ’70 ai secolului trecut) nomenclarura PCI, “strămosul” PD, efectuase cu succes “extragerea” din formaţiunile politice minore şi zgomotoase (sau extra-parlamentare şi foarte zgomotoase) care îşi revendicau apartenenta la ideologii de stanga a unor elemente “convertibile”. Lumea se schimbă, experienţele lăsate în urmă pot fi uneori puncte de reper utile, adeseori inaplicabile la o altă realitate. M5S era o entitate cu o pondere mult prea greu de “digerat” de o stangă post-comunistă a cărui clasă conducătoare trecuse în mare viteză pe poziţii “centrist-democratice”, sedusă fiind de iluziile virtuţiilor turbo-liberalismului şi globalizării. În 2013 Beppe Grillo, personaj teatral-politic unic, sufletul şi fondatorul M5S, personaj extrovertit, veşnic pus pe harţă şi hiper-critic împotriva oligarhiilor de orice tip, condusese campania electorală într-un stil incandescent, organizând în principalele pieţe ale Italiei etape ale spectaculosului său “Tsunami Tour”. Rezultatul alegerilor a fost puternic influentat de efervescenta activitate a neastâmpăratului Greier (Grillo - în it.) şi a acelor exponenţi ai M5S ce începeau a se afirma în politica naţională, cu toţii concentrati pe aspra criticare a acţiunilor de guvern ale partidelor traditionale şi prezentandu-se cu propuneri radicale de interventie în politica internă şi în relaţiile internaţionale. M5S s-a prezentat electorilor în timpul campaniei din 2013 cu un program conţinând propuneri de abolire a finanţării publice a partidelor, micşorarea taxelor, ieşirea Italiei din zona monedei comune, renunţarea la politicile de austeritate impuse de Comisia de la Bruxelles. Toate aceste obiective au făcut priză la mase, mai ales în condiţiile stagnării economice manifestată în Italia după intrarea în circulaţie a monedei unice (1 ianuarie 2002).

Luigi Bersani, însărcinat cu formarea noului guvern la sfârşitul lui martie 2013, a punctat pe o posibilă intelegere cu M5S, forţă  politică de el considerată mai apropiată decât Partidul Libertătilor (PdL) al lui Berlusconi de exigenţele cetăţenilor. O intelegere cu Berlusconi i s-a părut lui Bersani atunci de neacceptat deoarece pre-condiţia pusă de liderul PdL pentru formarea un guvern “de largi înţelegeri” consta în acceptarea la apropiatele alegeri prezidenţiale ca numele succesorului lui Napolitano să fie indicat de partidul său. Un “nu” categoric pentru formarea unui guvern cu PD a venit şi din partea M5S, în ciuda preparării de către Bersani a unui proiect politic bazat pe 8 puncte de convergenţă. La 28 martie Bersani a repus în mâinile lui Napolitano mandatul explorativ. Ca secretar PD a susţinut la alegerile din 19 aprilie pentru preşedinţia Republicii candidaturile preşedintelui Senatului, Franco Marini şi a fostului prim ministru Romano Prodi, amândouă “torpilate” de o pătrime din reprezentanţii propriului partid. A doua zi, după realegerea ca preşedinte, pentru al doilea mandat, a lui Napolitano, Bersani si-a prezentat demisia din poziţia de secretar al Partidului. Se deschidea în PD un spaţiu liber pentru reusita unei ofensive a ambiţiosului primar al Florenţei. Ocazia a venit în 8 decembrie 2013 când  au avut din nou alegeri primare pentru reperarea secretarului naţional (principalul candidat fiind Renzi) al Partidului Democratic şi a membrilor Adunării naţionale a acestuia. Renzi s-a prezentat la aceste alegeri cu aceleasi obiective din programul primarelor din anul anterior, când  pierduse în faţa lui Bersani. În 9 decembrie Adunarea naţională a PD l-a proclamat secretar naţional.

Este necesar, pentru claritatea încadrării evenimentelor, să facem un mic pas îndărăt. Imediat după reinstalare Napolitano, care acceptase al doilea mandat ca o obligatie ce venea în imprejurări dificile, l-a insărcinat cu formarea “unui guvern de largi intelegeri” - modelul experimentat fiind la nivel european aliantele de guvern CDU+ CSU - SPD - pe Enrico Letta, tanăr om politic (n. 1966) provenit din rândurile tineretului democrat creştin, cu excelentă activitate în institutiile Statului, unul dintre fondatorii Partidului Democratic (2007), căruia i-a fost vice-secretar între 7 noiembrie 2009 şi 20 aprilie 2013. Guvernul Letta a avut o viaţă scurtă, între 27 aprilie 2013 şi 13 februarie 2014 când  rivalul său, Renzi, liderul “aripii de dreapta” din PD, promovează în şedinţa Direcţiunii PD un document în care cere deschiderea unei “faze noi” de reforme politice şi lansarea unui progran radical de reforme.

Renzi a pretins o schimbare a executivului “a l’anglaise”, adică prin încredinţarea conducerii guvernului noului lider al partidului cu majoritate relativă în parlament. În moţiunea lui Renzi, aprobată în Direcţiune cu 136 voturi, 16 impotrivă şi 2 abţineri, se lua în considerare continuarea legislaturii până la scadenţa “naturală”. Formula în care incepuse legislatura, aceea de “Grosse Koalition”, nu mai era practicabilă deoarece, în urma dizolvării, în toamna lui 2012, a Partidului Libertăţilor şi resuscitarea de către inepuizabilul Berlusconi a “partidului intreprindere” Forza Italia, o parte din parlamentarii şi senatorii din PdL formaseră un nou grup parlamentar, independent, devenit imediat partid. Se constatase de altfel că formula “Grosse Koalition”, aplicată în Germania la o guvernare a tării, pe bază de “acord de program”, de către cei doi mari competitori, nu era replicabilă la realitatea politică a Italiei (ţară cu “multe biserici şi multe partide”, cum a caracteriza un comentator situaţia), deşi  în 2013 - dat fiind şi năvălirea pe scena politică a M5S - a fost agreată fără prea multe mofturi, ca o solutie “tampon”, atât de cele două “mari partide” în pierdere de popularitate, cât şi de cele minore, în căutare de spaţiu de reafirmare prin prezenţă la guvernare. Letta şi-a prezentat în aceeaşi zi demisia Presedintelui Republicii, fără a se mai supune, cum ar fi cerut procedura, votului de incredere al Parlamentului. La condiţia de “insărcinat cu formarea Guvernului”, ambitiosul fiu de mic-intreprinzător de la Rignano sull’Arno a ajuns fără a mai trece prin furcile caudine ale alegerilor parlamentare din 2013. Principalul adversar al partidului său pe arena politică italiană părea a fi la acea dată Mişcarea 5 Stele. Ea îşi consolidase imaginea de forţă  de opoziţie vitală, gălăgioasă, tanără şi orientată spre “cererile populaţiei”, adică spre acea masă a electorilor formată din “clasa muncitoare”, deziluzionată de un PD care îi provocase deziluzii prin incapacitatea de a-i apăra interesele şi poziţiile contractuale dobândite în decenii de tratative şi lupte cu angajatorii şi cu Statul.                                                                                                                             *

Asaltarea Statului şi iluzia asaltării “Europei”.                                         

Renzi a venit la putere “la năvală”, obsedat de idea că politica Italiei poate fi intoarsă pe dos ca un ciorap, în vremuri de criză şi într-un interval scurt, în condiţiile în care economia tării pierduse din competitivitate. Italia, datorită introducerii (în condiţiile dictate de Germania) monetei unice, rămăsese din 2002 fără unul din instrumentele esentiale de interventie ale Statului în sprijinul mentinerii competitivitătii produselor sale pe pietele internaţionale: capacitatea autonomă de devalorizare a unei monede proprii. Italia, atât datorită obligaţiilor ce-i reveneau prin Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în noiembrie 1993), prin “Pactul de stabilitate” (1997) şi prin îndeplinirea criteriilor de aderare la moneda unică (Consiliul european din 3 mai 1998), cât şi tinadu-se cont de exigentele legate de micşorarea datoriei publice enorme în raport cu PIB-ul (în 2012 era în valoare de aprox. 2000 miliarde de euro, adică 123 % din PIB, interesele situându-se la nivelul a 86 miliarde de euro anual), nu era în măsură să promoveze o politică economică “expansivă”, bazată pe investiţii. O politică în stare să ducă la absorbirea forţei de muncă disponibilizate de criză în sectoare cu rolul de “volan” al economiei sale manufacturiere. Italia reusise datorită “reformelor” dureroase pentru populaţie din timpul guvernului Monti să evite pericolul “comisarierii” economiei sale de către “Troika” (FMI, BCE, Comisia UE): în mai 2013 procedura de infracţiune deschisă de executivul UE pentru exces de deficit s-a inchis, recunoscându-se corectitudinea conturilor publice, nerezolvată rămânând însă problema excesivei datorii publice, care oricum se tot agravează (anul trecut, în 2017, a fost de 2263 miliardi euro, adică 131 % din PIB). Politicile financiare “restrictive” impuse de UE în cazul datoriei excesive - conform Tratatelor nu poate depăsi 60% din PIB - constituiau un obstacol serios în procurarea resurselor necesare pentru “cresterea” economiei.

La momentul în care Renzi a preluat puterea, raporturile de forte în Parlament suferiseră unele schimbări fată de situaţia configurată prin alegerile din februarie 2013. În 16 noiembrie 2013 fusese refondat de către Berlusconi partidul Forza Italia, după numele omonimei formatii politice activă între 1994-2009. În el au “intrat” (cei mai mulţi au “reintrat”) exponentii politici ai Poporului Libertătilor (PdL). Doar cu o zi înainte însă se născuse Noul Centru Dreapta (15 noiembrie 2015) ca urmare a iesirii unui grup de deputati şi senatori din PdL, în dezacord cu initiativa lui Berlusconi de dizolvare a acestuia şi de retragere a sprijinului acordat guvernului Letta. Angelino Alfano şi ai săi, ca reprezentanti ai grupurilor NCD la cameră şi Senat au sprijinit în continuare guvernul Letta şi au fost esentiali în mentinerea în funcţie a guvernelor Renzi şi Gentiloni. Dacă la Camera Deputatilor Renzi ar fi putut să asigure majoritatea şi fără voturile deputatilor Noului Centru-Dreapta al lui Angelino Alfano (29 din totalul de 388 deputati ai majoritătii, pentru un necesar de majoritate de 316 voturi), la Senat cei 31 de alesi pe listele NCD erau indispensabili pentru orice initiativă legislativă (majoritatea ½ + 1 era de 161 voturi şi guvernul se sprijinea pe doar 173 senatori ). Aproape în totalitatea lor pozitiile detinute de NCD în guvernele Letta şi Renzi au fost detinute şi în guvernul Gentiloni.

Renzi a incercat sa pună în practică în timpul guvernării sale programul cu care se prezentase la alegerile primare din 2012 ale PD pentru a deveni secretar al partidului. Luase în vedere micşorarea taxelor pe muncă ale angajaţilor şi mărirea salariilor acestora cu 100 de euro. A reuşit, într-adevăr, printr-un artificiu contabil, să mărească salariile angajatilor cu 80 de euro. Manevra era în bună parte o diversiune deoarece trecuseră ani mulţi de când  tratativele periodice între sindicate de diferite categorii şi Guvern privind recontractarea costurilor muncii, nu mai aveau loc, în ciuda cadrului juridic ce le prevedea. Cei 80 de euro lunari nu acopereau nici pe departe sumele restante ce ar fi trebuit să decurgă din recontractarea periodică. Operaţia, care semăna cu o colosală distribuire de “bacşiş lunar” păturilor muncitoare atinse de criză, a fost prezentată ca o realizare epocală de tipul “noi avem grijă de voi!”. Iniţial ar fi fost vorba de 100 euro netto, neimpozabili; au devenit 80 supuşi impozitării. Neexistând surplus de bilanţ, sursa financiară folosită ar fi trebuit să fie sumele provenite dintr-o tăiere de 15 % a cheltuielilor administratiilor publice, deja reduse constânt în anii anteriori pentru a face faţă la necesităţi diverse.

O economie are nevoie pentru “o creştere durabilă” (expresie pe care ne-o vând împachetată şi cu fundiţă toţi economistii care vor sa ne facă a crede că drumurile “cresterii” sunt infinite) de resurse financiare pentru investitii productive. Pentru a şi le procura, Italia avea în acel moment nevoie de a nu fi extrem de îngrădită financiar de rigorismul promovat de Schauble, ministrul german al finanţelor, în toate organismele de supraveghere a bilanţurilor statelor U.E. O informatie recentă, ventilată public chiar de liderul Mişcării 5 Stele, Di Maio, m-a deconcertat. Di Maio a susţinut că o sursă rezervată din interiorul Comisiei i-a dezvăluit că între Renzi şi Comisie (sau cineva care a vobit în numele ei) a avut loc un troc: în schimbul “unei flexibilităti” în abordarea problemei raporturilor deficit/PIB, Renzi ar acceptat sa inchidă ochii la acceptarea valului de migranti care traversau Mediterana în direcţia Europei, având ca prim punct de referinţă coastele Italiei. Dacă ar fi aşa , ar fi foarte grav. Personal refuz să cred, deşi când  a făcut aceste afirmatii Di Maio era deja de câteva zile vicepreşedinte al Guvenului Italiei.

                                                                       *

Cum se ruinează o guvenare ce promitea o ieşire din mlaştina stagnării.

În programul lui Renzi se ţintea a se ajunge la crearea de circa 500.000 noi locuri de muncă. În special în Sud, şi în particular în fâsia de vârstă între 19-35 de ani, situaţia ocupatională continua a fi catastrofală. În tre 2014 şi 2015 guvernul Renzi a emanat măsuri legislative care se incadrau într-o tentativă de reformare a dreptului muncii denumită generic Jobs Act. Se inspira în fapt dintr-o lege în favoarea intreprinderilor mici şi mijlocii, promulgată în 2011 în SUA, în timpul preşedinţiei Obama, denumită "Jumpstart Our Business Startups Act", în acronim JOBS ACT. Efectele acestei initiative în Italia care avea ca obiectiv sa stimuleze angajatorii în crearea de locuri de muncă stabile nu au fost decât partial pe măsura asteptărilor. Italia nu se apropiase în 2015 de nivelul ocupational avut la inceputul crizei din 2008. Datele recoltate de ISTAT (Institutul National de Statistică) până în octombrie 2017 arată că diferite norme ce au reglat piata munci după 2013 au incurajat altă tipologie de contracte decât aceea a contractelor stabile pe care le aveau în vedere factorii de guvernare. La inceputul lui octombrie 2017 numărul de angajati crescuse, în raport cu etapa anterioară măsurilor contextuale cu Jobs Act, cu 417 mii: dintre acestia însă 350 de mii primiseră contracte la termen şi 66 de mii cu contracte permanente. Jobs Act a incurajat deci precariatul. Măsurile denumite Jobs Act au fost apreciate însă de marile institutii finaciare (FMI, Banca Mondială, BCE); în schimb au fost stigmatizate de opozitii. Miscarea 5 Stele a considerat efectele măsurilor luate prin Jobs Act inconstitutionale şi a acuzat guvernul Renzi de servilism fată de marile lobbies financiare şi economice. Forza Italia şi Liga Nord au socotit măsurile inutile.

Dat fiind spaţiul de manevră extrem de limitat pentru o politică economică expansivă, datorită rigorilor impuse de UE din cauza datoriei publice enorme a Italiei, Renzi a punctat pe efectele benefice pentru imaginea guvernului a măsurilor de lărgire a drepturilor populatiei şi mai ales a noilor sositi. În cei 2 ani, 9 luni şi 20 de zile cât a guvernat (2 februarie 2014 - 12 decembrie 2016) o parte consistentă a dezbaterii publice s-a invartit în jurul temei Jus Soli - dreptului necondiţionat de acordare a cetăteniei celui născut pe teritoriul tării. Nu se astepta probablil ca pe acest teren să se impotmolească fulminanta sa carieră politică de “cel mai tanăr preşedinte de consiliu de ministri din istoria Italiei”: avea doar 39 de ani când  a intrat în funcţie. Tema aplicării la masa migrantilor a Jus Soli a devenit explozivă în timpul guvernului său atât din cauza consistentei fluxurilor migratorii provenite de pe coasta de nord a Africii, cât şi din insistenta cu care a bombardat opinia publică în legătură cu semnificatiile democratice ale initiativei sale legislative în sensul respectiv. Drenate de criminalitatea din Libia, tară aflată în plină destrămare institutională şi în plus hartuită şi de militiile anarhice interne şi cele ale Statului Islamic, multimea migrantilor a produs ingrijorare în randurile unor straturi ale populatiei Italiei, stat nepregătit pentru gestionarea unei situatii de criză de o asemenea amploare şi în plus lăsat singur în rezolvarea acesteia de partenerii din UE. Care cu toţi s-au ascuns în spatele textului Tratatului de la Dublin şi prevederilor sale privind indatoririle Statului “de primă ospitalitate” (si nu de primă “găzduire”). Italia s-a achitat din plin de aceste indatoriri, deşi  granitele sale maritime erau şi granitele Uniunii Europene. Spre sfârşitul legislaturii şi după multe show-uri interne, lui Renzi i-a devenit clar că legea respectivă nu poate trece prin Senat datorită opozitiei aliatilor din Noul Centru Dreapta.

Guvernul condus de el a mai luat unele măsuri în planul vietii sociale, toate în linie cu programul din 2012. S-au extins drepturile pentru cuplurile homosexuale urmandu-se modelul englez al “civil partership”; s-au actualizat normele privind fecundarea artificială; au fost accelerate procedurile de divort.

Prioritătile erau însă altele: cele rezumate de demonstrantii intreprinderilor ce inhideau în serie: “locuri de muncă”, “locuri de muncă”, “locuri de muncă!” Pentru a dezamorsa efectele popularitătii propunerii exponentilor Mişcării 5 Stele de a se anula privilegiilor parlamentarilor, Renzi a promovat reducerea rambursărilor făcute partidelor şi micsorarea indemnizatiilor pentru oameni politici şi a numărului de paralmentari, luandu-se ca model măsurile luate în Franţa de preşedintele Hollande. Nici în acestă directie nu a avut mult noroc: organele care trebuiau sa autorizeze aceste măsuri erau cele două ramuri ale Parlamentului: Camera Deputatilor şi Senatul. Acesta din urmă ar fi trebui a se transforma într-un fel de Senat al Regiunilor (o maimutăreală a acelui organ efectiv “federativ” pe care îl solicitase la inceputurile sale, în anii ’90, Liga Nord). Intenţiile lui Renzi de a atrage în Italia investitii străine prin facilităti fiscale pentru primii ani după instalare a rămas inscrisă şi ea, din motive obiective, în cartea viselor. Nici cu lupta impotriva marilor evazori fiscali şi a evazorilor totali nu i-a mers prea bine.

(Fig. 2)

Cu decretele de punere în practică a delegării fiscale guvernul Renzi a depenalizat declaratiile mincinoase sub 150.000 de euro (înainte de aceasta depenalizare dincolo de 50.000 se risca puscăria) şi a mărit de cinci ori pragul de nesupunere la rigorile legii pentru omiterea vărsării TVA. Lupta impotriva evaziunii a fost astfel deviată de la obiectivul general, acela al disciplinării tuturor contribuabililor. Ea a avut totusi în anul fiscal 2015-2016 un rezultat remarcabilă fată de anii anteriori: a crescut cu peste 4 miliarde de euro fată de anii anteriori suma recuperată din evaziune. În deceniul precedent anului fiscal citat crestea doar cu aproximativ un miliard pe an. Nu foarte bine i-a mers lui Renzi nici cu mult trambitata, de el şi conducerea partidului pe care îl păstorea, Reforma constituţională. Bazele ei fuseseră puse într-o intalnire ce a avut loc în ziua de 18 ianuarie 2014 cu Berlusconi, preşedintele Forza Italia. Ziaristii au atribuit discutiei avută între cei doi atunci numele “Pactul din Nazareno”, denumirea “Nazareno” indicând  strada din Roma în care se afla sediul PD. Obiectivele erau mai multe: schimbarea titlului V din partea a II-a a Constitutiei, aprobarea unei noi legi electorale, reformarea Senatului prin transformarea sa în “Camera Autonomiilor”. Textul de lege constituţională al aşa numitei “reforme consitutionale Renzi-Boschi” a fost aprobat în formă definitivă de Camera Deputatilor în aprilie 2016. Deoarece nu fusese aprobat de Parlament cu două treimi din voturi a fost necesar ca el să fie supus, conform Constitiţiei, unui referendum confirmativ, pentru care nu se prevedea quorum. Referendul a avut loc la 4 decembrie 2016 şi s-a bucurat, dat fiind miza, de o participare remarcabilă: 65% din electorat. 59 % din cei ce s-au prezentat la vot au fost impotriva reformei constituţionale. Semnalele că aşa se va intampla au fost numeroase în lunile premergătoare votului. În acea perioadă imaginea liderului PD a fost umbrită de suspiciuni privind implicarea familiei sale şi a familiilor altui membru al anturajului său la unele operatiuni nu tocmai limpezi în sectorul bancar. Excesul de prezentă mediatică şi de personalizare a “produselor politicii PD” (Berlusconi l-a considerat mereu pe Renzi un “vânzător” de produse politice de capacitatea apropiată propriei sale capacitătii) i-au atras, pe de altă parte, lui Renzi antipatii în afara şi în interiorul partidului. De aici pănă la desprinderea de PD a unor personalităti cu o lungă experienţă în viaţa publică şi un prestigiu personal remarcabil drumul nu a fost lung. Ambitia lui Renzi de a depăsi în curbă “concurenta” (M5S, Forza Italia şi Lega) printr-o initiativă constituţională ale cărei reflexe păreau a configura un cadru institutional cu surprize pentru viaţa publică a fost fatală guvernului de el condus şi la conducerea căruia a trebuit, fireste, să renunţe. A demisionat la două zile după referendum (6 decembrie 2017). I-a urmat guvernul condus de un exponent nu de prim rang al PD, Paolo Gentiloni Silveri (12.12.2016 - 01.06.2018), un aristocrat “rosu” marchigian, persoană calmă şi metodică, la antipodul stilului “zvăpăiat” al lui Renzi şi al aroganţei de tânăr atotştiutor a acestuia. Cu iesirea lui Renzi din “dispozitivul” guvernării se părea că declinul PD este aproape. Alegerile din 4 martie 2018 au confirmat această ipoteză. (Va urma)


Vezi şi Virajele  in curbe stranse ale  partidelor Italiei (I)

Format: