25 ianuarie 2022

Dora, o emigrantă fericită

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Aceasta este povestea adevărată a unei Cenușărese transformate în prințesă. Ca să trăiască această transformare de poveste, a străbătut mii de kilometri: dintr-o bază de ecarisaj din București, într-un oraș saxon.

”Dora este un câine de vis, câinele ideal! Este atât de minunată, de iubitoare! Uneori, când ne uităm complet fermecați la ea, o alintăm Dori. Sau, cum le place copiilor noștri să-i spună, Schmobo”.

Cea care povestește este Kristine, stăpâna Dorei. ”Când am văzut-o prima dată era foarte speriată, timidă… Dar eram înarmați cu bunătăți, așa că am reușit să o facem să vadă și partea bună a întâlnirii noastre.  De la bun început m-a ales pe mine să îi fiu stăpână, nu se dizlipea de mine și nu mânca până nu veneam eu acasă”.

Amintiri din țară: frica de ”omul negru”

”De soțul meu i-a fost frică vreo trei sferturi de an, iar el era foarte dezamăgit – o iubea așa de mult! Nu puteam înțelege rezerva ei… Astăzi credem că avea legătură cu faptul că soțul meu este brunet (eu și copiii suntem blonzi) și cu ținuta lui oficială, poartă costum de culoare închisă la serviciu. Din fericire, Dora și-a depășit complet rezervele și acum se bucură enorm de fiecare dată când se întoarce acasă oricare dintre noi. Dar se teme, în continuare, de persoanele înalte, îmbrăcate în culori închise și cu voce groasă”.

 De la condamnarea la moarte, în Paradis

Eu știam care a fost cauza spaimei lui Dori. De la mine a aflat și Kristine: acest câine minunat fusese ”prizonier” în una din bazele de ecarisaj ale Bucureștiului. De acolo l-am adoptat, împreună cu alți trei patrupezi, pentru a-i salva de la moarte. Se întâmpla pe vremea când ”loturile” de câini care depășeau termenul de două săptămâni în bază erau (cel puțin teoretic) eutanasiate.

I-am botezat la repezeală: Dora-Dorali, Tendresse, Blank și Căposul și i-am încredințat unei fundații pentru protecția animalelor unde s-au pus încetul cu încetul pe picioare. Erau toți bolnavi de tuse de canisă, iar tratamentul a fost pe cât de lung, pe atât de chinuitor pentru ei. Bolnavi și convinși că omul nu se poate apropia de ei și altfel decât cu gânduri rele. La noi – i-am explicat Kristinei – hingherii au, în general, tenul și hainele de culoare închisă.

Casting de maidanezi

În vara anului următor, ceata mea de hămăitori a avut șansa unui casting: Asociația ”Streunerhilfe” (”Ajutor pentru maidanezi”) alegea câini albi pentru a fi adoptați în Germania: Lupul alb, interzis sub dictatura lui Hitler, a fost repus în drepturi ca simbol al Germaniei postnaziste.

Dora a convins ”juriul” să-i aprecieze și frumoasele pete negre și a luat proba. Împreună cu Blank, colegul ei de țarc, un mascul alb… fără pată. Amândoi au plecat la ”filiala” românească a asociației germane, de la Merișani, lângă Pitești. Iar de acolo au pornit pe rând să-și caute norocul peste hotare.

Acasă este acolo unde ești iubit

Kristine: ”De când au aflat cât a suferit Schmobo până când să devină membru cu drepturi depline în familia noastră, băieții noștri o copleșesc cu dovezile de iubire. Iar ea… ce pot să spun? Este doica perfectă! Când unul dintre copii este bolnav și eu trebuie să plec la serviciu, nu pleacă o clipă de lângă el!”.

Dora-Dorali alias Dori alias Schmobo și-a găsit casa, familia, fericirea. Am aflat că și Blank a nimerit la fel de bine. Ce mai poți să spui? Niște emigranți fericiți!

Articol de Gabriela Boceanu