3 decembrie 2021

Ce ne unește?

Distribuie pe rețelele tale sociale:

 Întrebarea nu este nouă. Ea s-a pus în situații în care națiuni întregi caută să se afirme. De altfel, unele dintre acestea au fost luate ca referințe în istoria românilor. Hegel a rezolvat întrebarea considerând cultura („spiritul”) ca prealabil al oricărei realități din societate – formulă care a revenit la juriști de azi. Întrebarea s-a pus apoi în situații de criză a conștiinței naționale. Ernst Renan a dezlegat-o apelând la civism. Tema a revenit și ea.

Întrebarea se pune însă acut în zilele noastre. Este evident că este vorba de ceea ce-i unește pe oameni pe fondul libertăților și al pluralismului abordărilor, care condiționează inovația în societatea modernă.

O rațiune a reluării întrebării „ce ne unește?” este că și azi din unitate se câștigă mai mult decât din conflict.  Această rațiune merită invocată, mai ales că țările europene au plătit scump conflictele. Aici au și apărut optici aberante, cum a fost cea din Mein Kampf-ul lui Hitler, în care rivalii au fost stigmatizați ca „ciumă”, pentru ca apoi Goebbels să creeze o isterie. Aici a apărut teoria politicii ca distincție între „amic și inamic”, a lui Carl Schmitt, care a distrus democrația. Cât timp o societate nu se desparte de aberații, este conflictuală.

Astăzi sunt însă și rațiuni mai practice ale revenirii la întrebarea „ce ne unește?”. Am în vedere aici trei dintre ele.

Prima, așa cum dovedesc înseși realitățile, este aceea că libertățile fără democrație se autodistrug. Neoliberalismul a încercat să gestioneze societățile extinzând doar libertățile, dar rezultatul este că nedreptățile înăuntrul națiunilor și tensiunile internaționale amenință să explodeze. Acum, „Marea Resetare” vrea să mărească libertățile profitând de digitalizare, dar evită democrația și va avea același rezultat.

A doua rațiune este aceea că statul national a rămas condiția necesară a democratizării (Pierre Mannent, La Raison des NationsRéflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Nu s-a învechit observația că „o națiune se constituie prin voința cetățenilor, exprimată într-un plebiscit cotidian” (Ernst Renan, Ce este o națiune?, 1882). Națiunea are premise istorice bine cunoscute, precum limba și cultura, dar presupune o „voință” proprie, care-i dă coloana vertebrală.

A treia rațiune ține de faptul că, într-o lume în care forțele economice, financiare și militare sunt copleșitoare, deviza „să devii tu însuți (devenir soi)” este și mai actuală. Așa cum indivizii nu rezolvă ceva cu pasivitatea, nici națiunile nu își rezolvă problemele fără asumare de sine. „Națiunile care nu vor ajunge la aceasta sau nu vor să o facă, se vor îndrepta de la declin, la decadență, de la decadență la privațiune într-o lume din ce în ce mai nemiloasă și concurențială” (Jacques Attali, Devenir soi. Prenez le pouvoirs sur votre vie!, Fayard, Paris, 2014, p.152). Națiunile sunt chemate să-și exprime voința.

Cum se dezleagă astăzi întrebarea „ce ne unește?” Vreau ca în acest articol să rezum patru abordări prototipice, să consemnez situația din România actuală și să indic iluziile ce se cer părăsite. Nu reiau, căci le socotesc deja cunoscute, cele spuse în colocviul „Reconcilierea națională” („Cotidianul”, 19 noiembrie 2016) și „Declarația de la București” (14 septembrie 2021), care se pot accesa.

Dezbaterea actuală asupra întrebării a fost deschisă de către Joseph Ratzinger, când a pus întrebarea „ce ne ține laolaltă? (was uns zusammenhält)”. Răspunsul cardinalului era acela că drepturile omului sunt indispensabile, dar nu suficiente. Ele „rămân de neînțeles fără presupoziția că omul ca om, prin simpla sa apartenență la specia om, este subiect de drepturi, că însăși ființa sa poartă în sine valori și norme – care trebuie descoperite, și nu inventate. Poate că doctrina drepturilor omului ar trebui completată astăzi cu o doctrină  a îndatoririlor și a limitelor omului” (Habermas, Ratzinger, Dialectica secularizării, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2006, p.111). Așadar, „ne țin laolaltă” drepturile, completate însă de considerarea fiecărui om ca valoare în sine și cultura  corespunzătoare.

În Germania, la întrebarea „ce ne unește?” s-a răspuns arătându-se, dincoace de fondul istoriei, ceea  ce este de făcut ca să se asigure unitatea: economie socială de piață, democrație funcțională, stat de drept democratic, grija creștină față de situația celuilalt (Bernard Vogel, Hrsg., Was eint uns? Verständingung der Gesellschaft über gemeisame Grundlagen, Herder, Freiburg im Breisgau, 2008). Se prelungește astfel benefic reflecția potrivit căreia, în democrație, nu doar cetățenii, ci statul însuși are scopuri. De pildă, bunăstarea și conviețuirea în libertate și dreptate. Felul bazat pe profunda înțelegere a regulilor, de către partide și cetățeni, al actualei tranziții de putere de la Berlin este exemplu de unitate.

În Franța, se vorbește recent de „un pact national de încredere” și se recunoaște că unitatea depinde de schimbări politice. Esențială este „recrearea a ceea ce unește (recreer le commun)” cetățenii. Acțiunile prevăzute sunt pe o listă lungă. De pildă: înnoirea clasei politice și mai buna ei reprezentare; reducerea la un singur mandat a ocupării  președinției; consolidarea rolului partenerilor sociali; educație republicană; afirmarea „lumii agricole”, ca deținătoare de valori specifice națiunii (Jacques Attali, 100 jours pour que la France reussisse 2017-2022, Fayard, Paris, 2016, p.32-33). Se consideră că societatea actuală s-a umplut de falii, încât nu este posibilă unitatea fără schimbarea felului de a administra, spre integrarea cetățenilor, în locul izolării lor de exercitarea conducerii.

În Statele Unite, o analiză recentă constată: „Națiunea noastră nu supraviețuiește, așa cum o știm, fără o populație angajată și dedicată” (Dan Rather, Eliot Kirschner, What Unites Us. Reflections on Patriotism, Algonquin Books of Chapel Hill, 2019, p.18). Angajată și dedicată, dar cum? Răspunsul celebrului jurnalist care a fost Dan Rather este inspirator: „suprimarea segregării și a rasismului”; „avem nevoie să fim mai creativi pentru a găsi noi căi de a aduce mai mulți oameni la vot”; „protecția mai mult ca niciodată a dreptului de a avea o altă opinie (the right to dissent)”; depășirea „crizei presei libere”, care este mai acută ca niciodată; „incluziunea, dar nu asimilarea” cetățenilor; „empatie” la cei aleși în poziții de decizie; renunțarea la demonizări și reafirmarea idealurilor societății americane; folosirea datelor științei pentru propria analiză și analiza societății; evidențierea importanței citirii cărților și a stimulării informării cetățenilor, așa cum acestea au funcționat la întemeierea uniunii americane („când părinții fondatori s-au pus pe calea creării unei republici moderne, ei au mers în bibliotecile lor și au luat din raft operele unor filosofi ca John Locke și Thomas Hobbes” , p.153);  valorificarea mesajului unificator al artei („arta noastră este istoria noastră,”, p.171); responsabilitatea față de mediul înconjurător; consolidarea capacității sistemului de educație de „a crea a doua șansă pentru cetățean” (p.206); asumarea funcțiilor publice ca datorii (services) față de comunitate, cu smerenie; a gândi îndrăzneț provocările cărora trebuie să le facem față; a păstra rigoarea răspunderii, curajul opiniei  și a valorifica calitatea de cetățean.

Acestea sunt abordări organizate a ceea ce unește oamenii în societățile menționate. Un amic îmi spune că în asemenea abordări este vorba de ceea ce-i unește pe alții, dar ceea ce contează este cum ne unim noi, ca cetățeni români. Sunt de acord că situația în România actuală este altfel. Dar din abordările altora este de învățat, căci ele captează regularități ale vieții oamenilor – ființe cu aceeași echipare anatomo-fiziologică, care înfruntă condițiile vieții prin acțiuni. Ești liber să nu ții cont de regularități, dar te vei izbi de ele.

Situația în România de azi este cu adevărat aparte. Să o privim lucid.

În România continuă sciziuni vechi în societate – legate de sărăcia unei mari părți a populației, discrepanța rural-urban, neglijențe istorice, ruperea intelectualilor de realități, tradiții de vătăfie politică, continuitatea corupției. La ele se adaugă sciziuni noi.

A fost scindarea epocii postbelice, în care partidul comunist a recurs la controlarea societății prin anihilarea chiar fizică a opoziției și dictatură. A urmat scindarea epocii postdecembriste, în care s-au adoptat reglementări pentru a scoate din drepturi cetățenești oameni pe motivul contiguității cu trecutul. Nu s-a înțeles că poți trimite în tribunal ceea ce ține de dreptul penal, dar nu-i îngăduit să atingi libertățile cetățenești ale cuiva. A venit scindarea neoliberalismului. În loc să se profite de oportunități – cea mai lungă perioadă de pace din Europa, integrarea europeană și apartenența la alianța atlantică – și să se lanseze proiecte proprii, țara a intrat sub controlul amatorismului, care, incapabil de realizări, instrumentează noua Securitate.

La toate acestea se adaugă erorile majore de după 1989, care aduc  decepții, frustrări, răni. În România nu s-a făcut distincție între demantelarea unui regim autoritar și construcția unei democrații, care se face democratizând fără resturi. Din revenirea salutară la economia de piață s-a dedus că modernizarea nu mai stă în răspunderea statului. Justiția este și acum confundată cu un mijloc de reglare de conturi. Democrația, după ce a fost confundată cu marketizarea, s-a folosit pentru a lovi rivali. Nu se înțelege nici acum diferența dintre democrație ca alegere periodică a reprezentanților și democrație funcțională. Constituția este, mai nou, facultativă.

Ca efect al tuturor acestora, prea multe în România actuală nu-i unesc, ci îi despart pe cetățeni. S-a și ajuns într-o situație fără precedent în istorie. Dintr-o țară cu potențial, România a devenit cea mai săracă țară a Europei, cu cea mai mare emigrație dintr-o țară a lumii în timp de pace, cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor, cu cea mai mare mortalitate la milionul de locuitori, cu o îndatorare externă excesivă, cu o reprezentare publică colonizată de cațavenci, cu un autoritarism incult, bazat pe securism și comercializarea de funcții. Țara și-a pierdut, la nivelul decidenților actuali, capacitatea de a-și promova, în interesul ei public, vederi și inițiative în concertul lumii în schimbare de astăzi.

Ca urmare, nu poți cere justificat să se unească cel care a fost persecutat, cu cel care l-a persecutat. Cel care a muncit cinstit, cu cel care a fost doar politruc de ocazie. Cel care a respectat legile, cu cel care a furat. Cel care s-a dedicat comunității, cu cel care l-a încarcerat pe nedrept. Cel merituos, cu cel doar ajuns. Cel curat, cu demagogul cu papion. Cel performant, cu simplul delator. Cetățeanul demn, cu cel care abuzează de funcții.

Așa stând lucrurile, în România actuală, întrebarea „ce ne unește?” nu poate veni legitim decât în prelungirea întrebării „ce este de făcut pentru aducerea la acea normalitate care este oriunde în lumea civilizată?”. Să recunoaștem, România are de lichidat înapoierea economică, fie ea și relativă, și sărăcia unei mari părți a populației. România are de înlocuit o administrație depășită de viață și o justiție instrumentată politic. Ea are de realizat idealul „democrației curate”. Cum au trebuit să semnaleze istorici din alte țări, România nu a adus nici astăzi sub control democratic serviciile ei secrete. România are de înaintat spre cultura politicii ca servire a interesului public.

Acestea nu sunt totul! În opinia mea, în condițiile instituționale de astăzi, calitatea decidenților hotărăște soarta națiunilor. De aceea, reamintesc mereu convingerea răspândită a majorității concetățenilor că România este pe direcție greșită, rămânând trădată chiar de către cei care vor să o conducă.  La sfârșitul perioadei interbelice s-a spus, îndreptățit, că România a fost condusă de „o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei membri brilianți au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajelor funcției și relațiilor la vârf” (Seton Watson, Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945). Nu mai insist acum asupra evaluării apropriate făcute de cunoscători francezi și italieni! Nu cumva această evaluare este mai actuală ca oricând? Doar că nu mai decid brilianții, ci opușii lor!

Aș aminti doar că, din păcate, nici acum trecutul nu este reconstituit fără abuzuri și se manipulează în voie. Se falsifică până și istoria recentă. Nimic nu a putut fi lămurit pe deplin. La Centenarul României nu s-a putut scrie istoria țării, una documentată, încât să nu fie obiecții majore. Faptul spune mai mult decât se crede!

Situația din România actuală a devenit atât de gravă, încât, într-adevăr, nu se va putea ieși din ea fără a deschide întrebarea „ce ne unește?”. Dar nu se va ieși cu clișee răsuflate, cu apeluri fals emoționale, cu istoriografie falsificată, cu filosofeme de scurtă respirație. S-ar putea ieși doar cu răspunsuri pe direcția reconcilierii pe terenul schimbărilor.

Nu dau rezultate resemnarea „să nu dramatizăm, căci toți sunt la fel” sau compromisul „pupat toți piața independenței” sau ipocrizia „trădare, trădare, dar s-o știm și noi” sau meteahna „înjuratului la tribună, pentru a urma împăcarea la bufet”. Nu se poate face ceva fără curajul de a spune adevărul.

Dacă este vorba de a răspunde direct la întrebarea „ce ne unește?” atunci aș spune că și pe cetățenii României îi unesc limba și anume tradiții de conviețuire civilizată, locul nașterii și istoria. Îi unesc anumite aspirații – la bunăstare, la justiție, la funcționarea democratică a statului, la împlinirea vieții, ca pe oricare alții.

Sunt acestea destule? Nu sunt, mai ales că unele sunt încă departe – vedem cum se stă cu distribuția bunăstării, cu „justiția” injustă, cu desfigurarea democrației, cu privarea de sens a vieții multor oameni. Evaluarea oamenilor în România actuală este superficială – impostura profesională, civică și morală și răsturnarea valorilor fiind rezultatul – și nu convinge aproape pe nimeni. Statul actual este „eșuat”, căci a fost grav avariat de decidenții de azi!

Ce-i de făcut, așadar, pentru a uni cetățenii? Lista pe care o pot prezenta ar ocupa, aidoma celor din alte țări, un volum. Dar, în spațiul aflat la dispoziție, aș sublinia că fiecare analiză deja menționată are sugestii fertile și m-aș opri doar la a semnala cinci iluzii copios prezente în România actuală, care se cer depășite, dacă se vrea unitate.

Prima iluzie este aceea că doar trecutul este de vină. Da, trecutul, înțeles dus până la capăt, are vina sa. Dar asta nu rezolvă nimic. Cetățenii ar trebui să privească spre viitor și să se mobilizeze pentru a schimba stările de lucruri. Altfel, profită tot felul de nulități. Nu va fi unire cât timp profitori vulgari acuză oameni că s-au născut mai devreme sau că au o opțiune sau alta. Iarăși inși care trăiesc din delațiune, răi ca oricând în istorie, atacă în România actuală cetățeni. Este o aberație care numai aici se mai întreține! Valoarea omului nu o dă data nașterii, nici afinitățile, ci pregătirea și capacitățile dovedite. În definitiv, țara a ajuns în situația critică de astăzi mai degrabă din erori ale ultimelor decenii.

A doua iluzie este aceea că în România actuală „vin banii și rezolvăm totul!”. Este un fals că cineva i-a adus, căci banii sunt alocări bugetare cuvenite, granturi și împrumuturi. Este o iluzie, căci „banii fără cap nu duc departe”. În plus, deviza este jignitoare. Românii sunt oameni ca toți oamenii și au nevoie de respect, cu toate implicațiile – sociale, juridice, culturale.

A treia iluzie este că se poate ajunge la unitate cu mijloace ale polarizării. Din nou, sunt inși care vor să facă capital din acuzarea altora de „extremism”, „antieuropenism” sau că ar fi „toxici”. La drept vorbind, un om cu scaun la cap face capital din merite proprii, nu din neajunsurile altora. Oricum, nu este „extremist” cel care semnalează abuzuri. Nu este „antieuropenist” acela care invocă valorile democrației. Nu este „toxic” cel care caută soluții mai bune. După „ciumă”, este uimitor că în politica de la noi unii au preluat din Mein Kampf și adjectivul „toxic” și-l agită!

A patra iluzie este că rezolvi ceva așteptând ca alții să o facă. Din nefericire, doar România actuală a generat în sânul ei un șir de decidenți care vor mai curând să se aranjeze, decât să servească interesul public. Ei se agață de un globalism care nu rezolvă dificultățile acestei țări. Ba se și opun emancipării ei, cum atestă faptele! În loc să-și bată capul cu România, ei bat câmpii cu „greșeli” ale unor țări ce se dezvoltă susținut. Or, fără asumarea de sine competentă, o țară nu poate face pași înainte.

A cincea iluzie este că prin excludere, încarcerare sau fixare în funcție se rezolvă ceva. Firește, se poate discuta și aici îndelung. Dacă însă examinăm reglementările României, vom sesiza că marea parte sunt interdicții, nu canalizări ale inițiativelor cetățenilor. Sau că aceste reglementări permit mandate care fac rău țării. Multe funcții, începând cu cea de președinte, ar trebui reduse fără ezitare la un mandat, cum se propune în Franța! Grav este și faptul că suntem singura țară care la Centenarul ei nu a dat o amnistie – fie și din rațiuni creștine. Pe un asemenea teren, la unitatea cetățenilor este de lucrat în profunzime.

Orice cetățean trebuie respectat, dacă este vorba de unitate. Altfel, cu polarizările actuale, doar se alimentează o direcție nefastă – cea a mediocrației și prostocrației. Iar dificultățile, spre care este împinsă astăzi țara, sunt prea evidente.

În orice țară, meritocrația s-a dovedit limanul. Democrația fără meritocrație este numai eșec programat. Cum, din păcate, România actuală confirmă, cotidian, din plin. (din volumul Andrei Marga, Reclădirea eticii, în curs de publicare)

<a href=”http://www.andreimarga.eu„>Andrei Marga</a