21 ianuarie 2022

Administraţii prezidenţiale şi nefericiţii lor administraţi

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Cum a putut să ajungă Traian Băsescu preşedinte al României, în decembrie 2004, pentru două mandate, după ce dăduse foc portului Rouen în calitate de comandant de navă şi prăduise flota comercială a României (probabil, a patra flotă a lumii la sfârşitul anilor ’80) în calitate de ministru al Transporturilor ? Răspunsul e simplu : tocmai de aceea ! Pentru păpuşarii din „statul subteran”, multiplele nenorociri produse de Traian Băsescu erau mari merite care-l recomandau. Dintr-un interlop, bişniţar din anii târzii ai comunismului, cum au fost mulţi, marionetiştii săi l-au transformat într-un important om politic „democrat”, „cu carismă”. Pentru multele catastrofe produse, Băsescu a fost şi de câteva ori ministru al Transporturilor, primar al Bucureştiului şi preşedinte al PD, ulterior PDL. Azi, sub preşedinţia urmaşului său (ales de cine, că doar nu de Dan Voiculescu ?), Klaus Iohannis, Traian Băsescu continuă să fie deputat european şi să se bucure de toate privilegiile şi avantajele de fost preşedinte al României, deşi a colaborat cu Securitatea şi sub numele de cod „Petrov”.

Aşa funcţionează gândirea de tip intelligence. Sau, mai degrabă, una dintre componentele marilor strategii. Nu întotdeauna calea câştigătoare dintre două puncte este şi cea mai scurtă, cea directă. Se alege drumul care duce la succes, chiar dacă este mult mai lung şi, în treacăt, poate produce destule dezastre colaterale.

Aceeaşi întrebare uimită s-a pus şi în legătură cu promovarea lui Joe Biden în postul de preşedinte al SUA. De ce a fost împins în faţă, la preşedinţia SUA, un senior diminuat (cel mai în bătrân preşedinte al SUA la începutul mandatului), cu diverse probleme de sănătate inerente vârstei ? Răspunsul la această întrebare e acelaşi ca în cazul lui Traian Băsescu : tocmai de aceea ! „Deep State”, neoconservatorii, soroşiştii, complexul militaro-industrial-securitar, Barack Obama, Hillary Clinton, Nancy Pelosi şi o parte a Partidului Democrat nu aveau nevoie de un preşedinte puternic, cu personalitate, cu idei, cu proiecte. Aveau nevoie de un preşedinte slab, cu probleme de vârstă şi sănătate, aveau nevoie de „Biden” (mulţi comentatori de vârf din SUA pun numele lui Biden în ghilimele, ştampilând astfel natura colectivă a actualei Administraţii americane). Puterea le rămâne astfel aproape în întregime jucătorilor din spatele scenei, „statului profund”, neoconservatorilor care au penetrat cele două mari partide americane, complexului militaro-industrial-securitar etc.

Nu numai că fostul vicepreşedinte Joe Biden (şi fiul său Hunter) a putut să facă nestingherit afaceri dubioase în Ucraina, în China, în România (prin fostul ambasador Mark Gitenstein), dar aceste afaceri aparent l-au şi recomandat pentru Casa Albă. Ghilimelele pe care i le pun marii analişti politici lui Biden i le putem pune şi noi lui „Iohannis”. La fel ca Traian Băsescu, şi Klaus Iohannis a fost recomandat pentru postul de preşedinte tocmai de minusurile, incompetenţele sale, de care comentatori români şi chiar germani se plâng azi destul de ipocrit şi oportunist. Klaus Iohannis nu avea un partid (relaţia cu PNL era foarte vagă, cum era şi aceea a lui Emil Constantinescu cu PNŢCD – avantaj „statul subteran” !), avea destui scheleţi în dulap (de la lucruri încă necunoscute marelui public dinainte de 1989 până la casele achiziţionate din meditaţii şi la relaţiile neclarificate cu Schweighofer, cu masoneria şi variate interese străine, coloniale) ca să poată fi de la început pus în ghilimele, ca „Iohannis”.

Putem noi, românii, să ne simţim în siguranţă într-un nedorit război din Ucraina cu cei doi comandanţi ai noştri, Klaus Iohannis şi Nicolae Ciucă ? Sau, în altă ordine de idei, cu „administratorii” Covidului, Raed Arafat şi Alexandru Rafila ? Şi americanii îl au pe „epocalul” Antony Fauci sau francezii pe „sinistrul” Sănătăţii (aşa i se spune ministrului), Olivier Véran. Mai sunt încă destui alţii la manete în lumea euroatlantică din care am ţinut atât de mult să facem parte. Un foarte cunoscut analist politic şi economic american, Tom Luongo, face o descriere fără complezenţă a actualei Administraţii americane. Fără să ştim cât de exactă, de precisă este această analiză, putem observa cu uşurinţă că ea i se potriveşte mănuşă şi actualei puteri de la Bucureşti şi, mai larg, altor conduceri politice din Europa (Angela Merkel până ieri, Emmanuel Macron, Mario Draghi, cancelarii austrieci recenţi etc.) :

„Nu e vorba de incompetenţă. Nu. De fapt, a numi Administraţia Biden incompetentă ar fi o insultă la adresa persoanelor incompetente. Pentru că, dacă incompetenţii nu prea sunt de vreun folos, sunt cel puţin buni la a fi incompetenţi. Dar a fi incompetent nu înseamnă că n-ai vrea să faci lucrurile bine, ci înseamnă pur şi simplu că eşti incapabil să execuţi sarcina care-ţi revine. Trump era mai tot timpul incompetent ca preşedinte. Dar era evident pentru orice persoană cât de cât obiectivă că era sincer în dorinţa lui de a ameliora starea de lucruri. Că n-a putut s-o facă i se poate ierta. Mi-am dorit adesea ca el să nu fie incompetent, dar nu-i port pică fiindcă a fost incompetent […].

Echipa lui Biden, în schimb, e compusă pur şi simplu din escroci. Escrocii mint. Îţi distrag atenţia. Îţi câştigă încrederea şi pe urmă te ţin într-o bulă de minciuni şi promisiuni pe care n-au de gând să le ţină. Profită de buna ta credinţă şi de supoziţiile pe care le faci despre cum merg lucrurile pentru a te menţine în orbita lor. Mint pentru a păstra aparenţa unui control. Acţionează ca şi cum ar avea soluţii. Dar problema cu minciunile e că sunt veşnic incoerente. Mereu apare câte un indiciu. Doar că nu-l vezi dacă nu vrei să-l vezi. Iar când îl vezi totuşi, e prea târziu. Echipa lui Biden şi media (da, da, Davosul) nu vă pot spune adevărul despre injecţiile cu cheaguri Covid 11/09 fiindcă pandemia de Covid 11/09 n-a fost niciodată o problemă de sănătate publică. […]

Aceleaşi persoane care astăzi m-ar aproba atunci când îmi citesc judecăţile despre incompetenţa lui Trump ar sări imediat să afirme că am putea spune acelaşi lucru despre Biden. Şi e adevărat într-o anumită măsură, dar şi asta e o înşelătorie. Pentru că nenorocirea cu escrocii e că ei sunt cei care te taxează drept mincinos. Ne minţim pe noi înşine spunându-ne că nu e din vina lor, că e vina noastră. Ne minţim familia şi prietenii spunându-le că lucrurile nu sunt ceea ce sunt. Escrocii transformă adevărul neplăcut într-o minciună calmantă. Fiindcă, în privinţa echipei lui Biden, dovezile arată ceva foarte diferit, mult mai sinistru” („Biden’s incompetent presidency – a feature, not a bug”, tomluongo.me, 19.11.2021).

Împotriva declaraţiilor liniştitoare de-o parte şi de alta ale decidenţilor politici şi militari, inclusiv ale experţilor militari care se mai exprimă şi public, în conferinţe şi în presă, un război în Ucraina poate avea totuşi loc. Pentru că nu numai administraţiile Vladimir Putin şi Joe Biden au decizia. În ianuarie, în februarie, în martie ? Nu ştim. Preşedintele Zelenski al Ucrainei, trupele „ucronazi”, o bună parte din populaţia Ucrainei, cele trei ţări baltice, chiar şi Polonia par foarte doritori să se războiască cu Rusia. Pentru ei este „ori războiul, ori o să devenim insignifianţi în ochii Occidentului” (citat din articolul lui Andrei Raevsky, vezi mai jos). În orice caz, isteria în jurul războiului din Ucraina trebuie întreţinută şi în SUA cu orice preţ.

Chiar dacă Joe Biden şi Administraţia sa nu vor război în Ucraina, pentru că ştiu că-l vor pierde mai ruşinos decât pe cel din Afganistan şi poate şi pentru că ştiu câte nenorociri poate aduce un război, cu atât mai mult unul inutil, sunt destui şi în America aceia care vor război. Cine sunt ei ? Dacă Biden nu va face război, prin interpuşi ucraineni, polonezi, români şi baltici, va fi declarat trădător. Iată cum descrie un alt celebru analist militar, Andrei Raevsky, „The Saker”, partida razboiului :

„Cu alte cuvinte, dacă Rusia nu va invada Ucraina (şi n-o va invada), nu vom mai impune sancţiuni ??? Putem fi siguri că partida războiului (pe care eu o văd formată din : ansamblul mediei americane, neoconii, banda MAGA-GOP (Make America Great Again-Grand Old Party, adică Partidul Republican devotat lui Trump – n.n.) din sânul Congresului, „banda non-Biden” din Partidul Democrat, sectorul energetic american, CMI-ul (Complexul Militaro-Industrial – n.n.) american, ansamblul „statului profund” american, lobby-ul israelian, lobby-ul ucrainean, lobby-ul britanic, lobby-ul polonez etc.) va prezenta acest lucru ca pe o enormă „concesie”, una de proporţii galactice şi chiar ca pe o „trădare” din partea lui Biden care a „cedat” în faţa lui Putin, ticălosul bandit comunist al KGB-ului” („Did a major shift finally happen between the USA and Russia ?”, thesaker.is, 7.12.2021).

În ce măsură mai putem avea încredere în politicienii din Europa sau din SUA care decid gestionarea crizei Covid sau un posibil război în Ucraina şi la Marea Neagră ? Nicolae Ciucă a fost impus arbitrar prim-ministru ca să ne apere sau ca să ne bage în belea ? Ce e serios şi ce e impostură interesată, chiar uitând de incompetenţă, în hotărârile pe care aceştia le iau în numele „administraţilor” lor ? E inutil să ne mai întrebăm ce conţinut mai are mult trâmbiţata democraţie. Putem, în schimb, să ne întrebăm dacă democraţia a existat cu adevărat vreodată sau a fost doar „o vorbă de dânşii inventată”. Şi poate că e timpul să ne gândim la o altă mândră lume nouă, alta decât cea în care trăim deja.