Publicat: 27 Martie, 2019 - 12:19
Prefața la „Sfertul lui Băsescu” din al 11-lea volum al „Cronologiei comentate a mileniului III”, de Octavian Andronic

Președintele Academiei Române, prof.dr. Ioan Aurel Pop a prefațat ultimul dintre cele 11 volume ale ciclului „Cronologia comentată a mileniului !!! : „Sfertul lui Băsescu” , Anul 2010, de Octavian Andronic. Reputatul jurnalist a procedat la o originală restituire spre cititorul de azi a editorialelor scrise și publicate de-a lungul unui interval de 10 ani - între 2000 și 2010 - sub o formă bibliofilă pe care a dorit să o pună la dispoziția celor care vor dori să refacă tabloul politic și social al unei perioade contorsionate și controversate.

Îndemn către cititor

„De ani buni, Octavian Andronic ne-a obișnuit cu cronicile sale și cu ale sale caricaturi, pe care mediile intelectuale le receptează cu oarecare timiditate, fiindcă lumea de azi s-a deprins cu texte „vorbite” neglijent „pe sticlă” ori cu vorbe aruncate în grabă, pe bloguri. Editorialele și comentariile aproape cotidiene ale cronicarului nostru, însoțite de desene satirice inimitabile, disecă lumea contemporană românească și lumea globală în care se află proiectați românii, cu detașare și cu implicare deopotrivă. De la jalnica scenă politică autohtonă până la vedetismul gratuit din sport și de la precaritatea economiei țării noastre până la aroganța unor minorități care s-ar vrea majorități, nimic nu scapă penei avizate a observatorului atent, descins din filonul autentic al umorului și al satirei românești de bună calitate. Comentariile lui Octavian Andronic vădesc o cunoaștere detaliată a trecutului nostru, fapt care explică nu atât prevederea viitorului – pe care rândurile evocate îl creionează uneori – cât înțelegerea adecvată a prezentului, chiar dacă acesta durează preț de o clipă. „Clipa” aceasta este trăită intens de cronicar, este sublimată în „pastile” dulci-amare, din acelea care, dacă nu sunt menite să ne vindece de la sine, ne arată calea alinării și a eliberării de rău. Octavian Andronic nu critică în mod înverșunat și nici nu acuză ca un implacabil judecător, ci șfichiuiește prin constatările sale, explică pe față gesturi făcute pe dos, iluminează acte obscure, compară situații trecute cu unele actuale, oferă exemple din literatură (dese sunt referirile la Ion Luca Caragiale), din istoria secolului al XX-lea mai ales, din geografie, politologie, muzică etc. Scrisul său nu este unul de strict editorial politic, ci devine text literar, ilustrând – cum spuneam – o tradiție întreruptă de regimul comunist, dar ilustrată copios în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, inclusiv de gazetarul Eminescu și dusă până la paroxism în epoca interbelică. „Sănătatea” unei comunități democratice se măsoară nu numai prin gradul de libertate a presei, a conștiinței și a exprimării din spațiul public, ci și prin calitatea râsului. Octavian Andronic profesează o adevărată doctrină despre funcția râsului amar, doctrină pe care nu o expune științific, ci empiric, direct prin episoadele sale de viață.   Concepția filosofilor greci și latini că omul este „singurul animal care râde” provine – din câte se pare – de la Aristotel, conform căruia râsul îl deosebește pe om de animal; în partea pierdută a „Poeticii”, e de presupus că, polemizând cu Platon, el investea râsul și, în general, comicul, cu aceeași virtute catharctică pe care o atribuise (în partea păstrată) tragicului. Umberto Eco a imaginat în romanul „Numele trandafirului” păstrarea unui tratat aristotelic despre râs într-o vestită mănăstire medievală, ceea ce nu este deloc hazardat, fiindcă lumea monastică occidentală a conservat masiv scrierile păgâne antice, considerate izvoare de înțelepciune. Simptomatic este, însă, faptul că această scriitură a lui Aristotel devenise intangibilă la propriu, în sensul că aceia care o atingeau mureau otrăviți. Starea de râs, care asana comunitatea și care îi conferea poftă de viață, trebuia inhibată din fașă în Evul Mediu, adică într-o societate în care un singur om era liber, suveranul uns de Dumnezeu. Restul lumii era menit să rămână gloată supusă și umilă, plângătoare și truditoare, or într-o asemenea societate râsul ajungea să fie complet excentric și chiar primejdios. Oamenii de atunci nu erau sortiți deloc să se bucure de viața aceasta, ci ei trebuiau să se pregătească, în rugăciuni și penitență, pentru viața adevărată ce avea să vină. Umanismul Renașterii a spulberat aceste restricții, atunci când l-a transformat din nou pe om în măsura tuturor lucrurilor, dar au mai urmat destule regimuri instaurate de liderii politici, compatibile cu iadul și private de râs.

Octavian Andronic readuce râsul în Cetate, dar nu orice râs, ci unul specific sufletului nostru de români, obișnuiți cu hazul de necaz. Autorul nu râde niciodată în sens umoristic, ci râde de rele și strâmbătăți, de nemernicii și de calamități făcute de oameni, de erori spontane și de erori voite, de viclenii și de iresponsabilitate politică. Textele lui Octavian Andronic nu sunt scrise ca să ne înveselească, ci ca să ne conștientizeze de rău și de greu, de falsitate și de greșeală, de înșelătorie și de minciună. Cartea aceasta, ca și celelalte scrise de Octavian Andronic, este gândită nu ca să râdem în chip gratuit, ci ca să îndreptăm lumea aceasta strâmbă. Mesajul vine de la înaintașii romanii care credeau că „râzând se biciuiesc moravurile” (Ridendo castigat mores). Terapia individuală prin râs ne poate îndrepta ca persoane, ne poate chiar re-umaniza, pe când terapia socială prin râs poate conduce la vindecarea comunităților. Din păcate, la finalul lecturii cărții, rămânem cu râsul înghețat pe buze, pentru că ne plânge sufletul. La Centenarul Marii Uniri – când celebrăm încheierea edificiului nostru național din anii 1918-1920, după aproape un mileniu de lucrare a poporului român asupra lui însuși – nu ne putem bucura pe deplin decât dacă ne gândim la generația/ generațiile de aur de atunci. Dacă ne gândim la noi, așa cum ne îndeamnă Octavian Andronic, vedem un edificiu național surpat și împuținat, cu politicieni nevrednici și nevolnici, cu „băieți deștepți” care ne cred proști, cu români dezorientați și sărăciți, risipiți prin lume și neîncrezători. „Pastilele” de față – amare cum spuneam – lasă, totuși, o undă de speranță abia perceptibilă, pentru că ascuțitele critici nu sunt făcute ca să ne afunde în disperare, ci ca să ne trezească. Semnele acestui „optimism” sunt subînțelese și nu afirmate direct, iar unul dintre aceste semne este chiar „încăpățânarea” lui Octavian Andronic de a persista, de a scrie fără istov, de a biciui mereu și mereu.

Prin aceste scrieri ale lui Octavin Andronic am dobândit un bun inestimabil, anume o „comedie umană” a ultimelor decenii de libertate prost înțeleasă, „comedie” care ilustrează o comèdie tristă, de care se miră lumea și de care ne mirăm și noi, netreziți încă, dar dornici de trezire. Mesajul autorului este unul optimist – râsul sănătos incumbă veselie, în fapt – de genul: „Nu vă lăsați, totuși, români, fiindcă țara asta, care era cândva țară de glorii și de dor, merită o soartă mai bună!”. De noi depinde să facem iarăși România, dacă nu glorioasă, măcar normală, primitoare și bună pentru toți fiii săi. Pentru aceasta este însă nevoie de concentrarea energiilor naționale așa cum s-a întâmplat în urmă cu un secol, dar și altădată, când încă se mai credea și se vedea că „unirea face puterea”...

 

1 Decembrie 2018

Ioan-Aurel Pop