Publicat: 26 Aprilie, 2020 - 20:04
Share

Hai să facem câteva socoteli simple. De la apariția primului caz de infecție cu coronavirus în urmă cu două luni și ceva s-au înregistrat în România 11.000 de cazuri. Vinovat de decesul celor șase sute de pacienți a fost coronavirusul, în proporție de 90% în combinație cu alte comorbidități comune vârstei a treia. Diferența aparține celor vindecați sau în curs de vindecare, excepție făcând alte vreo 200 de decese pronosticate ca bilanț final de un institut american de specialitate. Cele 11.000 de cazuri de până în prezent corespund unui procent de 0,55% din populația estimată la 20 de milioane. Cele 600 decese  reprezintă și ele un procent de 5,5% din îmbolnăviri, respectiv 0,033% din populație.

Să luăm lucrurile și din altă perspectivă: în România se înregistrează, din cauze diverse, de la boli la accidente, circa 700 de decese zilnic. Deci, în două luni și ceva numărul victimelor coronavirusului este mai mic decât al deceselor zilnice. Sunt boli cu performanțe net superioare, și nu mă refer la cancer sau la bolile cardiovasculare, care dețin recordurile. Banala gripă omoară de câteva ori mai mulți români decât coronavirusul, și asta în condițiile în care fiecare epidemie este combătută cu sfaturi de protejare și cu medicamente clasice, în frunte aflându-se același Paracetamol cu care sunt tratați bolnavii de Covid care nu prezintă simptome grave. Nu îmi amintesc ca vreodată gripa să fi închis toate școlile și să fi consemnat oamenii în locuințe, deși statisticile au vehiculat cifre de deces net superioare Covidului.

Cum se explică atunci isteria declanșată de maladia care nu a dus nici măcar la blocarea țării în care a izbucnit și unde liderii politici au considerat suficient să izoleze focarul de la Wuhan, iar cei un miliard și jumătate de chinezi și-au continuat viața și activitatea purtând doar ceea ce poate fi considerată cea mai eficientă protecție: masca de respirație. De altfel, după SARS și alte câteva epidemii, Orientul era obișnuit cu această măsură de protecție, care pare să fi fost cât se poate de productivă și de această dată.

Revenind pe meleagurile noastre trebuie să constatăm că după o persiflare de la cel mai înalt nivel, s-a trecut brusc la avertismente apocaliptice. Măsurile decretate în cadrul Stării de Urgență au sfidat și bunul simț și realitatea fenomenului. Țara a intrat într-un blocaj total fără să fie nevoie, cea mai la îndemână măsură a autorităților fiind transformarea ei într-un soi de penitenciar pentru o populație condamnată să execute la domiciliu o pedeapsă absurdă. Limitările stupide de circulație, închiderea fără rost a unor sectoare întregi, de la mic comerț la servicii uzuale, transformarea unei întregi generații în prizoniera unor prevederi stigmatizante, eliminarea din procesele vitale a unor mari grupuri de populație, fără să mai vorbim de sărăcirea voluntară a acestora, au fost răspunsurile date de autorități. Nici măcar cea mai elementară măsură, și cea mai eficientă, nu le-a venit în cap decât în ceasul al 12-lea, abia acum președintele anunțând că de la 15 mai se va introduce obligativitatea portului măștii în public.

Prizonieri ai dictatului unei categorii de medici care s-au trezit în postura de decidenți într-o zonă pentru care nu aveau nici o competență, liderii politici s-au ascuns cu lașitate în spatele amenințărilor acestora, neasumându-și nici o responsabilitate. Decât să moară un român, mai bine nenorocim o mie, îi sărăcim și îi alienăm, dar ținem în viață și în statistici, indiferent ce viață -pare să fie regula după care se călăuzesc președintele și guvernul său.

Nu le-a trecut deloc prin cap că țara trebuie, poate să funcționeze, cu câteva condiții: depistarea și blocarea focarelor și purtarea măștii în mediile aglomerate. Care e rostul unei întregi țări pustii în timp ce este mai mult decât evident că coronavirusul se manifestă și se propagă în medii cunoscute - spitale și aziluri de bătrâni, sau focare generate de resortisanți de ultimă oră din țări cu indice înalt de infecție?

Cuvântul de ordine, după două luni care marchează ireversibil o țară, este „stăm și mai cugetăm, să vedem cum evoluează situația”. Dar nu mai este deloc timp de stat. Statul ăsta și liderii săi incompetenți ne-au întors înapoi cu cel puțin două decenii și fiecare zi care trece adâncește prăpastia dintre noi și ceilalți și dintre noi și noi.

Ajunge! Nu mai trebuie așteptat niciun 15 mai. Măsurile de reintrare în normal, într-o succesiune firească de priorități, trebuie luate de azi, dacă nu au fost luate de ieri. Pentru că altminteri vom avea de plătit, și prețul nu va fi deloc mic, iar Nelu Tătaru și compania sa de activiști în halate albe nu se vor considera răspunzători, ei nefiind politicieni. Doar un soi de avertizori de ...sănătate... (Octavian Andronic)

Topic: 

Format: 

Rubrici: