Publicat: 17 Februarie, 2020 - 12:10

 

Nu demult, directoarea unei edituri tot mai cunoscute mi-a atras atenția asupra volumului Lilianei Moldovan, Reportajele bucuriei (Gând Transilvan, Cluj-Napoca, 2019).Pot spune, după citire, că inteligența face din această carte un adevărat eveniment, și nu numai pentru cei care degustă specia reportajului. Nu doar pentru cei interesați de biografii și autobiografii!

Este, cred eu, o carte reprezentativă a experiențelor unor congeneri cu dizabilități. Ea poate fi punctul de plecare al unei reflecții asupra a ceea ce înseamnă a fi uman în România actuală!

Primul gând care mi-a venit în minte a fost maxima lui Terențiu – sunt om și nimic din ce este uman nu mi-e străin. Numai că aceasta este de obicei înțeleasă mai mult ca afirmare a tuturor simțurilor în realitatea vieții. Adică, oarecum egotist. Dar când unul dintre simțuri – văzul, auzul, de pildă –  sau însăși posibilitatea mișcării lipsește? Dar când este vorba nu de a profita doar tu însuți de oportunitățile din lume, ci de a considera ce poate face celălalt?

Sunt de părere că ar trebui să luăm maxima și ca îndemn la solidarizare cu cei lipsiți fatal de acele simțuri sau de posibilitatea de mișcare. În general, cu cei  împiedicați să folosească ofertele lumii. Să o luăm, adică, înțelegând, cum însăși Biblia îndeamnă, că Dumnezeu cere ca din necazuri oamenii să învețe să se sprijine unul pe altul. Mai concret, asumându-ne că „privirea pe care o îndrept spre celălalt decide asupra umanității mele.... Celălalt este custodele demnității mele” (Joseph Ratzinger, Benedict al XI-lea, Scrieri alese, Apostrof-EFES, Cluj-Napoca, 2011, p.177).  Cu privirea plină de solidaritate începe de fapt umanitatea.

Ceea ce mi-a trecut apoi prin minte a fost o întrebare. Cât de mare este disponibilitatea în România actuală de a-l socoti pe cel în suferință un om asemenea ție și, la nevoie, de a-l sprijini?

Nu discut aici cultivarea sistematică a urii în România zilelor noastre sub tot felul de parole rudimentare („penali”, „autori de eșecuri”, „inși ce trebuie arestați”, poate chiar „să dispară”), care epuizează vocabulare evident sărace. Nu discut nici gesturile deloc creștine, de atacare a unor concetățeni care, fiind după gratii, nu pot răspunde. Nu discut aici despre lauda unora cu loviturile pe care le dau altora, crezând primitiv că „așa se face politica”.

Mă gândesc, cu această întrebare, la disponibilitatea de a contribui la crearea unui mediu social încât cel cu dizabilități să se poată simți om ca oricare altul. Nu este o întrebare nouă, dar nici una care să se fi învechit. Mai curând, una presantă în România actuală.

Spre lauda ei, Liliana Moldovan reunește în Reportajele bucuriei evocări și fragmente literare sau autobiografice datorate unor persoane cu dizabilități. Ea le pune în circulație cu speranța că, într-o zi, și societatea României va ajunge la primatul „culturii”, încât asemenea persoane să nu mai trebuiască să înfrunte „săgețile prejudecăților, disprețul oamenilor și dezinteresul oficialităților”. Ea mizează cu optimism pe deviza că „nici un obstacol nu rezistă în fața unei atitudini de învingător”.

Fiecare dintre reportajele Lilianei Moldovan ilustrează această deviză. Argumentarea ei insistentă este aceea că, în pofida dificultăților create de paralizii, de distrofii musculare, de absența vederii, de accidente de circulație sau de alte maladii sau accidente, s-au înregistrat nenumărate reușite profesionale și creative. Uneori, în pofida abandonării din partea celor apropiați sau a sărăciei lucii a familiilor! Mulți oameni s-au ridicat mai mult decât eroic deasupra piedicilor puse de natură și de societate – profesional, civic, moral, artistic. Cineva a devenit poet, altul activist social, altul dascăl, altul plastician, altul lucrător manual, altul concurent sportiv, pe o paletă de posibilități mereu deschisă. Liliana Moldovan redă o bogăție remarcabilă de experiențe susținute de convingerile profunde ale intervievaților ei: „noi toți avem abilități, doar să căutăm să le găsim și exploatăm”, iar, peste toate, „nici o boală nu poate pune limite sufletului”.

Aproape fiecare dintre reportajele Lilianei Moldovan lasă în urmă un apel sau măcar un mesaj. O poetă fixată definitiv în scaun spune că „poeziile mele poartă în ele nemulțumiri, frământări, strigăte de disperare și de ajutor” (p.17). Alt interlocutor vorbește de nevoia unei „societăți mai maleabile pentru fiecare dintre noi” (p.27) în România. Altul solicită „un program de vorbire pentru limba română pentru nevăzători” (p.32). Cineva pledează pentru evitarea tendinței actuale de a trece persoanele cu dizabilități în categoria celor cu „handicap intelectual”. Mai mulți cer „infrastructură prietenoasă, atitudine socială bazată pe acceptare și respect” (p.69). Unii remarcă faptul că, în alte țări, se realizează „egalitatea” dintre oameni, indiferent de abilități și dizabilități, și că „cetățenii din străinătate sunt obișnuiți să vadă persoane cu dizabilități, le primesc în preajma lor, nu le simți privirile insistente, așa cum se întâmplă la noi în țară” (p.70). După ce consemnează diferențele dintre atitudinile oamenilor și faptul că sunt și oameni admirabili, un portretizat conchide: „iar pentru ceilalți nutrim speranța că vreo scânteie va aprinde în ei focul sacru care îi va curăța de zgură și vor deveni și ei frumoși” (p.109).

Cartea Reportajele bucuriei va fi analizată, desigur, ca gen literar sau ca literatură a unor oameni care înfruntă dificultăți aparte. Marea ei performanță o consider, însă, aducerea cu perspicacitate în avanscena discuției publice a felului în care ne raportăm, ca oameni, ca cetățeni și, desigur, ca societate, la aceia dintre noi care sunt marcați de dizabilități.

Cum bine remarca o intervievată din volum, „nu așteptăm milă (urăsc acest cuvânt), avem nevoie doar de respect” (p.73). Respectul, în toate înțelesurile sale, este chestiunea mereu la ordinea zilei, încât  se cuvine pusă din nou întrebarea: cum ne raportăm la congenerii noștri cu dizabilități?

În cartea Reportajele bucuriei ajung să fie ascultați o parte destul de mică dintre cei cu dizabilități. În România actuală sunt însă nenumărați aceia care pot spune foarte multe despre ei și lumea din jurul lor și au de făcut apeluri și de transmis mesaje. După cum sunt, de asemenea, nenumărați cei loviți în datele naturale ale vieții lor – de la paralizia lor socială cauzată de sărăcie (în definitiv, România este și țara europeană cu cel mai mare abandon școlar în ultimii ani!), trecând prin victimizarea creată de abuzuri și nedreptăți, la frusta comercializare de ființe umane, inclusiv pentru organe, în care țara a atins recorduri în anii din urmă.

Nu în acest cadru de semnalare a unei cărți mai mult decât inteligente, oportune și plină de răspundere, care este volumul Reportajele bucuriei, al Lilianei Moldovan, voi desfășura răspunsul la întrebare. Nici nu voi relua încă o dată ceea ce am spus cu alte ocazii, în răspunderile publice pe care le-am exercitat. Câteva întrebări nu vreau, însă, să le amân. Ele țin, de altfel, de ceea ce se petrece în stricta actualitate.

Vedem bine că în România  actuală veniturile unor inși au fost mult mai mari decât în țări dezvoltate. Rapiditatea acumulării de bogăție pe căi străine legilor nu are echivalent în Europa. Câți nu și-au construit vile, de pildă, în Franța, pe când rar un francez poate face asta în aceeași porțiune de timp? Câți nu și-au însușit comisioane din vânzări de active ale statului sau semnând comenzi oneroase în numele acestuia? Câți nu au pus mâna pe bunuri pe care le-au valorificat la urmă în afara țării? Iar acum alți „hoți ai statului (thieves of state)”, ca să preiau expresia unei ziariste americane  (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015), vor stoarcerea și a ceea ce a mai rămas din rețeaua sănătății, după ce aceea a educației a fost făcută praf în ultima decadă și jumătate, justiția, câtă era, este vraiște, iar instituțiile se degradează pe zi ce trece.

Nu ar fi cazul unei recalculări a bogățiilor în raport cu veniturile legale plauzibile, aidoma celei pe care o fac, la nevoie, și cele mai liberalizate, mai democratizate și mai evoluate țări? O recalculare care să ducă la îndreptarea de resurse spre susținerea oamenilor cu nevoi speciale, începând cu cei cu dizabilități?

Vedem bine că preocuparea majoră pentru bugetul României a „președintelui” a fost să asigure buget cât mai mare pentru serviciile secrete și  Cotroceni. Situația este deja grotescă – România are mai mulți generali decât armata americană, serviciile secrete au buget mai mare decât cel al serviciilor omoloage din Franța, iar la Cotroceni stă proțăpit un aparat sterp, care nu propune ceva în interes general, dar împiedică acum democratizarea.

Nu ar fi timpul unei vaste reconsiderări a orientărilor României spre a smulge din sărăcie milioanele de oameni care mai sunt pradă acesteia? Și a scoate din precaritate zecile de mii de oameni cu dizabilități?

Vedem bine cât de mare este preocuparea pentru cadouri – posturi gras remunerate unor neisprăviți, privilegii la fixarea în instituții ale statului a odraslelor unor inși care au devalizat bănci și bugete publice sau au fraudat posturi în instituții. Mai mult ca oricând în istoria modernă, țara s-a umplut în funcții mănoase de protejați și manevrabili, încât devii aproape ridicol să mai amintești ce spunea Spiru Haret: „concursuri ca la noi nu sunt la nimeni!”, sau ceea ce acuza Constantin Brâncuși: „este plin de isteți care generează marfă proastă (camelotă)”.

Nu ar fi cazul îndreptării spre oameni, în locul irosirii resurselor cu neisprăviți și protejați? Nu ar fi cazul unei preocupări față de mulțimea celor care sunt în suferință și au nevoie de un sprijin concret în societate?

Vedem bine cât de agitată este preocuparea de a da cât mai multe locuri în Parlament diasporei. Nu din grijă pentru soarta acesteia, care oricum se decide în țara respectivă, și nici de dragul diasporei! Ci pentru că aceasta, trăind mai departe de țară, este mai ușor manipulabilă.

Nu ar fi cazul unei preocupări pentru persoanele cu dizabilități, încât acestea să dobândească o minimă reprezentare parlamentară și să-și poată exprima evaluările și aspirațiile? Mai ales că este vorba de persoane care trăiesc la fața locului.

Vedem bine că scena publică din România actuală este dominată de împărțirea tot mai vulgară de funcții la tot felul de neisprăviți, nu de rezolvări de probleme. „Președintele” spune că ”își dorește” neapărat  „alegeri anticipate”, „guvernul meu”. Poate și „parlamentul meu” și altele „ale mele”! Dacă Securitatea continuă să renască, iar „justiția politică” perseverează în abuzuri, probabil că le va avea. Numai că din asemenea malversațiuni nu iese nimic bun pentru cetățeni. Din lipsă de idei și de cultură  nu are cum să iasă. Doar că presantele chestiuni ale dezvoltării României se amână iarăși pentru altădată.

 Nu ar fi cazul unei cotituri a României spre găsirea de rezolvări la problemele ei trenante și, de ce nu, la dificultățile pe care și le creează acum zi de zi, din nepriceperea și nepăsarea decidenților? Nu ar fi timpul revenirii la explorarea căilor dezvoltării?

Tag-uri Nume: