Publicat: 9 Iunie, 2019 - 20:08

Mai mulți cunoscuți mi-au atras atenția asupra bâlciului desfășurat  de Gabriel Liiceanu în jurul unui concurs recent de asistent universitar la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Nu îmi face plăcere să mă exprim pe această temă, căci îmi repugnă bârfele. În plus, sunt convins că nimeni nu trebuie să se justifice în fața lui Liiceanu. Oamenii maturi cultivă argumente, nu altceva.

Mai nou, fiindcă am făcut parte din comisia de susținere a doctoratului la Facultatea de Filosofie din București de către o candidată și am evaluat pozitiv lucrarea acesteia, Liiceanu mă apostrofează. El reia iresponsabil falsuri în ceea ce mă privește, la care a contribuit, cum știam, de altfel, de la început, și cum confirmă din nou!

 Când în România vor conta faptele și nu falsurile, se va vedea că nu am avut niciodată de a face  cu Securitatea, nici eu și nici soția mea, în nici o calitate. Nimeni nu m-a apelat, iar eu nu aveam nevoie de astfel de „legitimări”. Că, în lupta politică de la nivelul anului 2012, nu era altă cale de a fi dislocat din poziția de ministru și responsabil al unui grup în guvernul de coaliție de atunci decât cu o făcătură care să te scoată „pătat”, este evident pentru cine rămâne onest. Că „instituțiile” sunt cum sunt, este de mult limpede pentru cine își păstrează capul pe umeri.

  Nu îmi irosesc timpul cu aberații, știind bine că securismului, de odinioară și de acum, i se face față încă anevoie. Am încredere că, dincolo de bârfele unor travestiți care mai au trecere, se va ajunge la adevăr și am răbdare.

    Nu m-am obosit să-i reproșez lui Liiceanu ceva, chiar dacă anturajul lui a falsificat copios în ceea ce mă privește, iar acum o face și el în mod nedemn pentru ceea ce el se crede. Fiecare poate lua o frază din cineva, o poate tăia după plac și răstălmăci. Sau îi rupem un fragment din corespondență și i-l aruncăm în obraz. Sau punem urechea la o bârfă „politică” și pretindem că e adevăr. Pentru o reflecție matură, sunt gesturi clasate, iar cu reaua credință și naivitatea prostească lupta se câștigă greu!

      Nu l-am luat în serios pe Liiceanu, căci este parte a unei întreprinderi care nu a rezolvat și nu are cum rezolva ceva pentru România. Când lucrurile se vor calma și vor putea fi examinate la rece, se va putea sesiza șirul de erori logice, etice și profesionale din întreaga sa acțiune. Nu aș amâna, însă, să spun că în exprimările lui Liiceanu aproape că se epuizează  lista de sofisme identificate de Aristotel.

       În trei împrejurări am intrat în contact nemijlocit cu Liiceanu. A fost o celebrare Constantin Noica la Sibiu, din câte îmi amintesc în 1998, la care m-a invitat și la care am participat cu o conferință. M-a vizitat la minister în contextul în care relansasem manualele alternative în România, de care Editura Humanitas era interesată, ca orice editură. La editura pe care o preluase publicasem, în 1985, traducerea din Jürgen Habermas, dar nu a acceptat decât după insistențe publicarea unui volum din Charles S. Peirce, fondatorul filosofiei americane moderne, pe care soția mea îl angajase încă din 1987. Când a fost vorba de publicarea monografiei mele Filosofia lui Habermas, mi-a spus că  direcția filosofică a editurii este alta și că acest filosof nu intră în ea. Mi-am spus că Liiceanu nu avea decât clișee despre filosofii și că îl irita formula „a gândi cu Heidegger, împotriva lui Heidegger”, lansată în tinerețe de către cel mai profilat filosof din lumea zilelor noastre. Pentru multă vreme, nu l-am mai băgat în seamă pe Liiceanu, deși însușirea de către el a fostei Edituri Politice mi s-a părut samavolnică și de rău augur pentru un stat ce se vrea de drept, democratic.

        Constantin Noica a adăugat mereu noi piese la opera sa filosofică, dar nu a pretins că filosofarea sa este singura validă. Cineva dintre apropiații săi mi-a spus că pe noptieră, în camera în care s-a stins Constantin Noica, s-a găsit un volum din Habermas! Nu era vorba să-l faci pe Constantin Noica adept al noului Hegel, dar un filosof care se respectă își dă repede seama unde este anvergura și știe că a filosofa înseamnă a gândi fără prejudecăți și a admite, fie și ipotetic, că adevărul poate fi la un rival.

Desigur, nu este cazul să etalăm trăiri, de care, în treacăt fie spus, Liiceanu cam abuzează, inclusiv în reacții. La filosofi demni de nume ne interesează idei și optici despre viața noastră, a comunității, a celor din jur, în lume, nu cum ne bărbierim sau cât de delicată ni s-a părut fața cuiva sau ce fursecuri sunt la o masă de discuții. Este și așa plin de lăutari și de abateri ale atenției în evaluările de la noi!  Filosofia demnă și ea de nume este și angajament în cauze obștești, cât mai puțin marcat de subiectivitate. Ea este, în fond, „gândire mai departe”, nu încremenire obstinată în teme alese după cum se cere de undeva. Iar moralismul aplicat altora poate fi, ca de atâtea ori în istorie, doar o mască pentru propria lipsă de morală.

Nu am urmărit scrierile postdecembriste ale lui Liiceanu. Pe cât am aflat, nu conțin vreo propunere clară de concept, de abordare filosofică. La drept vorbind, răfuiala nu este de ajuns ca să fie și filosofie. Plecând de la datele existente și oprindu-mă asupra conținutului, mi se pare că este vorba mai mult de o interpretare, călăuzită de un Heidegger înțeles într-un fel chestionabil, a unor  realități percepute discutabil. Nu comentez mai mult aici, dar nu-mi pot reprima o întrebare: dacă este să facem filosofie pretențioasă, nu ar fi cazul încurajării filosofiei ce se află la înălțimea acestui nume, nu doar a filosofiei subiective, a părerismului care inundă revuistica și cafenelele din România actuală? Adică a acelei filosofii care nu ignoră științele sociale, științele și filosofia științei, precum și  evoluția teologiei? A acelei filosofii care poate lua certitudinile subiective ca  punct de plecare, dar le confruntă cu certitudinile altora și mai ales cu argumentele izvorâte din abordări sistematice?

         Liiceanu acuză acum deznodământul unui  concurs pentru un post de asistent  la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Nu știu de vreo realizare distinctă a celor pe care el îi preferă. Pot spune însă că Liiceanu mobilizează armament stufos, compus din bârfe și bâlci degradant, pentru ținte confuze.

       Oana Șerban, câștigătoarea concursului cu pricina de la Facultatea de Filosofie din București, a satisfăcut mai bine cerințele pentru ocuparea postului și l-a ocupat pe merit. Ea are opiniile ei, inclusiv legate de reexaminarea unor evaluări comode, oricum depășite, ale filosofiei din ultimele decenii, dar aceasta este o chestiune de libertate. Vrem iarăși aliniere? O Românie nouă, dacă este efectiv nouă, nu are cum să fie altfel decât pluralizată. Se repetă intoleranța sub certitudinea subiectivă a cuiva că ar reprezenta schimbarea? Nu este cazul!

Fiind vorba de un concurs, nu activitatea profesorului Vasile Moraru este în discuție. Dar nu cumva în reacția vehementă a lui Liiceanu este vorba de supărarea că „minimei moralia” – care  în România deceniului din urmă s-a dovedit strident imorală – Vasile Moraru i-a opus, cu argumente limpezi, „morala elementară” a omului simplu care suntem, în definitiv, fiecare? Liiceanu comite sofisme și pretinde să se stea smirnă în fața lor.

Este clar că și un concurs pentru posturi universitare se desfășoară într-un context. Doar că este contextul creat, să o spunem fără ocolișuri, de calamitățile din Legea educației din 2011, la care nu știu ca Liiceanu să fi reacționat măcar cu vreo observație. În cazul concret, discutat de Liiceanu, al decanilor numiți de rector și aflați la dispoziția acestora, aș spune că, ales fiind de comunitatea universitară să conduc Universitatea „Babeș-Bolyai” în cinci mandate, nu am numit vreun decan și nu am vrut să o fac. I-am sprijinit în argumentarea publică pe unul sau pe altul, dar consiliul profesorilor din facultate stabilea decanul. Rectorul nu avea decât să ia act de alegere. Decanul, în opinia mea, trebuie să fie o contragreutate la rector. Și invers!

       Oare nu Liiceanu era plin de încântare în compania autorilor acelor decizii care au dus în România ultimului deceniu și jumătate la o largă distrugere de oportunități și de energii și la alungarea de talente? Nu el a sprijinit derapajele în raport cu morala elementară, cu democrația elementară și cu statul de drept elementar? Nu el a salutat năzbâtiile unui regim care a aruncat România în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne, din care nici acum nu s-a ieșit?

        Corupția universitară este mult mai ramificată decât crede Liiceanu. El are în vedere  acum Universitatea din București, dar ne putem închipui ce este acolo unde valoarea generală este, prin forța lucrurilor, mult mai redusă. Nepotismul, bunăoară, i-ar întrista și zdrobi literalmente pe Spiru Haret, Virgil Bărbat sau Nicolae Iorga, care au avertizat primii asupra acestuia. Numai că și caracterele, din care Tudor Arghezi a făcut temă recurentă, nu sunt în regulă la unii intelectuali!

        Corupția în România de acum este din belșug și în tabăra pe care Liiceanu o apără cu subiect și predicat. La drept vorbind, ca să rămânem la afinitățile sale elective, Kövesi nu este mai puțin plagiatoare decât Ponta, căci plagiat este și la 4%, cât s-a recunoscut. Plagiatul, în orice proporție, este tot plagiat! Vrea Liiceanu și alte exemple? Corupția nu se reduce cu apucături și procedând selectiv, ci cu legi, cu profesori veritabili și cu caractere.

      Se poate vedea pe documente oficiale, nu pe vorbe și bârfe, că am atras atenția între primii asupra proliferării nepotismului în universități. Am dispus și măsuri ce rămân și astăzi soluția, deja atunci când Liiceanu era preocupat cu succes de propria înavuțire. Am spus clar că plagiatul nu este tolerabil  și că a semna cărți scrise de alții este și mai blamabil. Sunt de părere că nu putem acuza „hoția” unora fără să vedem hoția de lângă noi. Poate chiar de mai aproape! Suntem în stare de această privire profund morală?

      Marea problemă este aceea că în România actuală discuția filosofică și, mai mult, dezbaterea argumentativă, sunt prăbușite. Putem ușor bănui că nu se citește și că se socotesc salvatoare texte de mult vetuste. Filosofia germană este, acum, Nietzsche și Heidegger, dar ea nu se reduce la ei, cum se crede. Sunt, în vremuri mai apropiate de noi, și Frege, Husserl, Wittgenstein, Riedel, Habermas. După cum filosofia lumii este plămădită și de Quine, Sellars, Foucault, Rawls, Rorty, Brandom și alții. Este mai profitabil, cultural vorbind, să cultivăm o imagine ea însăși pluralizată despre filosofie, decât să revenim la secte.

        Certitudinea subiectivă nu este bază sănătoasă pentru o politică matură. Ea poate pune pe străzi tot felul de dezorientați și răsplătiți, dar nu creează o direcție capabilă să construiască ceva. Iar filosofia, după ceea ce s-a petrecut în secolul al XX-lea, ar fi cazul să fie mai reflexivă decât acceptă Liiceanu. Nu este deloc mai bun sectarismul de dreapta decât cel de stânga, după cum nu este bun nici sectarismul de centru, atât de răspândit astăzi.

        Rolul intelectualilor poate fi lămurit, în mod normal, prin ce pot pune ei pe masa rezultatelor de gândire benefică. Sunt profesori (dar câte nulități nu au devenit mai nou, prin legea amintită, profesori universitari?), sunt demnitari (dar câți demnitari nu sunt de fapt, dincolo de orice valoare, produsul vechii și noii Securități?), se călătorește (dar ce rezultă?). În 1989, unii anunțau emfatic operele de la sertar. Numai că sertarele s-au dovedit a fi goale. Câți le au acum pline? 

       Ar fi dezirabil ca Liiceanu, dacă tot vrea să se pronunțe, să-și dea seama de prăbușire în întregime. Nu facem un serviciu nimănui văzând hiba doar în ceea ce a fost și abătând atenția doar spre trecut, care, din nefericire, nici nu mai poate fi înlocuit. Hiba se extinde, tot din nefericire, și astăzi. Critica comunismului, făcută în confort, după ce comunismul a intrat în muzeu, nu ne scutește  de a vedea subminarea de azi a democrației sub o combinație carpatică de nepricepere, Mussolini și Carl Schmitt, aduși cu inconștiență printre reperele de fapt.

       Dacă este să ducem înțelegerea până la capăt, este de observat că au fost în istoria ultimului secol trei lovituri aplicate intelectualității în România. Într-una din cărțile lui despre soarta și etica intelectualilor, Lucian Boia s-a ocupat de primele două – cea de la sfârșitul anilor treizeci și cea de la sfârșitul deceniului patru. Gabriel Liiceanu participă cu intervențiile sale, inclusiv cu bârfele și bâlciul pe care-l întreține, și în pofida a ceea ce crede despre sine, la cea de a treia lovire. Aceasta are loc în decada în curs, iar el este unul dintre vătafii ei sârguincioși.

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>

 

 

 

Tag-uri Nume: