Publicat: 2 Ianuarie, 2020 - 13:02

Nu este analiză a vieții internaționale și concepere a politicii externe care să nu considere China drept actor de prim plan al lumii de azi. Simptomatic, chiar politica externă a SUA a luat cu un deceniu în urmă Asia ca „pivot”, iar analiști care contează în decizii (de pildă, Robert D. Kaplan, Marco Polo’s World. War, Strategy, and American Interests in the Twenty-First Century, Random House, New York, 2018) văd viața internațională în dependență de China. În multe țări este la fel.

Oferta chineză de finanțare de investiții în Europa Centrală, din 2013 încoace, a fost fructificată de Polonia, Ungaria, Cehia, Croația și alte țări. Doar țări în care decidenții nu cunosc situația lumii, nici scopul politicii externe, nu o iau în seamă.

Cu politica ei externă de excursii, România zilelor noastre este, din nefericire, printre ele. Din când în când, „președintele” își acuză  rivalii că ar vrea să ducă țara spre China. Să trecem peste faptul că nimeni nu vrea să scoată România din cursul ei prooccidental și proeuropean!  “Președintele“ vorbește ca și cum ar fi de ocară să ai relații cu China.

Sunt pe puțin  trei confuzii grosolane în această vorbire. Ele costă.

Este, mai întâi, confuzia între culoare politică și realitate. „Președintele” nu înțelege că mai presus de politică este viața oamenilor, iar înainte ca oamenii să fie de o culoare sau alta, contează adevărul. A și declarat, de altfel, „disprețul” pentru opinii rivale. El nu pricepe că proștii și prostia nu sunt împărțite pe lume după culoare politică.

Este, apoi, confuzia între opțiunea politică și politica de stat. Poți avea o opțiune politică, dar relațiile dintre state nu se construiesc obligatoriu ca relații de culori politice. Atunci când s-au construit în acest fel, în anii treizeci sau cincizeci, nu a fost bine.

Este, în fine, confuzia între ce pricepi și evoluția lumii. Nu se înțelege că istoria este deschisă. Ca ființe libere, putem accepta o politică sau alta, putem avea o opinie despre orice. Dar nimeni nu devine mai liberal rămânând opac la schimbarea lumii.

Cu asemenea confuzii, pierderile României se înmulțesc. De pildă, când se va ieși din actuala jubilație, grotescă și cam rurală, din jurul „președintelui”, se va constata că pe harta proiectului operațional al „Noului Drum al Mătăsii”, de la Beijing spre Atlantic, publicată în diferite țări, România nu este sau este minimal, ca țară limitrofă cu Marea Neagră.

Cum se știe deja, China a pus în joc, de peste un deceniu, cel mai mare proiect de infrastructură și cooperare pentru dezvoltare, chiar pe soclul unei tradiții istorice (cum argumentează insistent britanicul Peter Frankopan, The Silk Roads. A New History of the World, Bloomsbury, Oxford, 2015). Este vorba de „Noul Drum al Mătăsii”, la care China contribuie cu o mie de miliarde de dolari. Proiectul prevede, între altele, rețele de transport și construcții de la Beijing la Hamburg, Rotterdam, Londra, Lyon, Madrid, Veneția și alte centre. Realizarea lui, care implică optzeci de state,  a făcut deja pași importanți (ca exemplu, deja peste 6000 de trenuri expres, de câte o jumătate de kilometru, au parcurs ruta!). Magistrala spre Europa a „Noului Drum al Mătăsii” trece, cu un traseu, prin Pakistan, Iran, Turcia, spre Sofia, Belgrad, Budapesta, Praga, Varșovia și, desigur, cu alt traseu, prin nord,  dincolo de România, spre a înainta, prin Germania, spre Franța, Anglia și Spania. O altă magistrală (aflată în pregătire) ar urma drumul mai scurt din China spre Marea Britanie, peste Polul Nord.

Absența României de pe harta operațională a proiectului sau prezența ei minimalizată constituie o pierdere. Numai că, din păcate, țara noastră încasează de ani buni pierderi grele și distrugeri datorită amatorismului decidenților.

În interior, de pildă, s-a ajuns acum la recordul mondial de emigrări, la recordul comercializării de ființe umane, la fuga de educația din țară, la scăderea competitivității în multe domenii. Ceea ce se întâmplă în sport este doar emblema! În exterior, s-au înregistrat, din aceleași cauze, stagnarea cooperărilor sau restrângerea lor, pierderea de poziții cucerite anterior, scăderea prestigiului țării și punerea ei frecventă între paranteze, inclusiv în teme care o ating direct. Când se va face inventarul onest, va trebui recunoscut că, sub vorbele goale ale decidenților de azi s-a adunat un morman de pierderi și de distrugeri de vieți omenești, de bunuri și de oportunități, cele mai multe după 1989.

În orice caz, poziția de influență a Chinei în lumea de azi, secondând  Statele Unite ale Americii, o asigură în primul rând impetuoasa și cuprinzătoarea ei dezvoltare. Apoi, o asigură inovațiile pe care le-a adus , punerea în relief a contribuției chineze la civilizația lumii, prezența pe glob și, firește, performanțele din zilele noastre.

Am publicat în urmă cu câțiva ani cartea Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, București, 2015), în care am adus la zi discuția despre marea țară de la Răsărit. Nu numai că asumpțiile și viziunea cărții s-au confirmat, dar, între timp, China și-a amplificat și mai mult ponderea în lume, încât o ediție lărgită a devenit necesară.

Unul dintre cei mai proeminenți ziariști germani, Theo  Sommer, a dat tabloul situației actuale într-un opus documentat complet și bine armat conceptual (China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, C.H.Beck, München, 2019). Concluzia așezată pe indicatori preciși a cultivatului ziarist este grăitoare: „secolul al nouăsprezecelea a fost secolul Europei, cel de al douăzecilea a fost secolul american. Secolul al douăzecișiunulea, așa sună cele mai multe predicții la trecerea în noul mileniu, va fi secolul Asiei. Eroare: va fi secolul chinez” (p.11). El propune să ne amintim că, în însemnările sale din insula Sfânta Elena (1827), Napoleon scria că „atunci când China se va deștepta, lumea se va cutremura”. Iar deșteptarea s-a produs!

Este încă multă suficiență în abordarea Chinei și a chinezilor. Unii europeni au în minte doar trecutul, marcat de lipsuri, ca în multe locuri din lume. Alții văd doar deschiderea spre lume și îi socotesc pe chinezi doar imitatori a ceea ce ei observă în locurile în care merg. Destui au reținut doar particularitatea regimului, aceea de a fi condus de un partid comunist,  dar nu cunosc decât din simplificări China actuală.

Firește, în nici o discuție despre o țară, oricare ar fi ea, nu trebuie trecută sub tăcere politica. Nici o „corectitudine politică” nu este acceptabilă. Discuția despre regimuri politice ar trebui dusă, însă, stăpânind noțiunile, cu cunoașterea precisă a lucrurilor. Altfel se rămâne la clișee, cum se vede bine și în acțiunea externă de acum a României.

În fapt, nu se știe, bunăoară, nici cine sunt liderii cu care lumea are de a face. A trebuit să vină Henri Kissinger să atragă atenția că Mao Zedong, despre care se poate discuta îndelung, și trebuie discutat pe toate fețele, era, între altele, format în studii clasice din întinsa cultură a Chinei. A trebuit să vină Helmut Schmidt și să evoce discuția sa cu Mao despre Kant sau Haekel și să pledeze pentru o atenție mai mare a Europei la dezvoltarea fără precedent din China. Acum vine Theo Sommer care arată că liderul actual, Xi Jinping, inginer chimist și doctor în drept, este cunoscător al literaturii franceze, engleze, ruse și americane, după stagii în Franța, Rusia și SUA. Tot ziaristul german scrie că liderul chinez  este „singurul om de stat din timpul nostru care nu numai că vorbește de grand design-ul unei noi ordini mondiale, dar o și  face să devină realitate în mod înțelept, conștient de scop și consecvent” (p.182).

La noi, cum se vede mai nou, se absolvă cum dă Domnul o facultate scurtă, se funcționează fără sclipiri, după care se poate nimeri în funcții importante! În absența ideilor, se învârte deasupra capetelor iataganul „justiției” și al noii Securități, se motroșesc alegeri ca la nimeni și referendumuri pe întrebări imature, pentru a se umple apoi funcțiile statului cu neisprăviți și a ataca, spre paguba unei țări întregi. Formarea și condiția civică a decidenților fiind precare, efectele sunt nefericite.

Care este, însă, raportarea rațională la China, cu atât de covârșitoarea ei prezență în lumea de azi?

Pe drept, Theo Sommer atrage atenția că europenii ar trebui să se despartă de patru „iluzii”. Este vorba de iluzia că „istoria s-a sfârșit” cu schimbările din anii 1990, de iluzia că din exterior cineva va putea forța China la anumite politici, de iluzia că felul de a gândi al cuiva va smulge China din tradițiile ei și de iluzia că o supraputere poate fi manipulată (p.428-432). În plus, cultivatul ziarist german cere justificat eliberarea de trei „obsesii”. Este vorba de  obsesia după care China va ajunge să domine globul, de obsesia că dezvoltarea Chinei va întâlni dificultăți de netrecut și de obsesia că un război cu China ar fi inevitabil (p.432-434). Toate aceste „iluzii” și „obsesii” trec sub tăcere deschiderea istoriei, soliditatea tradiției chineze, complexitatea fără precedent a societății mondiale de astăzi și, peste toate, o „împletire fără egal a economiilor americană și chineză” (p.446), nouă în istorie.

Adaug la „iluzii” și „obsesii” două „prejudecăți” tenace. Ele sunt vii mai ales în Europa, care, așa cum se observă tot mai clar, nu-și lămurește până la capăt trecutul și se eliberează anevoios de clișee.

Prima prejudecată este aceea că tot ce nu este conform mentalității celui care decide este simplu. Într-adevăr, când este „noapte” (adică omului îi lipsesc cunoștințele!), multe lucruri par de același fel. Această prejudecată conduce la asimilări fără nici un suport.

Or, China actuală nu este Italia sau Germania anilor treizeci, nu este Uniunea Sovietică, nu este, precum sub Mao Zedong la un moment dat, țară preocupată de „revoluția mondială”, nu este nici avocatul ordinii mondiale actuale. China actuală nu este asimilabilă cu vreun regim de azi sau din trecut. Și, cum afirma șeful personalului Casei Albe, John Kelly, „chinezii au un regim care pentru chinezi funcționează” (p.386), iar orice persoană rațională recunoaște performanțele Chinei actuale.

China este cu totul altă țară și trebuie evaluată fără preconcepții. Un specialist al Marii Britanii în relația cu China (Robert Bickers, Out of China. How the Chinese Ended the Era of Western Domination, Penguin, New York, London, 2017) a arătat cât de înrădăcinate sunt vederile chineze în istoria acestei țări. Theo Sommer observă  că, în același timp în care afirmă adeziunea „la marxism-leninism ca poziție călăuzitoare în domeniul ideologic”, Xi Jinping vorbește de „sinizarea marxismului” (p.190).  În orice caz, din multe resorturi, nu altceva decât creativitatea, în optici proprii, noi, este de fapt linia directoare a Chinei de azi.

A doua prejudecată este aceea că pe lume există doar un fel de conducere rațională. Se poate și în acest caz constata că atunci când nu este capacitate de reflecție, clișeele și dogmatismul sunt la ușă. Această prejudecată conduce la pretenții nerealiste. Pretenția, de pildă, ca în China să vedem asumate pe loc instituțiile democrației liberale create cu secole în urmă la Westminster. Or, știm că istoria nu a fost astfel și ne dăm seama că nu se întrevede așa ceva!

 De aici nu rezultă că în China ar fi „străin canonul drepturilor fundamentale democratice și al drepturilor omului”, cum spune, de data asta abrupt și fără acoperire, Theo Sommer (p.440). Se pot parcurge scrieri solide (Yu Keping, Democracy is a Good Thing: Essays on Politics, Society and Culture in Contemporary China, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011; Liu Jie, Human’s Rights: China’s Road, Beijing, 2014) care probează contrariul. În fond, China a semnat, în 1945, Declarația universală a drepturilor omului de la San Francisco și nu a denunțat-o vreodată. Este adevărat, ea pune accent pe unitatea drepturilor omului – economice, sociale, politice, dar aici este chestiune nu de necunoaștere, ci de interpretare, ce se poate discuta, desigur.

La „iluzii”, „obsesii” și „prejudecăți”, adaug și o „supralicitare”, aplicată tot Chinei, chiar dacă această țară nu face decât ceea ce fac ceilalți. Bunăoară, Theo Sommer consideră rețeaua Hanban, a Institutelor Confucius, ca fiind un „braț al Chinei” (p.440). Evaluarea sa, că s-ar încălca astfel libertatea de gândire, este cel puțin deplasată.

Libertatea de gândire este valoare primordială a vieții omenești și o componentă de bază a democrației. Numai că institutele culturale amplasate în străinătate ale oricărei țări distribuie abordări ale societății cultivate de țara respectivă și preferă anumite teme în detrimentul altora. Faptul că reprezentanți chinezi nu discută critic situația din țara lor în Institutele Confucius nu este test al libertății de gândire, ci doar indiciul unei orientări instituționale. Pe de altă parte, rețeaua de Institute Confucius nu are, într-adevăr, egal prin amploarea și rigoarea organizării, dar de aici nu rezultă vreun argument contra ei.

Theo Sommer trage însă concluzia înțeleaptă că, în raportarea la China, opțiunea „comunicare-cooperare-concurență” nu mai are nevoie de argumentare, fiind evidentă, și trebuie preferată din capul locului „liniei confruntare-criză-conflict” (p.434). China este de privit ca o supraputere care își cunoaște interesele și le afirmă cu claritate. Ea este o supraputere care are nevoie de timp pentru dezvoltarea conform programelor sale, dar nu este nicidecum țară în curs de dezvoltare. Eu aș adăuga: China este o țară cu o cultură de o bogăție care abia a început să fie etalată și, în același timp,  o țară ce dă acum pe scară mare creații competitive în varii domenii.

Raportarea la China este rațional să plece, în opinia mea, de la două premise. Prima este aceea că există legitim o singură Chină, care trebuie respectată. Frecventele subînțelesuri („spunem una și facem alta”), licitarea unei părți a Chinei contra alteia, devizele ipocrite (gen „facem ceva comerț cu China, fără altceva”), operarea cu dubla măsură sunt contraproductive și trebuie abandonate. A doua este aceea că rămâne treaba Chinei să-și decidă viziunea și forma de conducere. În definitiv, ceea ce chinezii își asumă este ceea ce ei vor. Pe un plan mai larg, privirea din nou a relațiilor internaționale prin prisma competiției ideologice este anacronică, mai ales în era împletirii fără precedent a intereselor statelor.

Desigur, există în Europa și o a treia „prejudecată”, la care Helmut Schmidt a trimis cu rafinamentul culturii sale și pe care abia câțiva lideri europeni actuali o percep. Este prejudecata după care China are de făcut ceva, iar ceilalți ar fi în ordine și pot sta cu mâinile încrucișate. Fals!

Chestiunea cheie este democrația. Desigur, cum spunea fostul cancelar german,  în China va fi cu timpul democrație (p.55). Dar de lucrat pentru democrație este, totuși, și în altă parte. Theo Sommer constată cu luciditate că Europa trebuie să gândească realist și responsabil ce are de făcut în zorii „secolului chinez” și conchide: „În ceea ce privește democrația, depinde în primul rând de noi (în Europa n.m.)  să o menținem vie și puternică. Trebuie să respectăm în casa noastră principiile ființării democratice” (p.436).  De fapt, nimic și nicăieri nu suplinește nevoia democratizării.

Se poate spune, cu toate argumentele pe masă, că, în Europa de azi, suntem nu doar confruntați cu rătăcirea „postdemocrației” (Crouch), cu degradarea constituționalismului (Chalvidan), cu scăderea valorii liderilor (Habermas), cu birocratismul (Piketty, Bootle), ci și că ne aflăm la o răscruce. Anume, recuperarea sensului inițial al instituțiilor democrației, respectarea principiilor acesteia și restabilirea unității dintre democrație și meritocrație au devenit, prin forța lucrurilor, condiții ale relansării Europei. (Fragment din volumul Andrei Marga, China între supraputeri, în curs de publicare)

"http://www.andreimarga.eu"

 

Tag-uri Nume: