25 iunie 2022

Anul acesta se împlinesc 34 de ani de la masacrele de la Sumgait, planificate și executate de autoritățile sovietice din Azerbaidjan împotriva populației armene din orașul Sumgait în perioada 27-29 februarie 1988

Distribuie pe rețelele tale sociale:
Anul acesta se împlinesc 34 de ani de la masacrele de la Sumgait, planificate și executate de autoritățile sovietice din Azerbaidjan împotriva populației armene din orașul Sumgait, în perioada 27-29 februarie 1988.
Atrocitățile și deportarea forțată a armenilor au fost răspunsul autorităților sovietice din Azerbaidjan la cererea pașnică și legitimă a poporului din Nagorno-Karabah de a-și exercita dreptul la autodeterminare.
Încă de la început, Azerbaidjanul a respins dialogul, a recurs la limbajul amenințărilor și al intimidării și a dus o politică de oprimare violentă a liberului arbitru al poporului. Cu complicitatea autorităților sovietice azere, zeci de armeni au fost uciși, sute răniți și mutilați, mii expulzați din Sumgait în februarie 1988.
Pogromurile armenilor din Sumgait au fost primul exemplu de epurare etnică, iar armenii alungați din Sumgait au fost primii refugiați în spațiul încă sovietic.
” Curățarea etnică” a armenilor a fost precedată de un val de demonstrații anti-armene, discursuri de ură și propagandă din partea celor mai înalte autorități și lideri din Azerbaidjan.
Acele atrocități au fost tocmai motivul pentru care Andrei Saharov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, a scris că „Dacă cineva s-a îndoit înainte de Sumgait dacă Nagorno-Karabah ar trebui să aparțină Azerbaidjanului, atunci după această tragedie nimeni nu poate avea dreptul moral să insiste că [NKAO] (Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah)] ar trebui să mai aparțină Baku-ului”
O verificare precisă a numărului de victime a fost împiedicată și de faptul că cadavrele acestora au fost duse în diferite morgi, inclusiv în Baku și în alte locuri.
Parchetul URSS a declanșat cercetări penale cu privire la incidentele petrecute la Sumgait. Grupul comun de anchetă al organelor de drept ale URSS de atunci a fost condus de V.S. Galkin, anchetator al Parchetului URSS în cazuri de importanță deosebită. Grupul era compus din 181 de persoane, inclusiv 20 de anchetatori azeri. Cu toate acestea, din numărul mare de organizatori de pogrom de la Sumgait, doar 90 au fost aduși în fața justiției – în mare parte adolescenți și tineri. Aceștia au fost acuzați de crimă, viol, violență și alte infracțiuni, iar în toate cazurile acțiunile lor au fost calificate drept „motivate de huliganism”.
Parchetul URSS, în coordonare cu autoritățile țării, a decis să nu țină un proces general. Cazul „motivat de huliganism” a fost împărțit în 80 de episoade. Împărțirea cauzei în episoade și modul în care s-a desfășurat întregul proces al anchetei a exclus intenționat căutarea organizatorilor și a autorilor reali ai infracțiunilor și a împiedicat instanța să-i documenteze și să îi tragă la răspundere. Toate procedurile judiciare, cu excepția uneia, (la Curtea Supremă a URSS, la Moscova) s-au desfășurat la Baku și Sumgait, deși procedurile erau sub jurisdicția tribunalelor regionale ale Republicii Sovietice Federale Socialiste Ruse.
Comunitatea internațională a condamnat cu strictețe masacrul de la Sumgait. În rezoluția sa din 7 iulie 1988, Parlamentul European a definit „…pogromurile anti-armene de la Sumgait” ca „…o amenințare la adresa siguranței armenilor care trăiesc în Azerbaidjan”. Cu toate acestea, autoritățile care au urmat din Azerbaidjan au preferat să reducă la tăcere adevărul despre tragedia de la Sumgait, ascunzându-și adevăratele cauze. Impunitatea acordată autorilor săi a deschis calea pentru atrocități și epurare etnică a armenilor și în alte orașe din Azerbaidjan. Brutalitățile larg răspândite au atins apogeul sub formă de masacre sângeroase și deportări în masă ale armenilor din Baku în ianuarie 1990 și curățarea etnică a districtului Shahumyan în aprilie-mai 1991. Aceasta a fost urmată de o agresiune militară la scară largă împotriva poporului din Nagorno- Karabakh.
Conducerea azeră, atunci și acum, nu și-a exprimat niciodată remuşcarea pentru curățarea etnică și masacrele armenilor din Azerbaidjan sau a armenilor din Karabakh.
 După cum a afirmat într-un interviu din 2003, Ilias Izmailov, procuror în timpul masacrelor de la Sumgait, mai târziu procuror general al Azerbaidjanului, instigatorii pogromurilor de la Sumgait „…acum au locuri în Milli Majlis [Parlamentul azer]”.
Ura anti-armeană, promovată oficial de cea mai înaltă conducere a Azerbaidjanului, a devenit piatra de temelie pentru modelarea identității naționale și instrumentul de distragere a atenției societății sale de la situația gravă a drepturilor omului din țară.
 Conducerea azeră i-a prezentat oficial pe armenii din întreaga lume drept inamicul numărul unu și a încurajat în mod deschis crimele împotriva armenilor. Rezultatul unei astfel de politici a fost uciderea brutală, în timpul cursurilor de limba engleză sponsorizate de NATO în cadrul programului de Parteneriat pentru Pace de la Budapesta, în 2004, a ofițerului armean Gurgen Margaryan, în timp ce acesta dormea, de către ofițerul azer Ramil Safarov. Ucigașul cu toporul Safarov nu a fost doar grațiat, ci și glorificat, promovat la un grad militar superior și portretizat ca un erou de către Ilham Aliyev, președintele Azerbaidjanului.
Climatul predominant de impunitate pentru crimele motivate de ură care vizează armenii, dezumanizarea acestora și glorificarea acestor crime continuă în Azerbaidjan.
Discriminarea rasială, ura și intoleranța față de armeniI din Azerbaidjan au fost abordate de diferite organisme internaționale și regionale pentru drepturile omului. Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) a Consiliului Europei, care a recunoscut armenii ca grup vulnerabil în Azerbaidjan, a declarat în rapoartele sale că:
„ECRI este încă profund îngrijorată de faptul că discursul negativ constant al oficialilor și media cu privire la Republica Armenia ajută la menținerea unui climat negativ de opinie cu privire la persoanele de origine armeană care se află sub jurisdicția autorităților azere”.
„Liderii politici, instituțiile de învățământ și mass-media au continuat să folosească discursul instigator la ură împotriva armenilor; o întreagă generație de azeri a crescut acum ascultând această retorică plină de ură”.
ECRI mai afirmă că această prejudecată este atât de înrădăcinată, încât descrierea cuiva „ca armean” în mass-media azeră este considerată a fi considerată o insultă.
Apărătorii drepturilor omului, jurnaliștii, scriitorii și activiștii din Azerbaidjan, care îndrăznesc să spună adevărul despre pogromurile de la Sumgait, la fel că și cei care încearcă să susțină pacea și reconcilierea dintre Armenia și Azerbaidjan sunt amenințați, intimidați, închiși și torturați. Scriitorul azer Akram Aylisli, care s-a referit la masacrele anti-armene de la Sumgait, Baku și Nakhijevan în romanul său „Visele de piatră” a devenit victima campaniei de calomnie susținută de Statul azer.
Masacrul de la Sumgait a fost prima manifestare a politicii anti-armene a Azerbaidjanului. Astăzi, exact ca acum 34 de ani, oamenii din Nagorno-Karabah luptă pentru dreptul lor la viață, supraviețuirea fizică. Istoria a ilustrat că lipsa unei reacții adecvate din partea comunității internaționale la creșterea rasismului și xenofobiei în Azerbaidjan și impunitatea conducerii sale pentru masacrele de la Sumgait, Kirovabad, Baku și alte crime împotriva umanității, au servit drept încurajare pentru Azerbaidjan să sprijine în continuare ura și politica sa anti-armeană.
Armenii și prietenii lor din toată lumea cinstesc astăzi victimele nevinovate ale tragediei de la Sumgait și este mai actual că niciodată de subliniat necesitatea de a desființa terenul de reproducere al unor astfel de crime bazate pe etnie, printre altele.
A consemnat Ciprian Pop