Tot mai multă lume se întreabă nu de ce a lansat DNA această ofensivă care dă de lucru până peste cap Parlamentului şi altor instituţii, ci de ce abia acum – pentru că este evident că majoritatea faptelor incriminate s-au petrecut în ultimii zece ani.

Mare circ, mare, pe tema votului pentru arestarea celor doi pesedişti şi a liberalului pe care procurorii DNA doresc să-i aibă la dispoziţie pentru a-i “stoarce” de informaţii. Iarăşi tema superimunităţii, iarăşi despre votul secret sau la vedere, iarăşi despre interese sau dezinterese de partid. Aproape 80 la sută (după unele calcule) din activitatea parlamentarilor din ultima vreme este dedicată dezbaterilor în comisii şi în plen a solicitărilor Anticorupţiei, în locul necesarelor proiecte de legi.

Ion Iliescu a absentat de la cea mai importantă reuniune de partid a PSD, la care anterior promisese că va trage nişte concluzii. Nici Ponta şi nici altcineva nu a dat vreo explicaţie absenţei. Înclin să cred că ea s-a datorat faptului că preşedintele de onoare a considerat că nu este un moment oportun să se afişeze, după anunţul redeschiderii dosarului Mineriadei. Nimeni din partid nu a găsit de cuviinţă să comenteze acest fapt.

Nervozitatea cu care ex-prezidentul îşi întâmpină condiţia de persoană fără imunitate nu face altceva decât să-i dezvăluie caracterul adevărat, nu cel de paradă. Reacţia faţă de inculparea sa pentru şantaj este una de ţaţă care atacă pe principiul “ba pe-a mamei dvs.”: îl acuză pe procurorul general că are certificat de revoluţionar şi – în consecinţă – ar fi putut omorî nişte oameni la Revoluţie!

Credeam că cea mai proastă ştire a săptămânii trecute a fost declaraţia ambasadorului Olandei care a spus că guvernul său nu sprijină aderarea la spaţiul Schengen a României, din cauza neîndeplinirii unor condiţii esenţiale. Era, deci, evident că temenelele făcute de preşedinte la Berlin erau inutile, chiar dacă Angela Merkel s-ar fi lăsat impresionată de apelul consângeanului său şi de perspectiva deschisă de acesta în fruntea celei de-a doua ţări europene cu preşedinte german. Olandezii n-au introdus în avertismentul lor nici măcar clasicul „să mai vedem”. A fost un NU hotărât.

Denunţurile astea sunt ca gripa. A fost suficient ca primul individ cercetat să strănute la audieri, că virusul s-a răspândit cu viteza luminii. La ora aceasta, pare că nici un dosar nu este imun la delaţiune. Sau la frământările conştiinţei. Pentru că fenomenul poate fi abordat din două perspective.

Dacă cineva mai are vreun dubiu că unicul scop al redeschiderii dosarului Mineriadei din iunie 1990 este altul decât inculparea lui Ion Iliescu pentru „crime împotriva umanităţii”, atunci acela sau aceia dau dovadă de naivitate. Nu presiunile CEDO – care solicită doar stabilirea vinovăţiilor – ci demersul constant al acelor forţe care urmăresc cu tenacitate scopul punerii societăţii sub controlul principalului instrument de represiune reprezintă motorul acestei revizuiri.

Dacă dl Hellvig şi-ar fi ţinut gura şi nu s-ar fi dat în stambă cu consideraţiile sale geopolitice, am fi putut crede că era potrivit pentru funcţia pe care i-a făcut-o cadou preşedintele în numele unităţii şi solidarităţii etnice. Românii manifestă, în general, un regret sincer pentru diminuarea drastică a numărului de etnici germani după „vânzările” lui Ceauşescu şi liberalizarea emigraţiei după Revoluţie.

În martie 1990, pe când era preşedinte al FSN şi lider necontestat al mişcării care dusese la răsturnarea dictaturii, Ion Iliescu împlinea 60 de ani. La vârsta la care alţii îşi cam încheie socotelile cu viaţa publică, Iliescu îşi redescoperea cea de-a doua tinereţe politică. Era unul dintre cei care ajunseseră pe cele mai înalte poziţii ale structurilor de putere comuniste – secretar al CC al PCR, după ce fusese ministru şi prim-secretar la două judeţe. Avea botezul puterii de o anumită factură şi nu se lăsase îmbătat de aceasta.