Recurs la memoria editorialului: AZI în alți ani (8)

Share

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017.

@ Procurorul general Lazăr susține dreptul DNA de a finaliza o anchetă nelegală(2017) @ Când  gura purtătorului de cuvânt al guvernului, Dan Suciu, vorbește fără el(2016) @ Cum l-a scos Livia Stanciu pe „Nașu” din suflet(2015)@ Primarul din Chicago mi-a destăinuit un secret de familie: bunicul său era din Moldova!(2014)@ Cumințirea bruscă a Elenei Udrea și apariția intempestivă a unei fundații(2013)@ De ce a rupt Ponta la Congres scrisoarea de la Băsescu?(2012)@ Europenii s-au săturat de români!(2011)@ Ramura cea mai nereformată a Justiției rămâne Parchetul(2011)@ Principele Radu intenționează să devină președintele unei republici care i-a alungat socrul(2010)@ Cel mai „aerian”candidat la Primăria Capitalei a ajuns prim ministru(2009)@ Triumful demagogiei asupra speranței de mai bine(2008)@ Agenda președintelui Băsescu nu are nici un punct comun cu cea a premierului Tăriceanu(2007)@ Cele „100 de zile” ale Cabinetului Popescu - procesul schimbării „oamenilor lor” cu „oamenii noștri”(2006)@ Exilul poleit al „refuznik”-ului Eugen Mihăescu(2005)@ De la „1984” la „2003” nu este decât un pas: cel dintre sublim și ridicol!(2004)@ Vocea răgușită a opoziției prezidențiale(2003)@ „Greva lirică” de la Opera Română(2002)@ Sorin Moisescu - dedicat până la moarte cauzei prezidențiale(2001)@ „Golaniada” de la Chișinău și eticheta de „român”(1995)

 

7 Aprilie, 2017

Punctul pe Y. Lazăre, scoală-te și mergi...mai departe!
Octavian ANDRONIC
   
Procurorul General pare să dea curs îndemnului biblic adresat de Isus: Lazăre, scoală-te și mergi! „Mai departe” - adnotează semnificativ subiectul recentei „evaluări” care pare să nu fi priceput nimic din ce s-a întâmplat cu Ordonanța 13, când i-a trecut glonțul revocării pe la ureche. Cred mai degrabă că anunțul său privitor la continuarea  anchetării Ordonanței 13 de către DNA ascunde o manevră premeditată. Și că s-ar putea prevala de o chichiță juridică ce i-ar fi scăpat scrupulosului ministru. Tradus în limbajul comun, mesajul său este similar celui al unui infractor achitat în condiții dubioase: „Onorată instanță, sunt recunoscător că din rațiuni de oportunitate (pușcăriile sunt supraaglomerate) m-ați achitat, dar din aceleași rațiuni (între mine și victimă fiind o dușmănie ireconciliabilă) eu trebuie să o omor definitiv pe cea pe care doar am mutilat-o!”.
Este una dintre cheile interpretării declarației lui Lazăr. O alta poate să țină de o provocare clasică: anunțul este făcut special pentru a forța mâna ministrului în luarea unei decizii drastice - cu implicațiile ulterioare ce pot inflama spațiul public pe motiv de abuz al autorității. Ar putea fi, în același timp,  o contramăsură la anunțul referitor la auditul extern, de care și Lazăr și Kovesi au toate motivele să se teamă, pentru că acesta ar scoate la iveală toate murdăriile ascunse sub preșul raportărilor triumfaliste de la bilanțuri.
Problema care rămâne la fel de neclară ca și cea a sancțiunilor pentru încălcarea Constituției este aceea a dreptului DNA de a continua și finaliza o anchetă nelegală. Codruța Kovesi se poate prevala de trucul clasic securisto-milițienesc al acuzațiilor de drept comun în cazul răfuielilor politice. Identificarea unor „distrugeri” sau „sustrageri” de documente în cursul anchetării inițiale a Ordonanței ar servi la susținerea și justificarea unui astfel de demers prin care Ministerul Public își arogă independența față de controlul ministerial. Așa că sa nu ne grăbim în a-l califica pe Lazăr de naiv sau nesimțit...

 

8 Aprilie, 2016
Punctul pe Y. A vorbit gura fără el...
Octavian ANDRONIC
   
„Legea pensiilor speciale acordate ziariştilor nu este oportună, ca orice modificare legislativă de acest fel, iar jurnaliştii au în plus şi datoria morală să nu ceară statut special (...) Cu toată simpatia pentru profesia de jurnalist, pe care am practicat-o şi eu, avem o datorie morală pe care noi, ca jurnalişti – dacă-mi daţi voie să mă calific şi eu în această profesie – o avem pentru a nu cere un statut special.”

Dacă dl Dan Suciu, recent avansat ca purtător de cuvânt oficial al Guvernului (cu perspectiva de a deveni şeful noii Cancelarii, care va înlocui Secretariatul General) făcea acest comentariu la o bere, între colegi şi amici mai mult sau mai puţin acoperiţi, era una. Dl Suciu însă comentează o decizie a Parlamentului fără a avea nici o competenţă în acest sens. Ca purtător de cuvânt el trebuie să exprime opiniile Guvernului, recte ale primului ministru. Care, mă îndoiesc că l-a mandatat să facă aceste declaraţii, cu atât mai mult cu cât acestea dovedesc că s-a exprimat în totală necunoştinţă de cauză, după ureche, precum un jurnalist stagiar obligat de şefi să nu vină cu mâna goală de la un eveniment la care a lipsit.

În primul rând pentru că ceea ce incriminează dl Suciu nu e o „lege specială”. Este o simplă completare a unei legi existente, dată în 2006 şi vizând creatorii din diversele genuri ale artei cărora uniunile şi asociaţiile de profil nu mai aveau posibilitatea să le acorde un sprijin minimal pentru supravieţuirea multora dintre ei. Datorită antipatiei pe care ministrul Culturii din acea vreme, Adrian Iorgulescu, o manifesta faţă de jurnalişti, aceştia au fost excluşi din textul legii. Recenta prevedere legislativă nu face decât să adauge uniunile de creaţie jurnalistică, celor ale muzicienilor, plasticienilor, coregrafilor şi ale altor arte. Şi o face în urma unui demers hotărât al Academiei Române, care confirmă calitatea de act de creaţie al jurnalismului de calitate (altul decât cel practicat de dl Suciu). Mai mult, purtătorul de cuvânt al Guvernului nu are habar că această completare a avut girul ministerelor Culturii şi Muncii, care şi-au dat acordul în acest sens în discuţiile purtate în comisiile parlamentare. Or, să nu ştii ce se întâmplă în propria ogradă mi se pare un lucru impardonabil pentru un reprezentant oficial al Executivului.

Pe de altă parte, îl înţeleg pe dl Suciu. Dânsul nu a practicat înainte de Revoluţie, când gazetarii erau plătiţi cu un salariu de bază şi cu un „acord” pentru „drepturile de autor” care nu era evidenţiat în cărţile de muncă. Aşa se face că cei ieşiţi la pensie în ultimii ani trebuie să supravieţuiască din sume în jurul a maxim 1.000 de lei. Dl Suciu este plătit regeşte de la Banca Naţională şi chiar de la Guvern, fără să mai luăm în seamă eventualele venituri de la instituţii mai puţin transparente. Când va ieşi la pensie va avea tot dreptul să se ruşineze de banii pe care-i va încasa el (fără să mai facă recurs la vreo Uniune a Jurnaliştilor) şi cei cu care sunt nevoiţi să trăiască băieţii şi fetele astea cărora el le dă săptămânal lecţii de moralitate...    

 7 Aprilie, 2015
Punctul pe Y. Nici Livia Stanciu nu-l mai are pe „Naş” în suflet...
 Octavian ANDRONIC
   
Până mai ieri şi dânsa cu „naşul în suflet”, doamna Livia Stanciu, preşedinta ICCJ se arată şocată de declaraţiile fostului preşedinte. Ale „fostului”, că dacă mai era actual, orientată cum o ştim, doamna în cauză ar fi găsit imediat merite şi îndemnuri de urmat. Zice dânsa că este regretabil că „un fost şef de stat s-a exprimat astfel”. Adică, ar fi vorba de „un mod răvăşit de a face justiţie” – afirmaţie cu trimitere directă la Coldea şi Stanciu.

Este interesant, însă, să vedem cum a ajuns la o astfel de concluzie marele susţinător al statului de drept şi al libertăţii justiţiei. Traian Băsescu a trebuit să treacă personal prin apropiaţi ai săi (Mircea şi Elena) prin „filtrul” mult lăudatei justiţii ca să-i constate hibele. Ajungând la concluzia la care alţii ajunseseră mai demult, că arestul preventiv, cel atât de îndrăgit de „Cruduţa” Kovesi este o formă de tortură psihică, de „guantanamizare” a actului de justiţie. Într-o asemenea controversă doamna Stanciu, ca reprezentantă a magistraturii, ar fi trebuit să adopte o poziţie de neutralitate, insistând asupra faptului că, dacă procuratura (instituţie subordonată Executivului) comite excese, rolul justiţiei este tocmai acela de a le tempera. Or, doamna Stanciu se simte – nu de azi, de ieri – ca făcând parte din acel sistem compus din SRI şi DNA cu care e datoare să lucreze în perfectă consonanţă – lucru dovedit cu claritate de câteva manevre ostentative – între care desemnarea unor completuri de judecată „dedicate”, cu rol de pluton de execuţie în cazul unor dosare „personalizate”,  sau prin nesocotirea, la fel de ostentativă, a dreptului de apărare, acolo unde este evident că s-au primit indicaţii. De unde? Nu ştiu, dar „cheia” ar trebui, poate, căutată, în desele vizite pe care doamna Stanciu le face pe la nişte ambasade, sau la primirile oficiale de diplomaţi străini.

Dar asta e o altă problemă. Să mai adăstăm puţin la revolta fostului preşedinte. Spuneam că a trebuit să treacă personal printr-o experienţă din care a tras concluzii vehiculate încă de pe vremea când domnia sa se punea pavăză independenţei Justiţiei, jucând pe mâna acesteia în totalitate, deşi rolul său constituţional era să medieze. Între instituţii, sau între instituţii şi cetăţeni. Băsescu n-a fost însă un mediator, iar demersurile sale partizane au încurajat, pe de o parte, justiţia să iasă de sub influenţa politicului, dar pe de alta să înceapă să-şi asume un rol la care nu avea dreptul. Acela de a fi instituţia care face ce vrea şi nu dă socoteală nimănui. Or, independenţă înseamnă cu totul altceva. Justiţia trebuie să rămână dependentă de literă, dar mai ales de spiritul legii. Care spirit este de a nu ignora în nici un fel dreptul fundamental al oricărui cetăţean de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie. Susţinând de mersurile Parchetului – interesate şi aplicate – justiţia nu face altceva decât să condamne înainte de judecată. Iar în felul acesta ne întoarcem la principiul de bază al justiţiei totalitare, care declama cu emfază: decât un vinovat nepedepsit, mai bine zece, sau o sută de nevinovaţi pedepsiţi!

Cu siguranţă că Inspecţia Judiciară se va autosesiza şi în cazul acestei noi declaraţii a fostului preşedinte, cu aceleaşi efecte ca şi în precedentele situaţii. Şi nimic nu se va schimba. Doar că devine limpede că alt „Naş” e în sufletul magistraţilor...

 

 8 Aprilie, 2014
Punctul pe Y. Întâlnire şi convorbire la nivel înalt cu primarul din Chicago
Octavian ANDRONIC
   
Corespondenţă din Chicago, USA. Aflându-mă, în calirtate de reporter la International Pow Wow - convenţia anuală a turismului american - am avut şansa unei întâlniri şi convorbiri la nivel înalt, după "modelul Băsescu". Adică în acelaşi fel în care preşedintele nostru a avut o întâlnire şi o convorbire cu Barack Obama, preşedintele Statelor Unite, la recentul summit de la Bruxelles.

Mă aflam, deci, la brunch-ul oferit de gazde în onoarea celor câtorva sute de jurnalişti din vreo 50 de ţări, participanţi la eveniment. Şedeam, cu un pahar de Bloody Mary în mână şi admiram panorama oraşului de la cel de-al 94-lea etaj al turnului Hancock Observatory, când prin faţa mea a trecut o delegaţie în fruntea căreia l-am recunoscut pe Rahm Emmanuel, primarul oraşului. Acesta s-a oprit în dreptul meu, mi-a întins mâna şi m-a întrebat de unde sunt. "Din România!" - am răspuns, cu fireasca mândrie. "Oh!' - a exclamat primarul, "bunicul meu este originar din Moldova!". Năucit de amănunt n-am apucat să continui conversaţia la nivel înalt spre a căpăta amănunte (nu ştiu de ce, dar cred că la fel s-a deşfăşurat şi întâlnirea lui Băsescu cu Obama) pentru că primarul apucase să se adreseze unui danez pe care l-a întrebat dacă şi la ei în Groenlanda e la fel de frig ca în Chicago, în aceste zile...

Spre deosebire de bunicul lui Rahm Emmanuel, care a rămas în America unde a pregătit terenul pentru cariera nepotului său (care, între altele, a fost şi Chief of Staff în primul mandat al lui Obama), bunicul meu din Banat a rămas prin Chicago doar vreo doi-trei ani, cât a strâns nişte bani ca să-şi ia ceva pământ la el în Sânnicolau şi să se însoare, pregătind bazele viitoarei mele cariere de ziarist...

Episodul descris face parte din suita de manifestări care au însoţit acest veritabil eveniment naţional, a cărui participare se numără la peste 5000 de agenţi de turism americani şi de cumpărători de servicii turistice din 70 de ţări. De ce a fost ales, anul acesta, marele oraş din Nord ca gazdă, când ultimele vreo 15 ediţii s-au ţinut doar prin Sudul mai exotic şi mai călduros, este pentru că Chicago cunoaşte o impresionantă dezvoltare, acompaniată de creşterea atributelor unei gazde de vacanţă. "Cel mai american oraş al Americii" - cum îl definea primarul în alocuţiunea sa, dispune de 25% dintre hotelurile importante ale ţării, aşa că nu a fost greu să se pună la dispoziţia IPW cele 5000 de camere necesare găzduirii participanţilor. Dar cel mai important aspect mi se pare a fi ofensiva culturală a oraşului, cu cele 20 de muzee ale sale, sute de instituţii culturale şi, mai ales, suita aproape neîntreruptă de festivaluri de toate genurile care atrage milioane de spectatori.

În cele cinci zile ale Convenţiei, la Chicago se negociază afaceri de aproape 5 miliarde dolari, în contracte care vizează mari transferuri de populaţie internă şi primirea de turişti străini. Dacă cu primii nu sunt probleme, politica restrictivă a Homeland Security, de după atentatele de la WTC, creează probleme pe care marea federaţie US Travel Association le ridică de fiecare dată: sistemele greoaie de acordare a vizelor, formalităţile complicate de intrare în ţară (după un zbor de 10 - 12 ore aştepţi la ghişeele imigraţiei încă vreo două) şi absenţa unor facilităţi pentru ţările emergente ce ar putea trimite contingente mai mari de turişti. Între acestea s-ar putea afla şi România, al cărei aport este, deocamdată, nesemnificativ...

 

8 Aprilie, 2013 
Punctul pe Y. Diversiunea E.U.
Octavian ANDRONIC
   
La două săptămâni după ce democrat-liberalii şi-au ales şeful, împotriva indicaţiilor primite “de sus”, organigrama partidului a fost completată cu restul funcţiilor de conducere. De data aceasta, doar 600 (faţă de 5000 la etapa precedentă) de delegaţi au votat cine să fie prim-vicepreşedinte, vicepreşedinte şi secretar general. Cea mai liniştită candidatură a fost cea a lui Gheorghe Flutur, care n-a avut contracandidat. Atmosfera în care s-au desfăşurat alegerile pentru CNC-ul pedelist a fost de data aceasta cu totul alta.

Dacă acum două săptămâni Elena Udrea a provocat un scandal cât casa, acuzându-şi oponentul (pe colega Macovei nici n-a mai băgat-o în seamă, deşi voturile obţinute de aceasta, cu mult peste popularitatea de care se bucură ar fi constituit un motiv de nedumerire) de fraudă şi cerând imperativ anularea scrutinului, de data aceasta a fost aproape nefiresc de constructivă. De altfel, semnalul de pace fusese deja dat la vreo trei zile după alegeri, când a anunţat că problema e închisă şi nu mai are nici o pretenţie, nedorind să “rupă” partidul.

Deşi partizanii săi au suferit şi de această dată un eşec usturător -  doar Roberta Anastase şi Ioan Oltean obţinând funcţii de vicepreşedinţi – aripa perdantă a manifestat o surprinzatoare resemnare, însăşi lidera declarând că obiectivul lor nu va fi să provoace o disidenţă în partid, ci să lupte împotriva duşmanului comun.

De unde atâta înţelepciune şi resemnare la o grupare umilită pur şi simplu de refuzul majorităţii de a mai da satisfacţie comenzilor liderului spiritual care, ofuscat, s-a lepădat de tot partidul?

De partea cealaltă, în aceste două săptămâni, s-au petrecut câteva evenimente pe derulare rapidă. Mai întâi consilierul prezidenţial, Diaconescu a anunţat înfiinţarea Fundaţiei “Mişcarea Populară”, a cărei titulatură fusese înscrisă încă din urmă cu doi ani de către fiica preşedintelui , Ioana Băsescu. După câteva zile s-a anunţat că a fost găsit şi viitorul preşedinte al Fundaţiei: un sociolog cvasinecunoscut, profesor universitar, neinfectat politic. Iar a doua zi după ce PDL şi-a format noua echipă, Fundaţia a fost lansată public, mentorul său participând doar la şpriţul de după reuniunea unde a afirmat că nădăjduieşte să aibă în viitor un sprijin din partea acestei entităţi care, la nevoie, ar putea deveni chiar partid politic.

Este greu să nu faci o legătură între cuminţirea bruscă a Elenei Udrea şi apariţia intempestivă a “fundaţiei”. Şi să nu te gândeşti că “aripa Udrea” din PDL nu va face altceva decât să aştepte semnalul “căpitanului”, pentru a abandona corabia portocalie şi a se transborda în barca “mişcării.” Până atunci membrii săi pot lucra în secret la “săparea” edificiului abandonat de preşedinte, pregătindu-se pentru momentul în care visul băsescian poate deveni realitate: Udrea preşedinte!

 

9 Aprilie, 2012 
Punctul pe Y. O scrisoare ruptă
Octavian ANDRONIC
   
În 22 Decembrie 1989, puţin după decolarea elicopterului lui Ceauşescu de pe acoperişul CC-ului, ne aflam – cei de la “Informaţia Bucureştiului” – în biroul redactorului şef, copleşiţi de evenimentele care se derulaseră şi de confuzia generală. Starea de excitaţie la care ne aduseseră a acţionat ca un drog.

Îmi amintesc că, într-un elan aproape inexplicabil, am scos de pe perete tabloul înfăţişându-l pe Nicolae Ceauşescu şi – sub privirile uluite ale celor din jurul meu – m-am dus la fereastră şi l-am aruncat în mijlocul străzii în care se strânsese o mulţime care aştepta apariţia ziarului care urma să consemneze evenimentul Revoluţiei. Tabloul s-a făcut cioburi, în uralele celor care asistau la scenă. În jurul meu, colegii, dintre care aproape nici unul nu îndrăznea să realizeze că o etapă din existenţa noastră se încheiase definitiv, erau încercaţi de sentimente contradictorii. Cel mai şocat era fostul redactor şef, care încercase chiar, involuntar, să mă împiedice să-mi duc gestul iconoclast la sfârşit.

Nu sunt foarte mândru de el şi realizez că a fost o izbucnire ce putea fi bănuită de teatralism. Însă era exact ceea ce simţeam atunci după noaptea în care văzusem oameni murind în stradă pentru îndrăzneala de a vrea şi a crede că libertatea poate fi reală.

Probabil că gestul lui Victor Ponta, de la congresul de Sâmbătă al PSD, are – păstrând proporţiile - ceva din motivaţia pe care am evocat-o. El rămâne însă – în condiţiile actuale – discutabil şi disputabil. Trei băieţi care trăiesc din analize şi comentarii politice la un canal TV care, cu deplină sinceritate, nu-şi ascunde opţiunile probăsiste, l-au veştejit pe Ponta, acuzându-l de lipsă de orice – de la politeţe elementară până la simţ al realităţii. Alţi băieţi de acelaşi calibru, dar de la un canal care şi-a făcut din demersul antibăsist un standard de luptă, găseşte ruperea scrisorii ca perfect normală şi legală, ca pe o afirmare viguroasă a refuzului de a pactiza cu inamicul. Pentru că în politica actuală s-a ajuns, practic, la aceeaşi brutală fractură a societăţii între faliile pro şi contra unei persoane.

Că Băsescu este un fel de Ceauşescu nu poate fi altceva decât o figură de stil. Ar însemna să negăm o realitate, chiar dacă democraţia noastră este imperfectă, considerând că maniera voluntară de acţiune a preşedintelui este o formă de dictatură. Băsescu este doar atât de dictator cât îi permit o Constituţie scrisă cu privirile spre trecut şi o clasă politică neexperimentată şi neobişnuită să folosească instrumentele fundamentale ale democraţiei. Nu poate fi – chiar dacă şi-ar dori – un Ceauşescu, după cum nici noi nu mai suntem ce eram în vremea dictaturii. Aşa încât ruperea scrisorii prezidenţiale nu constituie altceva decât un exerciţiu de imagine al unui lider care doreşte să-şi demonstreze intransigenţa într-o zonă în care domneşte autoritar compromisul. Până la limita compromiţătoare a acestuia.

Şi ce exemplu mai edificator decât traiectoria politică a acestui Piedone, personaj lipsit de statură morală şi culturală, orbecăind dintr-un partid în altul, primit cu urale şi cu braţele deschise la fiecare trădare, atâta timp cât se consideră că aceasta e folositoare pentru conjunctura respectivă. 

08 aprilie 2011
Punctul pe Y. "Mi-e silă de români"
 Octavian Andronic

Este leit - motivul comentariilor cititorilor spanioli din ziarele care au relatat istoria românului ce şi-a ucis, din gelozie, iubita gravidă, pentru ca apoi să le-o prezinte rudelor din ţară prin web-cam-ul calculatorului.

Că şi spaniolii s-au săturat de români şi de întâmplările lor sordide nu e de mirare. În peninsula Iberică au năvălit, după Revoluţie, vreun milion de "barbari" din frăţeasca ţară de gintă latină, aducând cu ei toate tarele categoriilor sociale dominante: lumpenii de la oraş şi ţăranii nevoiaşi, fără niciun rost pe lumea în care-şi duceau traiul. Este, dacă vreţi tiparul tuturor migraţiilor şi emigraţiilor: nu categoriile sociale stabile, calificate, cultivate constituie grosul acestora. Australia de astăzi a fost colonizată şi populată de puşcăriaşii britanici. În America au năvălit irlandezii lihniţi de foame şi italienii alungaţi de sărăcia lucie din sud. Nordul Europei a fost cotropit, imediat după război, de armade de italieni şi spanioli care au contribuit la progresul economic al ţărilor de acolo, aducând însă cu ei şi o considerabilă rată a criminalităţii.

Nimic nou, deci în lume. Din păcate, doar faptul că aceste comportamente antisociale îşi pun amprenta pe ceea ce reprezintă în fond, noul venit în familia europeană, rămas sub raportul relaţiilor şi comportamentului social la nivelul altor secole.

Marea noastră problemă însă este alta. Nu atât faptul că masele needucate şi necivilizate dau tonul în aprecierile majorităţilor în care căutăm să ne integrăm pentru o viaţă mai bună, cât faptul că imaginea - obsedanta imagine - e completată de reprezentanţii elitelor. Un ditamai europarlamentarul, om cu o educaţie completă şi complexă aflat într-un context din care emană regulile comunităţii se pretează la un comportament inadmisibil şi condamnabil, faţă de care nu dă nici măcar un elementar semn de regret. Sau că sportivii noştri de frunte sunt implicaţi în consum de droguri, scandaluri, comportament violent în arena sportivă. Sau că odrasle de personaje cu pretenţii crescute în puf practică cu nonşalanţă înşelătorii cu cardul de credit - sunt tot atâtea alte motive pentru ca lumea să exclame cu năduf: "Ne-am săturat de români!".

Cât despre noi, ce să facem? Oricât am fi de sătui de noi şi ai noştri, trebuie să convieţuim cu ei, în nădejdea, măcar, că timpul va schimba câte ceva din ceea ce acum face din noi o "marcă înregistrată" ca atare. Cum s-a întâmplat şi cu alţii...

 

09 aprilie 2010
Punctul pe Y. Reflexul totalitar
Octavian Andronic

Am spus-o şi cu un alt prilej: dintre toate ramurile Justiţiei cea mai nereformată rămâne Parchetul, Procuratura. Aici se văd cel mai bine marker-ii de tip totalitar care îi identifică codul genetic. Nu DNA. Ci ADN.

Deunăzi a făcut vâlvă decizia CSM-ului de a da undă verde solicitării de arestare a judecătorului Costiniu. Este una fără precedent şi se datorează – la fel ca şi în cazul şoferului deberdeu din Craiova, care a omorât cu pumnii un pieton prea lent pentru graba sa – atmosferei create de presă în jurul acestui caz. Aproape de înţeles reţinerea doamnei Florica Bejinaru de a comenta cazul – n-a catadixit nici măcar să confirme sau să infirme decizia – în condiţiile în care avem de-a face cu un înalt magistrat. Că procurorii îl vor arestat, este de înţeles. Arestul este soluţia miraculoasă de la care aceştia aşteaptă completarea unui dosar făcut în pripă sau cu probe subţiri. Or, în întregul „caz Voicu”, probele sunt mai mult decât firave. Arestul este speranţa – pentru că acolo, de regulă, se frâng voinţele şi cedează nervii. Există o cazuistică extrem de bogată şi de sugestivă în materie şi pe acest element s-a bazat, aproape în totalitate, justiţia penală comunistă. Atunci cercetarea era sinonimă cu arestarea. Erau rarisme cazurile în care cineva era judecat în libertate. Arestul era numitorul comun al fazei de cercetare şi învinuire. Iar rezultatele erau pe măsură: instanţele n-aveau altceva de făcut decât să condamne pe baza probelor obţinute cel mai adesea prin forţă sau presiune psihologică.

Ne place să credem că într-o justiţie democratică lucrurile stau altfel. Că arestul reprezintă excepţia de la regulă şi se datorează unor motive cât se poate de clare. În realitate, constatăm că în timp ce infractorii periculoşi, violenţi, găsesc întotdeauna înţelegere, Parchetul este nemilos cu personaje de felul judecătorului Costiniu. Mi-e greu să înţeleg de ce este musai ca acesta să fie băgat la arest – unde oricum va ajunge, dacă va fi găsit vinovat – şi nu poate fi judecat în libertate? De ce nu poate fi supravegheat suficient de atent ca să nu intervină şi să falsifice probe sau să influenţeze martori? Chiar şi în cazul lui Voicu – care nu beneficiază de aceeaşi prezumţie (publică) de nevinovăţie – ce rezolvă arestul? Evident, în condiţiile în care anchetatorii respectă procedura şi nu recurg la mijloace incorecte?

Arestarea este un reflex totalitar şi atâta timp cât el va persista în mentalitatea curentă a procurorilor nu vom putea fi convinşi că avem o justiţie democratică.

 

10 aprilie 2009 
Punctul pe Y. Candidatura regală
Octavian Andronic

Principele Radu şi-a anunţat candidatura la Preşedinţie. El este candidatul atipic şi apolitic care înviorează – deja - o campanie care se anunţă suficient de monotonă şi de previzibilă.

Din două puncte de vedere poate fi analizată această candidatură: antecedentele şi oportunitatea.

Antecedentele: privită în sine, pare o absurditate: obiectivul unei spiţe regale nu poate fi altul decât dobândirea tronului sau poziţiei care asigură un anumit soi de legitimitate constituţională. Acest lucru poate fi realizat printr-un referendum şi prin opţiune de drept. O candidatură la preşedinţie semnifică, practic, o abdicare de la principiul transmiterii dreptului de a domni în linie genealogică.

Există un precedent: în 1992 a fost vehiculată ideea candidaturii regelui Mihai la Preşedinţia României. Ea a parţinut aripii „bătrâne” a liberalilor, iar eroarea de a şi-o fi însuşit a cântărit decisiv la debarcarea lui Radu Câmpeanu la Congresul PNL din 1993, după ratarea Parlamentului. Vă mai amintiţi, poate, că o delegaţie a liberalilor a fost la Versoix pentru a încerca să-l convingă pe fostul suveran să facă acest pas, pe care venerabilii îl considerau hotărâtor pentru înlăturarea „neocomunismului” iliescian. Spre onoarea lui, regele Mihai  n-a marşat la idee, dar aceasta a influenţat negativ asupra intenţiilor de vot.

Oportunitatea: desigur, Principele Radu nu este regele Mihai. Acest lucru este şi bun şi rău. Bun pentru că nu implică total Casa Regală. Rău, pentru că Principele nu are nici pe departe notorietatea socrului său. Nici nu ştiu dacă are o notorietate suficientă pentru că cei care vor merge la vot să ştie despre cine e vorba. Cert este însă că aceia care l-au sfătuit şi l-au convins să facă acest pas (şi nu numai pe el, ci întreaga Casă Regală) mizează pe un lucru: ar putea fi candidatul troian care să-l învingă pe candidatul Traian. Niciunul dintre cei consideraţi competitori autorizaţi neavând ponderea necesară să încline balanţa, cu toţii îşi pot deversa voturile spre principele Radu, într-o majoritate aptă să împiedice realegerea lui Băsescu.

Şi într-un caz şi în altul, candidatura regală va marca o noutate absolută pe piaţa electorală europeană, fiind primul os domnesc care intenţionează să devină preşedintele unei republici care i-a izgonit socrul.

 

10 aprilie 2008 
Punctul pe Y. Unde ni sunt candidaţii?
Octavian Andronic

Uitându-mă cu câtă caznă se adună candidaţii pentru Primăria Bucureştilor, nu pot să nu-mi aduc aminte ce se întâmpla în urmă cu 16 ani, când au avut loc primele alegeri locale.

Era începutul de an 1992 şi alegerile aveau loc în februarie. Se formase recent Convenţia Democratică şi apăruse, scos din jobenul liberalilor, Crin Halaicu. Nu-l ştia nimeni, era inginer sau subinginer pe un şantier. 
Partidul de guvernământ mergea pe mâna lui Cazimir Ionescu, figură „legendară” a CPUN-ului, iar tinerii liberali disidenţi, de sub aripa lui Patriciu deciseseră să-l arunce în bătălie pe fragedul Călin Popescu Tăriceanu, un play-boy care cocheta cu presa printr-un post de radio. Pe atunci, finanţatorul tinerilor liberali era Viorel Cataramă, regele saltelelor Relaxa. A mai candidat din partea PRM-ului cineva - nu-mi mai aduc exact aminte numele, era jurnalist sau scriitor. Partidul de guvernământ se afla în pragul scinziunii, după mineriada din septembrie 1991 şi aruncarea peste bord a lui Petre Roman, îndreptându-se cu paşi mari spre „dubla” FDSN – FSN. După doi ani în care se perindaseră primari autonumiţi, sau numiţi nu se ştie exact cum, fostul ministru al Transporturilor, Doru Pană, se pregătea să prindă funcţia nou creată de prefect. Campania electorală n-a fost spectaculoasă. Ţin minte că am organizat atunci, la „Libertatea”, prima confruntare dintre candidaţi. Evenimentul n-a prezentat interes pentru Televiziunea Română, în interiorul căreia se duceau lupte de gherilă cu sindicaliştii lui Dumitru Iuga. Confruntarea dintre cei patru candidaţi a fost una doar interesantă: un Cazimir Ionescu cu nasul pe sus, dar fără a şti mare lucru, un Crin Halaicu modest şi părând dornic să înveţe, un Călin Popescu Tăriceanu simpatic, dar atât, şi un candidat al PRM-ului (tot nu-mi amintesc numele) încrâncenat. Scrutinul avea să dea câştig de cauză Opoziţiei, lui Halaicu. A fost debutul unei atitudini ce avea să rămână constantă, cu toată incapacitatea celor desemnaţi de a demonstra o minimă apetenţă gospodărească – pentru că nu de politică ducea lipsă, atunci şi astăzi, Bucureştiul.

Ce s-a întâmplat, peste ani, cu candidaţii? Unul – cel care câştigase - a dispărut imediat după mandat, rezumându-se la afaceri, fără a mai avea apariţii publice. Altul a naufragiat la CNSAS, în calitate de purtător de cuvânt. Cel al cărui nume abia acum mi l-am amintit: Radu Teodoru, n-a mai dat nici un prilej de a fi remarcat. Iar cel mai aerian – dar mai simpatic! - a ajuns, iată, prim ministru!

10 aprilie 2007
Punctul pe Y. Triumful demagogiei
Octavian Andronic

Niciodată, parcă, alegătorul român nu a avut parte de o asemenea revărsare de demagogie şi de cabotinism politic ca în această ‚săptămână a patimilor’ care a adus un nou guvern şi raporturi antagoniste la vârf, între un preşedinte constrâns să-şi limiteze atribuţiile neconstituţionale şi un premier emancipat de sub tutela unei personalităţi abuzive. Niciodată gesturi, acţiuni sau declaraţii motivate pragmatic n-au fost înveşmântate în principii mai înalte şi niciodată argumentele n-au sunat mai fals şi mai sforăitor.
Avem, pe de o parte, un premier sătul de fiţele prezidenţiale şi care a înţeles că se poate debarasa, legal, de presiunea acestuia, aruncându-i peste bord partizanii şi apelând la sprijinul opoziţiei pentru a rămâne la putere. Avem, pe de cealaltă, un preşedinte turbulent, mare iubitor de crize, pe care nu ezită să le provoace ori de câte ori are prilejul, angrenat într-o luptă de promovare a propriului partid în defavoarea aliatului electoral şi în susţinerea propriilor cercuri de interese, mai ‚legitime’ decât cele ale părţii adverse. Între cei doi războiul este acum pe faţă: el nu se mai limitează la aluzii sau la simple critici: în spatele vorbelor se simte odoarea Parchetului şi a DNA-ului, a CNSAS-ului şi a Curţii Constituţionale. Gestul declarării decesului Alianţei a sunat ca o declaraţie de război. Eliminarea democraţilor din guvern a declanşat războiul însuşi. Premierul a clamat necesitatea continuării reformelor şi a îndeplinirii obiectivelor europene, care nu se mai puteau realiza în condiţiile opoziţiei constante a miniştrilor democraţi. Aceştia au strigat ca din gură de şarpe că au fost maziliţi doar pentru că erau performanţi şi erau singurii care făceau cu adevărat reformă. Cât timp deasupra peisajului a plutit ceaţa indeciziei, liderii democraţi şi-au scos cu grijă vorbele din gură, menajându-l pe premier în speranţa unei împăcări şi a rămânerii la guvernare. Odată făcut anunţul unei guvernări bicolore, fără democraţi, s-au dezlănţuit: impostură! Lipsă de legitimitate! Ruperea de ciolan s-a dovedit extrem de dureroasă. Zile în şir miniştrii aruncaţi peste bord au povestit cât de buni au fost ei şi cât de slabi vor fi cei care le-au luat locul. Luni în şir vom auzi de la cei noi ce moştenire grea le-au lăsat predecesorii, ce afaceri au învârtit şi ce grupuri nelegitime de interese au hrănit. Şi cum vor aduce ei doar grupuri legitime. Preşedintele, expresia cea mai înaltă a acestei dezamăgiri, cere ajutorul electoratului, sugerând necesitatea unei noi mineriade, împotriva imposturii şi a nelegitimităţii, dar se supune de data asta prevederii constituţionale şi primeşte, cuminte, jurământul impostorilor şi al nelegitimilor, ciocnind cu ei cupa de şampanie regulamentară.
Este un triumf al demagogiei asupra speranţei de mai bine şi de schimbare a unui electorat care nu prea mai are între cine şi cine să aleagă. 

10 aprilie 2006 
Punctul pe Y. Pactul de instabilitate
Octavian Andronic

Are sau nu, România, stabilitate politică? Este o întrebare esenţială, de al cărei răspuns depinde în foarte mare măsură cum şi când vom intra în Uniunea Europeană - pas care reprezintă ţelul fundamental al României post-totalitare şi pentru care nimeni nu a pus în lucru o alternativă serioasă. Cu atât mai mult cu cât este tot mai puternic sentimentul incompatibilităţii între plasarea geografică în Europa şi funcţionarea în afara regulilor şi normelor acesteia. Stabilitatea politică este, cum spuneam, un factor esenţial şi oricine se poate întreba, analizând spectrul şi mişcările browniene din zona politicului, dacă avem aşa ceva. Există la acest capitol două percepţii diametral opuse. Prima este aceea a unui circ fără sfârşit, a unor scandaluri mediatice în serie şi a unor structuri care, în loc să lucreze pentru a-şi face temele (vorba unui ministru prins mereu cu temele nefăcute) sunt obligate să riposteze sau să explice la infinit aceleaşi lucruri. Pentru un sistem constituit în pripă şi pe baza unei situaţii confuze - mă refer la rezultatele alegerilor din 2004 - starea de criză pare să fie aceea care îi caracterizează fiecare mişcare. O criză care pune sistematic faţă în faţă interesele divergente ale unor formaţiuni politice ce nu au în comun decât interesul de a se afla la putere şi de a obţine partea de beneficii corespunzătoare, cu preţul erodării continue a eficienţei şi încrederii de care se bucură. Elementul determinant al acestei stări îl constituie tocmai preşedintele ţării. Sentimentul pe care-l dă acţiunea sa este acela că agenda sa nu are nimic în comun cu aceea a Guvernului pe care l-a mandatat cu gestiunea curentă a ţării, că nu aşteaptă altceva decât momentul pentru a-l înlocui cu altul şi că aliatul său din campania electorală şi vicepreşedinte al formulei electorale este cel mai acerb inamic al său. Toate aceste lucruri au răbufnit cu o violenţă neobişnuită în săptămâna care a trecut, culminând cu acuzele la adresa premierului de a fi fost colaborator al Securităţii, acceptate practic de preşedinte cu un soi de satisfacţie greu de mascat. A venit peste asta scandalul fotbalului, cu un preşedinte de club care-l face cum îi vine la gură pe acelaşi premier şi cu care preşedintele bea apoi cot la cot o noapte-ntreagă. Şi cu războiul de declaraţii belicoase ale membrilor celor două partide principale, care par a nu mai avea răbdare până la 1 ianuarie, pentru a-şi lua fiecare soarta în braţe. Pe de altă parte avem - oricât de surprinzător ar putea să pară - o activitate intensă a Executivului, angrenat într-o săptămână de contacte internaţionale de maximă importanţă - reuniunea premierilor din CEFTA, vizita celor doi sau trei comisari europeni, vizita ministrului de Externe britanic - care cauţionează prin prezenţa lor un guvern care face, totuşi, paşi importanţi în direcţia reglării problemelor rămase de rezolvat în vederea integrării şi în calificarea României ca factor de stabilitate în zona şi "pilot" evoluţiei ţărilor din Balcanii de Vest care aspiră la intrarea în rândul lumii europene. Sunt lucruri mai puţin atractive pentru un public - şi o media - obişnuite deja să rezoneze doar la excese şi la senzaţionalul ieftin, dar care nuanţează o realitate ce evoluează între polii antagonici ai detonatorului de crize prezidenţial şi al încasatorului pragmatic guvernamental. Această săptămână marchează, mai mult ca oricând până acum, puncte în favoarea premierului şi cartonaşe roşii pentru locatarul de la Cotroceni, lucruri care nu vor întârzia să apară şi în sondajele de opinie prea adesea favorabile celui din urmă, în ciuda calităţii sale de promotor al unui original şi continuu "pact de instabilitate".

 08 aprilie 2005
Punctul pe Y. Cele 100 de zile ale Cabinetului Popescu
Octavian Andronic

Cele 100 de zile pe care le-a împlinit 'cabinetul Popescu' instalat de Alianţă după surprinzătoarea sa victorie 'tehnică' în ultimele alegeri reprezintă un experiment unic până acum în politica românească. În sensul că acest Executiv va rămâne în istorie ca cel mai în pripă alcătuit şi cu cei mai de strânsură miniştri. Oricât ar părea de ciudat acum, atunci, în decembrie, Coaliţia nu dispunea de un cabinet-fantomă, pentru că mersul lucrurilor - ce părea favorabil vechilor guvernanţi - nu îndreptăţea o asemenea aspiraţie. Singurul nume vehiculat, din necesităţi de campanie, era cel al lui Călin Popescu, cel care în golul creat de defecţiunea lui Stolojan, putea să reprezinte, mai convenabil pentru toată lumea, entitatea liberală a alianţei. Play-boy, cu trei divorţuri la activ, negustor de maşini, manechin de ocazie, Tăriceanu nu se bucura în rândurile colegilor săi de un prestigiu cu adevărat politic. Nici antecedentele nu erau de natură să-l califice prea mult - ca ministru al Economiei, în guvernul Ciorbea, având o prestaţie lamentabilă, ce a şi făcut să fie schimbat la prima remaniere - dar în disputele interne, conduse direct sau din umbră de liberali cu mult mai multă autoritate, apărea ca o soluţie de moment convenabilă. Valul victoriei electorale l-a purtat, aproape fără ca ceilalţi să se dezmeticească şi spre vârful partidului, aşa încât, la această oră el poate să apară ca unul dintre oamenii forte ai noii Puteri.Nimic mai puţin adevărat. În aceste o sută de zile, premierul Popescu s-a dovedit a fi o marionetă docilă în mâinile marelui manipulator care este Băsescu. Nici o tresărire de orgoliu - personal sau liberal - nu s-a făcut simţită, nici în unele dintre cele mai stânjenitoare momente ale acestei veritabile coabitări, în care preşedintele macho pare să ţină la bucătărie, în timp ce el joacă table cu mai-marii străzii, o consoartă modestă de care se şi laudă în gura mare că vrea să scape cu prima ocazie, pentru a-şi aduce în casă adevărata iubire.Finalul idilei acesteia stranii este aproape. După semnarea acordului cu UE, la sfârşitul acestei luni, Băsescu se va descotorosi în mod sigur de acest premier de dejurnă, ca şi de o bună parte din echipa sa de anonimi, a căror principală realizare de o sută de zile rămâne procesul aproape interminabil de schimbare a 'oamenilor lor' cu 'oamenii noştri' şi promovarea intereselor 'noastre' în detrimentul intereselor 'lor'. După o reţetă exersată în precedenta guvernare de dreapta, urmează al doilea cabinet din cele trei. Stolojan îşi face încălzirea pe culoarele Cotrocenilor, iar Popescu se plimbă cu motocicleta la şosea, aşteptând cuminte deciziile lui Băsescu.

10 aprilie 2004
Punctul pe Y. Imprevizibilul domn ambasador
Octavian Andronic

Caricaturile antitotalitare ale lui Eugen Mihăescu, publicate în marea presă americană au constituit un veritabil coşmar pentru Ceauşescu şi propagandiştii săi. Ilustrul grafician nu s-a rezumat însă la campania artistică: a scris articole în presă, a solicitat audienţe la administraţia de la Washington, a participat la mitingurile din faţa misiunii de la New York. După Revoluţie, nu a făcut parte dintre cei care s-au grăbit să vină şi să ceară răsplata "jertfei patriotice".Am avut privilegiul de a-i publica primele caricaturi în presa din ţară, după ce a părăsit-o, prin anii '70, din motive care ţin de structura sa intimă de protestatar.Pentru că acest refuz al conformismului, al lucrurilor în general acceptate, fără prea mult efort intelectual, constituie dominanta stilului lui Eugen Mihăescu. Nu contra curentului - ci contra minimei rezistenţe, mai degrabă. Asta l-a făcut, de pildă, ca în plină contestaţie a lui Ion Iliescu, de către o disporă americană frustrată şi dezorientată, el să i se alăture acestuia, fără a avea vreun beneficiu de pe urma acestui lucru, în afară de "ţintuirea" sa la zid de către cei alături de care scandase "Jos Ceauşescu" - în condiţii incomparabil mai vitrege decât cele în care s-a folosit sloganul "Jos Iliescu". Singurul lucru pe care l-ar fi dorit - şi l-ar fi acceptat - pentru sine, anume postul de ambasador la UNESCO - locul în care dl Hăulică înţepenise parcă pe viaţă - i-a fost refuzat pe ultimii metri ai guvernării din '96.Nu i-a fost acordat din motive... umanitare - titlul era necesar altcuiva. L-a consiliat pe candidatul Iliescu şi în '96 şi în 2000 pe probleme de imagine - zonă în care nu i se putea reproşa ceva - fără a obţine altceva decât aversiunea celorlalţi membri ai "camarilei" care îşi vedeau poziţiile ameninţate. Tot din spirit de frondă a făcut campanie, în timpul războiului din Iugoslavia, contra ţării sale de adopţie.În 2001 a poposit câteva luni la Cotroceni, într-o calitate greu de definit în care şi-a bulversat noii colegi prin stilul său nonconformist. Au răsuflat uşuraţi toţi (inclusiv cred, preşedintele) când Hăulică a putut fi, în sfârşit urnit, şi când Mihăescu a luat din nou drumul unui exil poleit. La Paris, nu i-a trebuit prea mult ca să intre în conflict cu ambasadorul Gherman...Ultimul său gest mi se pare aproape firesc pe această linie vocaţională: în fond, radicalismul lui Vadim îi vine ca o mănuşă artistului.Întrebarea este: pentru cât timp? Cât va rezista eternul "refuznik"* să asculte comenzile unui lider la fel de imprevizibil ca şi el?! Răspunsul îl vom afla cu siguranţă, poate mai repede decât ne închipuim. Până atunci, Eugen Mihăescu, ambasador sau nu, este o piesă de rezistenţă în artileria electorală a PRM. * Sensul original al termenului - acela de persoană căreia i se refuza paşaportul - s-a pierdut în negura noilor realităţi.

 09 aprilie 2003 
Punctul pe Y. George Orwell: '2003'
Octavian Andronic

Celebrul scriitor englez George Orwell, cel care a zugrăvit în al său '1984' tabloul sumbru al totalitarismului ajuns la limitele sale extreme, ar fi avut un bun prilej să-şi exerseze imaginaţia pe un subiect paralel: democraţia intrată în faza acută a 'dublei gândiri' şi al contrastului, nici măcar jenant, dintre vorbe şi fapte, dintre intenţii şi acţiuni. Criza din Irak constituie, din acest punct de vedere, un exerciţiu stilistic impecabil: avem, pe de-o parte, grija pentru demnitatea persoanei şi respectul faţă de libertăţile individului, iar pe de altă parte, calculul rece al profitului şi împărţeala la masa verde a prăzii de război.  Avem dorinţa declarată de a evita un conflict cu vărsare de sânge şi, pe de alta, pregătirile asidue pentru declanşarea războiului.  Avem respectul declarat faţă de instituţiile internaţionale şi ignorarea lor totală.  Avem principiul eliberării unui popor în faţa realităţii care reprezintă eliberarea poporului de sine însuşi.  Avem respectul pentru libertatea de expresie şi libertatea presei şi bombardarea unor obiective civile, precum staţii de televiziune şi birouri de presă.  Avem grija pentru obiectivitatea relatărilor de pe câmpul de luptă şi transformarea în 'persona non grata' a celor care transmit altceva decât s-a convenit.  Avem noţiunea hotărârii destinului lor de către înşişi cei eliberaţi şi numirea guvernatorilor militari sau civili în buzunar.  Avem principiul reconstrucţiei unei ţări care, mai întâi este demolată cu grijă şi apoi reconstuită pe bani săi de către demolator, la preţurile impuse de acesta.  N-aş vrea să se creadă că propaganda occidentală este mai rea decât cea orientală.  Că irakienii au un grad mai mare de coincidenţe între vorbe şi fapte.  Din contră. Ambele, însă, sunt la fel de nocive atunci când nu ţin seamă de un element esenţial: omul.  Or, în bătălia din Irak se confruntă orice - interese, ambiţii, răzbunări - dar nu oameni.  Oamenii sunt cei care suportă şi plătesc.  Cu propriile lor vreţi şi cu propriul lor prezent. De la '1984' la '2003' nu este decât un pas - acelaşi care desparte sublimul de ridicol.  Iar de aici la o nouă 'Fermă a animalelor' distanţa nu se mai măsoară în ani.

 08 aprilie 2002 
Punctul pe Y. Vocea răguşită a Opoziţiei
Octavian Andronic

Într-un film franţuzesc, văzut prin anii'80, era vorba despre o competiţie politică în care personajul pozitiv pierdea în faţa celui negativ din cauza unor erori pe care le făceau membrii familiei sale. Lecţia câştigătorului era următoarea: în politică, trebuie să trăieşti sub un clopot de sticlă, în care totul se vede şi se ştie! Mi-a fost mai greu să înţeleg atunci, decât îmi e astăzi, morala acestei exprimări. Mi-a revenit în minte odată cu acuzele la adresa lui Băsescu, în replică la atacul său la Mitrea: şi anume la faptul că, în baza unor contracte din 1999, firma "Triton Company", în care preşedintele PD deţinea 20 la sută din capitalul social, a încasat aproape două miliarde de lei din repararea unor nave, de la două regii aflate în subordinea ministerului pe care chiar atunci îl conducea Traian Băsescu. Explicaţiile pe care le-a dat primarul general, oscilând între "nu sunt sigur" şi "nu-mi aduc aminte" - atunci când a fost prima dată întrebat dacă a avut astfel de activităţi şi până la "nu sunt acţionar majoritar" şi "n-am spus la nimeni să le dea contracte", au fost departe de a convinge. Nu că cineva ar avea ceva împotrivă ca dl Băsescu să-şi îmbunătăţească nivelul de trai de funcţionar al statului, prin niscai investiţii private. Dar, atunci când strigi în stânga şi în dreapta, "jos cu profitorii!", "ruşine celor care sug sângele poporului", e musai să fii curat ca lacrima ca să te creadă cineva. Când îţi asumi rolul de justiţiar, de apostol al dreptăţii, trebuie să trăieşti sub acel clopot de sticlă de care pomeneam. Or, nu va convinge pe nimeni dl Băsescu - prin faptul că n-a spus nimănui să dea lucrări partenerilor săi de firmă. Nici nu era nevoie: oamenii se orientează de cele mai multe ori, iar dorinţa de a fi pe placul şefului este direct proporţională cu poziţia acestuia pe scara ierarhică. Dacă dl Băsescu ar fi interzis în mod expres subordonaţilor săi să facă lucrări cu firmele în care era acţionar, astăzi am fi putut spune: jos pălăria, are dreptate să dea de pământ cu Mitrea şi cu alţii. Dar aşa. Aşa, dl Băsescu, riscă să-şi compromită mesajul, în calitatea sa ad-hoc de unică "voce" a Opoziţiei.  Cam răguşită.

07 aprilie 2001 
Punctul pe Y. Greva lirică
Octavian Andronic

Timp de două săptămâni, prima scenă lirică a ţării a înscris pe afişul său o premieră absolută: GREVĂ! Autori ai partiturii pe care soliştii, coriştii, balerinii şi maşiniştii Operei au interpretat-o în mijlocul publicului, adică în stradă, sunt foşti administratori ai instituţiei care pe perioadele mandatelor lor au dat dovadă ori de incompentenţă, ori de neglijenţă, ori de reavoinţă - toate concretizate într-o măsură greu de suportat de cei vreo 700 de angajaţi ai instituţiei. Aceştia ar fi trebuit să returneze bugetului, în termen de câteva luni, cele vreo 9 miliarde pe care administraţia - generoasă cu banii altora - îi dăduse la salarii din fonduri ce aveau cu totul alte destinaţii. Greva s-a dezamorsat odată cu promisiunea făcută de ministrul Culturii că paguba astfel creată va fi acoperită din alte surse şi că oamenii vor fi lăsaţi în pace. Greva a subliniat însă criza gravă în care se află Opera, accentuată cu fiecare an pe motive de proastă administrare şi populism, criză de care noul director, Ludovic Spiess a luat cunoştinţă odată cu revenirea sa după mai bine de 11 ani de la momentul în care o părăsise. Ce-a găsit acum i-a făcut părul măciucă: un contract colectiv de muncă ce prevede doar trei premiere pe stagiune, montări rezultate în urma a câte 80 (!) de repetiţii, oameni care iau leafă petrecându-şi timpul prin străinătate, dotare tehnică la pământ, anexe distruse de nepăsare şi - cel mai grav - o continuă îndesire a scaunelor goale de la spectacole. Opera Română este pe cale să piardă contactul cu publicul! - este semnalul de alarmă pe care l-a tras reputatul artist care, cu vigoarea-i binecunoscută se încumetă, aproape sinucigaş, să încerce a repune pe roate carul liric. Operaţiune cu atât mai urgentă cu cât până la festivalul "Enescu", în cadrul căruia Opera ar trebui să aibă o contribuţie esenţială - cu "Oedip" - bate la uşă. Va reuşi Spiess să refacă onoarea scenei care ne-a onorat în cursul timpului cu atâtea valori? Sau va fi, la rândul lui sacrificat pe altarul populismului şi al comodităţii? Printr-o altă grevă? 

08 aprilie 2000 
Punctul pe Y. Dedicat până la moarte...
Octavian Andronic

Trecerea dintre cei vii a lui Sorin Moisescu a lăsat în urmă o undă de compasiune care a făcut ca - în ciuda tentaţiei adeseori maladive a presei - să nu se mai evoce circumstanţele prezenţei sale în prima scenă a politicii româneşti.

Sorin Moisescu a murit.de un cancer pe care nu şi-l cunoştea. Cu puţin timp în urma, vreun an - îşi pierduse soţia, în urma aceleiaşi cumplite maladii. Nu este greu să ne imaginăm ce a însemnat pentru cel con- fruntat cu o asemenea tragedie familială suplimentul personal pe care i l-a oferit, deloc generoasă, viaţa.

Dincolo de toate aceste consideraţii, am sentimentul că Sorin Moisescu reprezintă un caz rar în viaţa publică românească. Chiar dacă vine, probabil, într-o sensibilă contradicţie cu profesia sa... Şi anume, fap- tul că „steaua" lui profesională a răsărit târziu, o dată cu victoria în alegerile din '96 a preşedintelui Constantinescu. Chiar pe ultimii „metri" ai campaniei, când rezultatul putea fi întrevăzut, candidatul anunţa că în lupta împotriva corupţiei va beneficia de concursul unui magistrat de excepţie. Cine era acesta s-a văzut imediat ce a fost constituită echipa'de la Cotroceni, unde dl Sorin Moisescu a ocupat funcţia de consilier pe probleme juridice. A urmat plasarea sa în fruntea Parchetului General, pentru „deblocarea" dosarelor de corupţie şi reformarea instituţiei (reformă extrem de parţială, din păcate). Principalul obiectiv care i-a revenit lui Sorin Moisescu a fost, însă, „adevărul despre Revoluţie". În timpul mandatului său a început instrumentarea principalelor dosare, între care şi acela al generalilor Stănculescu şi Chiţac. Apoi, când „ştafeta" a fost predată Curţii Supreme de Justiţie, Sorin Moisescu a devenit preşedintele acesteia. Una dintre ultimele cauze la care a lucrat ca membru al completului de judecată a fost cea în care s-a pronunţat condamnarea la 15 ani de detenţie a celor consideraţi răspunzători de masacrul de la Timişoara.

S-ar putea spune că Sorin Moisescu reprezintă un caz singular de devotament până la moarte faţă de cauza prietenului şi colegului său de şcoală, pentru care a „bifat" poate singurul rezultat concret al „Contractului cu România".

07 aprilie 1995
Punctul pe Y. GOLANIADA DE LA CHIŞINĂU
Octavian Andronic

Cât de relative sunt lucrurile în lumea asta a noastră plină de contradicţii ne-o dovedeşte si mitingul-maraton de la Chişinău organizat de elevi, studenţi şi profesori în favoarea limbii române. Ar fi imposibil ca măcar secvenţa corturilor, dacă nu si altele dintre modalităţile de manifestare a protestului, să nu ne amintească de ceva binecunoscut: Piaţa Universităţii. Evident, cu conotaţiile diferite cu care a fost recepţionat fenomenul din '90 de o societate românească aflată pe marginea unei rupturi dramatice.

Faţă de concreteţea protestului de la Chişinău, cel de la Bucureşti purta amprenta unei diversităţi de-a dreptul centrifuge, fiind interpretat adesea ca o formă de luptă politică. La Bucureşti mulţimea adunată părea întotdeauna sigură că ştie ce vrea. La Chişinău, lucrurile sunt din acest punct de vedere mult mai clare. Obiectul demersului vizează însăşi raţiunea de a fi a unei naţiuni care-şi reprimă de secole aspiraţia spre o unitate firească la care-i dă dreptul în primul rând limba. Crnstita limbă românească, pe care interese străine au dorit-o botezată altfef. Probabil că nici manifestaţia de la Chişinău nu întruneşte o adeziune semnificativă, cum nici cea din Bucureşti n-a reuşit. Ea are însă darul de a fi sesizat punctul slab, "burta moale" a unui sistem renăscut din cenuşa imperiului şi ameninţând să sufoce abia născutele speranţe. O "golaniadă" superbă ai cărei promotori sunt totdeauna gata să-şi prindă la butonieră eticheta blamată de "român".

 

Tag-uri Nume: