O societate cu handicap

Share
RECURS LA MEMORIA EDITORIALULUI: AZI în alți ani (25)    4 - 5 august

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017 în LIBERTATEA, Agenda Zilei, Ziarul Personal, AZI, AMOS News. Azi: 4 - 5 august

Știați că avocatul lui Puiu Popoviciu e un fost director FBI? (2017)  Mitul "Halep" (2016)  Epidemia parlamentară: să ne votăm lefuri mai mari! (2015) Justiţia teleghidată 2014) Între Neptun şi Miami (2013) Punguţa cu două medalii...(2012) O societate cu handicap (2011) "Scatoalca prezidenţială" – a cui diversiune? (2010) Adrian: "copilul minune" al bussiness-ului (2009) Sfârşitul unei iluzii (2008) Centura de gunoi şi centura verde (2007) O noapte furtunoasă (2006) Reforma justiţiei: bătuta pe loc! (2005) Perversul medaliei (2004) Mărirea şi decăderea ţărănismului (2003) Tribunalul penal pentru căţei (2002) Balul compensatelor (2001) Ţărăniştii vor să-şi dea cu firma-n cap! (2000) Gâlcevile generalilor (1995)

 

Publicat: 5 August, 2017 - 14:05
Punctul pe Y. Știați că avocatul lui Puiu Popoviciu e un fost director FBI?
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Dacă n-ar fi canicula și șirul continuu de accidente rutiere, televiziunile noastre ar fi pândite de faliment. Pare că nimic altceva decât că bieții oameni se coc în apartamente și statul nu face nimic să mai scadă temperaturile nu se întâmplă în spațiul carpato-pontic-dunărean. Unele telegrame neutre se mai pot totuși desprinde din fluxul informațional.

Nefiind de găsit la domiciliul românesc, Gabriel Popoviciu a fost dat în urmărire intenațională STOP  A fost anunțată vizita pe care președintele francez Emmanuel Macron o va face în România în 23 august. Simplă coincidență? STOP  Ministrul de Interne solicită ca ucigașii de polițiști să fie condamnați pe viață STOP  Între timp s-a aflat cine este avocatul lui Gabriel Popoviciu: nimeni altul decât un fost director al FBI - Louis Freech. Asta ar trebui să le spună multe „partenerilor” de la Parchetul General STOP  28 de suporteri ai Craiovei au ratat prezența în stadion la returul cu AC Milan, pentru că poliția italiană i-a reținut pentru acte de huliganism.Ce merge la Craiova nu merge și la Milano STOP  Guvernul coaliției din care face parte ALDE a stabilit modalitatea prin care abuziva „taxă de primă înmatriculare” inventată de Tăriceanu, în contradicție cu standardele europene, va fi returnată celor care au achitat-o de nevoie. Va dura câțiva ani STOP  Polițiștii „simpli” vor primi salarii majorate cu până la 15%. Nu și șefii din MI care au dat fuga să-și depună dosarele ca să mai prindă pensiile speciale STOP  Sătul de politica românească pe care a „infectat-o” cu stilul său până la a o face irespirabilă, Traian Băsescu a hotărât să candideze la parlamentarele din Basarabia. Mai întâi trebuie însă să-și redobândească cetățenia pe care i-a retras-o Dodon, de frică că acesta să nu se joace de-a Cuza Vodă STOP  Guvernul a decis: pensiile de serviciu (adică cele „speciale”) nu vor mai putea depăși nivelul ultimului salariu STOP  Împotriva tuturor detractorilor, premierul Tudose flutură cu mîndrie social-democrată două cifre: 5,7% creștere economică - cea mai mare din Europa și 4,85 milioane angajați - cei mai mulți din ultimii 20 de ani STOP  Ministrul Bodog își umflă pieptul și bicepșii anunțând că rata de vaccinare a crescut de patru ori: de la zero la patru? STOP  Asociația Elevilor din Constanța protestează în gura mare împotriva abuzului pe care intenționează să-l facă ministerul interzicând navigarea pe Google în timpul orelor și „sechestrând telefoanele mobile până la recreație. Ce fel de școală mai e și asta? STOP  230.000 de români beneficiază de venitul minim garantat. Cam tot atâția câți beneficiarii de pensii „speciale”! STOP  Indemnizația pentru creșterea copilului a fost plafonată la 8.500 lei. Sunt afectați câțiva părinți cu salarii de peste 100.000 lei. Iar guvernul scapă de coșmarul pe care-l avea la gândul că Simona Halep avea de gând să facă un copil...STOP  „Școlile doctorale” de la „fabricile de diplome”a primit de la Guvern o păsuire de doi ani în care pot să-și continue nestingherite producția.

 

Publicat: 5 August, 2016 - 10:37
Punctul pe Y. Mitul "Halep"
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Funcţionează o întreagă frazeologie patriotardă care însoţeşte (nu doar) sporturile de performanţă. Expresii ca "lupt pentru ţara mea", "dedic această victorie poporului meu", "sunt mândru că am înălţat drapelul ţării mele pe cel mai înalt catarg" şi multe altele fac parte dintr-un joc pe care destul de puţini sunt cei care îl practică cu sinceritate. Şi cred în el doar atunci când le merge. Nimeni nu spune: "dedic ţării mele această înfrângere", sau "sunt mândru(ă) că am luptat din răsputeri pentru ţară, deşi nu am reuşit să obţin trofeul corespunzător" etc.

Victoria în sport este un scop în sine şi nu unul adiacent. Iar victoria se cuantifică în medalii pe care nu le poartă ţara sau preşedintele, în sume de bani (adeseori neimpozitaţi) pe care le încasează sportivul respectiv (plus ce mai oferă ţara recunoscătoare) sau alte avantaje care intră direct în patrimoniul personal.

Între toate competiţiile mondiale una are o semnificaţie deosebită: olimpiada. Aici par să conteze mai puţin succesele personale ale sportivilor, cât "valoarea adăugată" conferită drapelului şi însemnelor naţionale. Deşi clasamentul pe naţiuni este considerat neoficial (vorba lui Coubertin: important e să participi...) acesta este, practic, singurul care contează. De aceea, participarea se face prin echipe naţionale şi nu individual. Şi tot de aceea naţiunile respective fac tot ce le stă în putinţă pentru a conferi reprezentanţilor lor cele mai bune condiţii posibile de pregătire. Goana după aurul olimpic este cea mai semnificativă dintre toate cele care au marcat evoluţia omenirii moderne. Pentru că acest aur reprezintă contravaloarea sa în talent, perseverenţa, devotament şi patriotism.

În marea lor majoritate, sportivii români nu au făcut excepţie de la această regulă. Este drept, unii şi-au negociat, în ultimul moment, apartenenţa la alte drapele naţionale, care le ofereau mai multe avantaje personale (Nicu Vlad sau Alina Astafei, de exemplu), dar cazurile rămân puţin numeroase.

De la această ediţie a olimpiadei lipseşte unul dintre cei mai valoroşi sportivi români. Unul în care ne puneam nădejdea unei medalii, într-o conjunctură previzibil săracă în astfel de dotări. Şi care primise aprioric onoarea de a fi purtător de drapel naţional la festivitatea de deschidere: Simona Halep. I-am urmărit parcursul în arena mondială cu atenţie şi cu emoţie. M-am bucurat - şi ne-am bucurat - pentru fiecare victorie a sa, noi percepând mai degrabă performanţele, decât sumele care se acumulau în conturile sale. Ne-am obişnuit cu tradiţionalul ei discurs patriotard, ea neezitând vreodată să facă trimitere la ţară şi la prestigiul acesteia. S-a bucurat - şi pe această coordonată -  de o imensă popularitate. Ne-am făcut că nu observăm virajele sale interesate când a fost vorba de competiţii ce ţineau mai mult de "interesul naţional" decât de mărimea burselor. Iată însă că în preajma acestei olimpiade Simona ne-a dat de înţeles că între pragmatism şi patriotism se ridică o barieră sensibilă. A motivat că nu va participa la Olimpiadă din raţiuni de sănătate: virusul Zika ar ataca în special tenismene din prima parte a clasamentului WTA, după unele evaluari ale specialiştilor. Dacă restul echipei este dispusă să rişte, ea nu se poate juca cu sănătatea sa. Şi cu viitorul ei (mai ales că e pe cale să se marite şi vrea să facă, într-o pauză competiţională, şi un copil!). Iar o medalie olimpică nu se ridică la valoarea unui premiu de la o competiţie din aceeaşi perioadă: 500.000 dolari, la Montreal. Lasă-i şi pe alţii să asude pentru ţara lor. Pentru că Simona are în obiectiv să mai cumpere o stradă din Constanţa pentru clanul său machedon.

Mitul Halep s-a risipit. A eliberat realitatea unui personaj care-şi vede consecvent de interesele proprii...Mitul "Nastase" rezista de cinci decenii.

 

Publicat: 4 August, 2015 - 12:57
Punctul pe Y. Epidemia parlamentară: să ne votăm lefuri mai mari!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Dacă preşedintele a spus că mărirea indemnizaţiei este o pavăză împotriva corupţiei, de ce să îl contrazică tocmai parlamentarii? Unde cazurile de corupţie sunt şi aşa suficient de numeroase. Circa 10 la sută dintre parlamentari au fost ori condamnaţi, ori cercetaţi, ori suspectaţi de asemenea fapte. De ce? Simplu: nu le ajunge leafa. Calitatea de parlamentar implică anumite obligaţii – cum bine au spus nişte domni şi nişte doamne care au invocat statutul social şi nevoile sale de reprezentare: costume decente, coafor regulat, hrana – la unităţi de alimentaţie publică cu un anume standard. Ca să nu mai vorbim de nevoile intelectuale – cărţi, reviste, spectacole, reuniuni. Dacă unul ca Cernea îşi permite să vină la şedinţe în tricou şi blugi, nu acelaşi lucru este posibil în cazul lui Zgonea, de pildă, a cărui cravată trebuie să fie întotdeauna asortată cu costumul la trei ace. Îl întreabă cineva pe preşedintele Camerei cum se descurcă cu banii, cu o nevastă nou-nouţă şi cu o fostă care-i cere pensie alimentară? Pardon, aici am greşit, pentru că preşedintele Camerei face parte din cei 49 de corifei care primesc leafă întreită prin ordonanţa dată de Oprea în absenţa lui Ponta.

Ideea, însă, de acolo porneşte şi face tot mai mulţi adepţi printre cei aproape 600 de aleşi. Chiar dacă unii – puţini, e drept - ca să pară mai interesanţi, zic că e o ruşine sau că parlmentarii nu muncesc suficient nici pentru leafa actuală.

Morală sau nu, chestiunea rămâne în discuţie. Şi merge pe drumul cel bun. Pentru că în democraţia românească funcţionează o curiozitate, ca să-i spun aşa. Dacă mâine, o majoritate parlamentară decide că indemnizaţiile trebuiesc mărite, acest lucru se va întâmpla cu siguranţă. Pentru că nimic nu poate să împiedice o asemenea acţiune. A zis ministrul Muncii că nu sunt bani pentru pensiile speciale ale parlamentarilor? Pe ei nu-i interesează şi iniţiativa merge mai departe. Căci ăsta e cursul democraţiei: voinţa majorităţii! Aşa şi cu majorarea indemnizaţiilor. Vreo câţiva parlamentari mai insensibili la reacţia publică vor depune proiectul, va fi pus în discuţie şi votat. Poate să strige Teodorovici cât îl ţine gura că nu sunt bani pentru o asemenea majorare. Pe ei nu-i interesează şi, odată votată, aceasta va trebui pusă în lucrare. Nimeni nu o poate împiedica. De când există parlamentul ăsta, aşa s-a întâmplat mereu: ei au centrat, ei au tras la poartă şi tot ei au înscris. Fără arbitru. Singurul lucru care ar putea pune o frână acestui curent, ar fi o tresărire de conştiinţă colectivă: ceva de genul – măi, oameni buni, sunt atâţia cei cărora leafa sau pensia nu le ajunge nici de medicamente, atâţia copii nevoiţi să trăiască din alocaţia dublată „la mişto”, atâţia oameni care muncesc de dimineaţa până în noapte pentru câteva amărâte de sute de lei. Hai să-i rezolvăm mai întâi pe ei din plusurile astea de la buget, după care să vedem ce ne-ar trebui, în mod decent, şi nouă. Credeţi că aşa ceva e posibil?    

 

Publicat: 5 August, 2014 - 14:39
Punctul pe Y. Justiţia teleghidată
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Cu siguranţă că Dan Voiculescu nu este cea mai carismatică figură din zona politicii. Carisma, însă, nu trebuie să funcţioneze ca o circumstanţă în evaluarea persoanelor. Au fost şi sunt destui politicieni antipatici, dar eficienţi, după cum sunt şi dintre cei agreabili, plăcuţi, dar complet ineficienţi.

Despre “profesor” se poate spune doar că, atunci când a depăşit zona afacerilor, pentru care are o predispoziţie naturală şi a acţionat în politică, a reuşit să obţină maxim de rezultate cu minim de “investiţii”. Aşa se face că partidul său, care n-a câştigat vreodată vreun curs electoral, se află în avanscena politicii, fără întreruperi, din 2000, fiind în majoritatea timpului la putere, graţie alianţelor reuşite încheiate.

Preşedintele fondator al umanismului/conservator s-a dovedit însă, întotdeauna, un aliat incomod şi un adversar redutabil. După episodul nefericit al “soluţiei imorale” când Băsescu a trebuit să se căciulească în faţa mogulului pentru a-şi accede formaţiunea politică la putere, între cei doi s-a născut o idiosincrazie totală, antipatia şi adversitatea depăşind cotele comune şi mergând până la tentative reciproce de demolare.

Dintre numeroşii adversari politici ai lui Băsescu, doi s-au detaşat cu precădere. Primul a fost Năstase, iar al doilea Voiculescu. Împotriva ambilor, preşedintele în exerciţiu a declanşat ofensive cu tot “armamentul” din dotare – recte instituţiile “verticale” populate cu oameni credincioşi lui, care n-au precupeţit nici un efort de a duce la îndeplinire misiunea. Aceasta fiind anihilarea, prin orice mijloace a celor doi “inamici publici”.

Fapt este că şi împotriva lui Năstase şi împotriva lui Voiculescu, etichetaţi drept “corupţii de serviciu”, instituţiile specializate n-au mers pe exploatarea suspiciunilor de fond, vehiculate în special de presă, ci pe ce s-a nimerit să iasă mai uşor şi mai repede, în jurul celor doi ţesându-se o veritabilă plasă de siguranţă, prin ale cărei ochiuri “peştii cei mari” să nu poată scăpa. Năstase a fost rezolvat ceva mai rapid, şi cu ajutorul celor din partidul său, dar cu Voiculescu lucrurile au mers mai greu. Sunt sigur şi-l cred pe cuvânt pe Traian Băsescu că n-a chemat la Cotroceni nici un procuror căruia să-i spună: luaţi-l pe ăsta! Ştiu însă că nici nu era nevoie, procurorii (unii dintre ei) intuind cu exactitate ce au de făcut. Având de partea lor o parte a opiniei publice şi a mass media, l-au târât pe mogul în vreo trei procese dintre care cel mai avansat este pe cale de a-şi face cunoscute deciziile în momentul în care scriu aceste rânduri. Şi de a-i pecetlui soarta în sensul dorit. Pentru că mi-e greu să cred că cineva şi-a închipuit, după intrarea în malaxorul Justiţiei, că Voiculescu mai are vreo scăpare. O justiţie care acţionează independent şi după bunul plac, care ţine cont doar de probele care îi servesc decizia telecomandată, respingând fără explicaţii orice altă probă, care ignoră deciziile precedente, diametral opuse, reprezintă după mine un veritabil pericol public. Nu mi-aş dori să intru, nevinovat fiind, pe mâinile unui complet ca cel care-l judecă pe Voiculescu. Pentru că aş şti că n-am nici o speranţă. Ne aflăm în faza unui fenomen pe care l-aş asemui cu cel din perioada lui Bush, de după atentatele teroriste. Practic, justiţia îşi arogă misiunea de a nu lăsa nepedepsit nici un presupus atentator la valorile anticorupţiei, chiar cu preţul “torturii” juridice. Scopul scuză mijloacele.

 

Publicat: 6 August, 2013 - 10:37
Punctul pe Y. Între Neptun şi Miami
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
"Dacă venea la Neptun, ne întâlneam, discutam. Dar, s-a dus la Miami, cu bona!" - este ultima săgeată otrăvită lansată de Băsescu în direcţia lui Ponta. Una care îl prinde pe acesta descoperit şi fără replică.
Preşedintele şi-a asumat deschis preferinţele pentru "Cireşica" şi pentru muzica ţigănească,. Nicio ironie pe aceste teme nu-l mai atinge. Nici nu ar avea de ce. Pentru că el îşi manifestă deschis opţiuni pentru care omul simplu, alegător sau nu, nu-l va acuza niciodată. Că-i place şpriţul? Că se simte bine la cârciumă? Că îi plac femeile frumoase pe care nu ezită să le sponsorizeze politic? Sunt slăbiciuni omeneşti, comune, care-l fac pe matroz mai degrabă simpatic decât antipatic. Mai ales acum, când a trecut mai bine de un an de la convulsiile sociale care-l ţineau prizonier la Cotroceni, fără a mai îndrăzni să rişte băi de mulţime. Timpul a trecut şi lumea a mai uitat că el era cel cu tăierea salariilor şi cu politicile de austeritate. Acum sunt alţii, iar Băsescu poate să doarmă liniştit şi să se dea cu yachtul pe mare, având-o la bord pe Elena Udrea în singurul costum de baie care i se mai mulează pe corp. Vezi bine, preşedintele este de-al nostru, bea ce bem şi noi, îşi face concediul în ţară şi se fotografiază cu toată lumea. Nu ca alţii...
Alţii, care prind cel mai prost moment să se bronzeze pe plaje aflate la 20.000 km depărtare, unde nu s-au dus doar cu nevasta şi cu copilul, ci au luat cu ei şi bona filipineză. Au plecat deşi ar fi trebuit să fie la CSAT, cot la cot cu preşedintele pentru rezolvarea problemelor de stat...
Hotărât lucru, decizia lui Ponta de a merge la Miami nu a fost cea mai bună dintre cele pe care le putea lua. Desigur, este şi el om, a trudit un an în bătăliile neîntrerupte de pe frontul coabitării şi ar avea dreptul la o pauză de relaxare. De ce nu la Miami, unde se duc atâţia alţi politiceni?
Tocmai asta este problema! Aici se poate aplica vorba lui Băsescu, când se discută subiectul casei lui din Mihăileanu: este legal, ce dacă este şi niţel imoral? Este legal să aibe şi premierul un concediu şi să se ducă undeva unde să mai scape de presiunile cotidiene. Dar, parcă nu era momentul să facă acest lucru tocmai peste ocean. Din raţiuni de protejare a sensibilităţii publice. Cu toate eforturile depuse de USL, lucrurile nu merg mai bine în România. O fi fost grea moştenirea pedelistă, dar nici agoniseala uselistă n-a fost mai brează. Din multe motive, unele obiective, iar altele nu. Percepţia publică asupra concediului premierului, alimentată de veninul prezidenţial, este că acesta nu fuge doar de ,, "responsabilitatea" privatizării CFR Marfă, dar chiar de propria sa ţară de care s-a săturat atât de tare, încât doar plaja şi soarele de la Miami îi mai pot oferi o alinare.
Mă întreb care ar fi fost reacţia populară dacă Ponta îşi lua de mână europarlamentara nevastă şi copilul cu tot cu bonă şi se ducea la Neptun, de unde l-ar fi putut aborda, peste gard, pe vecinul prezidenţial pentru a mai discuta la o bere despre privatizarea CFR Marfă... 

 

Publicat: 6 August, 2012 - 12:43
Punctul pe Y. Punguţa cu două medalii...
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Deşi mă aşteptam să fie, Olimpiada asta nu e, totuşi, un dezastru pentru România. Avem deja 8 medalii (doar două de aur) înaintea ultimelor probe individuale de gimnastică feminină. Am mai putea adăuga o medalie, dar atât. Din restul probelor rămase până la gongul final nu se mai poate extrage nimic. Însă, cu doar două medalii de aur, România regresează spectaculos în clasamentul pe naţiuni, cel neoficial din punctul de vedere al CIO, dar singurul care contează pentru participanţi.

Pentru că principiul lui Pierre de Coubertin – „important e să participi!” – este demult căzut în desuetudine. Important e să câştigi – şi pentru asta marile naţiuni competitoare nu ezită să investească masiv. Sportul este marca cea mai de succes şi el poate promova afaceri şi interese ca nimic altceva. Decenii la rând olimpiadele au fost o competiţie paralelă cu „războiul rece”, între americani şi ruşi. Astăzi asistăm la explozia chineză. Participarea la olimpiade a devenit un plan de afaceri cu criterii extrem de serioase şi de precise. Nu se investeşte într-un sportiv de dragul participării, ci ţinând cont exclusiv de ceea ce el poate să întoarcă sub forma metalelor preţioase ale medaliilor.

De multă vreme, cele mai pragmatice naţiuni se focalizează asupra disciplinelor cu potenţial de revenire mare: cele care oferă multe medalii, şi unde cu un singur sportiv se pot obţine beneficii cât de la zece. Atletismul şi nataţia sunt cele mai bune exemple, unde marii campioni pot aduna până la opt medalii – cum a făcut Phelps la Beijing. Şi gimnastica este un sport cu grad înalt de revenire, doar că aici steaua noastră a început să apună. Nu-mi amintesc o altă olimpiadă în care echipa noastră de fete să fi obţinut doar două medalii, ca acum. Dealtfel, cred că suntem  una dintre puţinele ţări în care mai funcţionează principiul clasic al olimpismului: adunăm vreo sută de sportivi pe care-i aruncăm în luptă în nădejdea că va ieşi ceva. Şi uneori chiar iese: cine-i dădea vreo şansă medaliatului cu aur la tir? Sau celor cu argint de la haltere? Uite că nici nu le ştim numele...

Din păcate, bilanţul actualei olimpiade ne dă cel mai clar diagnostic al sportului românesc: hazard şi lipsă de profesionalism. Puţinii bani pe care-i acordă bugetul acestui sector sunt cheltuiţi aiurea, împrăştiaţi în tot felul de discipline fără talente şi fără audienţă. Sau în funcţie de dubioase interese politice sau de grup. Altfel nu ne-am fi pricopsit cu săli de sport în comune fără tineri, cu bazine de înot în localităţi fără apă sau cu pârtii de schi în locuri unde nu ninge decât odată pe an. Ce pot să producă astfel de investiţii, altceva decât paragină şi dezinteres?

Deocamdată, şansa ne-a mai salvat odată. Echipa noastră nu se întoarce de la Londra cu mâna goală şi va fi un bun prilej pentru ca guvernanţii să se întreacă în complimente cu gândul la beneficiile proprii de imagine. Am mai luat câteva medalii, dar e clar că nu ne mai numărăm printre naţiunile care decid prezentul şi viitorul sportului. De-acum înainte vom fi, probabil, mai credincioşi spiritului olimpic decât beneficiilor olimpusmului.        

 

Punctul pe Y
vineri 05 august 2011 Nr: 3335
O societate cu handicap
de Octavian Andronic

Una dintre primele găselniţe post-revoluţionare a fost handicapul: dacă pe vremea lui Ceauşescu lucrurile erau foarte stricte, medicii neavând curaj să diagnosticheze handicapul decât în cazurile mai mult decât evidente, de teama “cercetărilor” Securităţii, după aceea a bătut un vânt de libertate aproape toal. Au apărut handicapuri dintre cele mai variate, ca ciupercile după ploaie, care au împodobit cv-urile unor persoane care în felul acesta îşi rotunjeau veniturile. Este celebru unul dintre primele cazuri, al unui şef de la finanţele publice ale Capitalei, care primea compensaţii consistente (racordate, procentual, la leafa pe care o avea) pe motiv de surzenie sau cam aşa ceva.

Desigur, valul acesta de handicapaţi care a acţionat ca un tsunami asupra bugetului asigurărilor sociale a fost generat de permisivitatea sau de lacunele etice de care au dat dovadă unii medici, care au transformat propriile cabinete în fabrici de certificate, care la rândul lor au fost validate cu uşurinţă de comisiile abilitate. Presa relata nu de mult despre situaţia dintr-o comună timişeană în care un sfert din populaţie avea certificate de orbi, deşi oamenii trebăluiau prin gospodării şi conduceau chiar maşinile. Recent, noul ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu, a făcut publică situaţia unor falşi handicapaţi, cu afecţiuni psihice, grupaţi într-o organizaţie condusă de o cucoană căreia instanţele în faţa cărora erau contestate certificatele respective îi acordau credit deplin, deşi – potrivit diagnosticului propriu – aceasta era iresponsabilă. Dealtfel, aici, în zona afecţiunilor psihice se situează şi grosul abuzurilor din ultima vreme, fiind vorba de diagnostice care nu se bazează pe evidenţe, ca în cazul şchiopilor, ciungilor sau orbilor.

Ce vreau să spun: că dacă în România nu se poate acorda o atenţie reală, de calitate, persoanelor cu handicap, acest lucru se datorează tocmai diseminării excesive a acestor categorii, care după unele statitici ar număra mai mult de un milion de persoane. Fondurile pe care-şi permite România să le aloce în această direcţie se diluează vădit, fiind consumate de o pătură de profitori care păgubesc statul de două ori: odată prin frauda încasării de venituri nemeritate, iar a doua oară prin absenţa lor de pe piaţa muncii.

Revizuirea dosarelor de handicap, demarată nu demult, e o treabă greoaie, ale cărei rezultate vor întârzia. Este necesară mai degrabă o revizuire a legislaţiei şi o înăsprire a sancţiunilor atât pentru cei care fraudează direct statul în acest fel, cât şi pentru cei care le favorizează demersul. Abia atunci vom putea spune că începem să ne aliniem principiilor europene care guvernează această categorie de semeni ai noştri, faţă de care continuăm să avem mari datorii morale şi materiale. E vorba însă despre cei reali…

 

Punctul pe Y
joi 05 august 2010 Nr: 3095
"Scatoalca prezidenţială" – a cui diversiune?
de Octavian Andronic

Administraţia prezidenţială, prin gura consilierului Turcan, mustră postul Realitatea pentru gestul incorect al reluării unei teme de “dezinformare” din campania electorală: celebrul dos de palmă aplicat de candidatul prezidenţial unui puşti obraznic din Ploieşti, în timpul unui miting electoral.

Vorbeşte dl Turcan despre gestul “difuzării obsesive a unui film trucat”, în încercarea de a se influenţa rezultatul alegerilor. Pelicula respectivă “a fost alterată, fiind practic un trucaj!”
Las la o parte lipsa de logică a alternativelor: ori a fost alterată, ori a fost un trucaj. Dacă a fost alterată, nu se poate trage nici o concluzie. Dacă a fost un trucaj, acesta ar trebui să nu mai ridice semne de întrebare. Revin însă la ceea ce s-a întâmplat în urmă cu vreo zece luni, în plină campanie prezidenţială. Atunci Dinu Patriciu a anunţat că există o casetă în care candidatul Băsescu lovea un copil. A doua zi filmul a fost difuzat de un post de televiziune, în chiar prezenţa lui Traian Băsescu. Prima sa reacţie a fost de descumpănire: “O să mă uit, nu pot să afirm că e trucaj. Trebuie văzut, poate m-a înjurat, poate a vorbit urât femeii. Nu ştiu, voi da o explicaţie acestui episod”. Explicaţia a venit câteva zile mai târziu, în cadrul unei dezbateri cu contracandidaţii când Băsescu a afirmat solemn: “Jur că nu l-am lovit pe copil cu pumnul în faţă!” Afirmaţia lasă loc variantelor: nu l-am lovit cu pumnul, i-am cârpit doar un dos de labă, să se înveţe minte şi să nu mai injure (înjurătura puştiului se pare că fusese: “Trăiască Iliescu!”). Staff-ul s-a inflamat şi a lansat o serie de investigaţii prin care să se probeze faptul că respective casetă, despre care preşedintele nu credea că e un trucaj, e de fapt un trucaj! Antologică va rămâne demonstraţia ştiinţifică făcută la un post TV de către Daniel Funeriu, care analizând “frame cu frame” a tras concluzia că mâna preşedintelui nu s-ar fi putut plia pentru o astfel de lovitură.

Scandalul pe care-l invocă dl Turcan se referă la discuţiile din jurul unei cărţi recent apărute în care autorul îi reproşează directorului INEC că ar fi alterat    CD-ul adus la probe mâzgălindu-l cu carioca. Consilierul vrea să ne dea de înţeles că problema  a fost tranşată, că CD-ul a fost prelucrat duşmănos şi că n-a fost vorba despre nici un pumn aplicat vreunui copil. Realitatea este însă atât de evidentă, recunoscută practic de protagonist, încât orice discuţie nu mai are valoare. Valoare are doar talentul preşedintelui de a nega evidenţele şi de a minţi cu aplomb privindu-ne direct în ochi. Probabil că la anul va jura că niciodată n-a comunicat românilor că li se vor tăia pensiile şi se va găsi un Funeriu care să demonstreze, frame cu frame, că ceea ce ieşea din gura preşedintelui era cu totul altceva şi că, de fapt, totul este o invenţie a mogulilor de presă, menită să-l discrediteze.

 

Punctul pe Y
marţi 04 august 2009 Nr: 2826
Adrian: "copilul minune" al bussiness-ului
de Octavian Andronic

În ziua de 22 Decembrie 1989 s-a flat la locul potrivit: clădirea abandonată de dictator a CC-ului. Cu aparatul de filmat în braţe (şi cu riscurile de rigoare) a imortalizat câteva dintre momentele esenţiale ale unui eveniment unic.

A rămas în echipa noului premier, asigurându-i, în primul rând, relaţia cu presa. Cariera politică s-a încheiat rapid, după un incident (înregistrat pe bandă) cu staff-ul unei publicaţii mai „independente”. Roman a renunţat la el cam cu prea multă uşurinţă. I-a făcut, însă, un bine fundamental. Nu ştiu care ar fi fost cursul existenţei sale dacă rămânea în politică. Ar fi fost, probabil, unul dintre cei mulţi, care mint şi nu fac nimic. „Alungat” de la Victoria, a plecat de acolo cu ceva echipamente şi câţiva oameni cu care a pus bazele unei companii media. Mai întâi o agenţie de ştiri (îmi amintesc că am fost primul său abonat), apoi un post de radio şi o agenţie de publicitate. Avea idei o grămadă, dar n-avea bani şi nu de puţine ori s-a aflat în situaţii delicate faţă de diverşi creditori.

Chestia nu l-a descurajat ci, probabil, l-a îndârjit. Cu ajutorul lui Ţiriac a ajuns până la Lauder care, impresionat de aplombul acestui tânăr bărbos şi prematur încărunţit, i-a pus în braţe 20 de milioane de dolari. Să facă cu ei un post TV. A fost un pariu câştigat de Lauder. Junele mogul a performat, printr-un management agresiv, şi nu de puţine ori violent, şi a făcut din ProTV primul canal  modern de televiziune. De la pupitrul de comandă al acestui important mijloc media, a încercat să reintre în politică. S-a erijat în mentor al câtorva premieri fără noroc. Şi-a făcut naş dintr-un ministru de Externe în ascensiune. A negociat pe sub masă sprijin politic în campanii importante. Toate, în scopul de a acumula putere. Pentru că este, în fondul său, un dependent de putere. Un dictator, exigent şi pretenţios. Un personaj care nu se împiedică de scrupule. Care nu se încarcă cu vreun sentiment  de recunoştinţă, indiferent faţă de cine. Exponent al unui alt tip de relaţii interumane, şi-a găsit, rând pe rând, mai toţi colaboratorii, după ce i-a stors de ceea ce puteau (sau nu) să ofere. Fanatic al succesului, l-a exploatat până la ultima sa limită. Când a înţeles că scena pe care e nevoit să joace e prea mică, şi-a pus capul compas spre marele bussiness internaţional, convins că acolo se fac adevăratele jocuri. Cu o tenacitate ieşită din comun a urcat, pas cu pas, lăsând la o parte orice prejudecăţi sau sentimentalisme. L-a ajutat enorm faptul că, spre deosebire de alţi oameni de afaceri români, a învăţat limbajul bussiness-ului şi putea să facă uz de el. PRO TV a fost un model de management pe care l-a exportat în mai toate ţările unde CME-ul are interese. Aflat în vârful ierarhiei, acest veritabil mogul a găsit, se pare, primul, motivaţia demersului său: acela de a juca într-o piesă globală şi nu doar într-o scenetă locală.

Cum îl cheamă? Era să uit: Sârbu. Adrian Sârbu. „Copilul minune” al bussiness-ului românesc.

 

Punctul pe Y
luni 04 august 2008 Nr: 2278
Sfârşitul unei iluzii
de Octavian Andronic

După Europa Liberă, şi BBC şi-a închis staţia din România. A fost nevoie de nu mai puţin de 18 ani – stagiul de ajungere la maturitate a unei democraţii – apud Brucan - pentru ca administraţiile americană şi engleză să considere că nu mai merită să cheltuiască banii pentru canale de informare devenite superflue.

Şi niţel afanisite, după gustul meu. Cele două „dive” celebre ale undelor radio ajunseseră deja la vârsta la care nu mai puteau să spună mare lucru noilor generaţii, în afară de puseurile       nostalgice ale celor vechi. Tinerii de azi ai României habar nu au de „Europa Liberă”, iar de BBC ştiu din alte surse. Din aglomeraţia de posturi de pe FM atenţia lor nu s-a oprit în nici un caz asupra acestora, în detrimentul celor care emit non-stop muzica favorită. Iar de vorbărie tinerii sunt sătui. Îi bombardează suficient televiziunea, ca s-o mai caute şi la radio. Pentru milioane de români, însă, Europa Liberă în special şi BBC în general, au reprezentat o speranţă. Speranţa de a afla adevărul de dincolo de cortina de fier informatică. Au fost răzbunarea secretă a celor cărora li se tăiase raţia de divertisment şi informare până la celebrele două ore zilnice de omagii. A fost o plăcere adeseori scump plătită. Nu puţini au fost cei care au ajuns la Canal sau în alte locaţii ale Gulagului comunist, pentru vina de a fi ascultat sau comentat ştirile „duşmănoase” de pe unde scurte. Ceauşescu a făcut din Europa Liberă una dintre ţintele sale, dovadă că efectul demersurilor acesteia a fost resimţit ca unul distrugător. Nu doar bruiajul tehnic, dar şi cel uman, au fost mijloacele folosite pentru anihilarea acestora. Dacă nu punem la socotealăşi infiltrările de cârtiţe care au reuşit, ce e drept, să slăbească prestigiul postului.

Aceste două posturi au fost unele dintre cele mai eficiente arme de luptă ale democraţiei împotriva totalitarismului. Teoretic, rolul lor ar fi trebuit să ia sfărşit în Decembrie 1989. Ar fi fost o retragere în plină glorie, plină de semnificaţii. După 18 ani, însă, începe să devină fapt divers. Odată cu încetarea activităţii celor două posturi a luat sfârşit şi o iluzie: aceea că libertatea vine de undeva, din afară. Ea nu poate veni decât dinăuntru, iar 22 Decembrie 1989 a dovedit acest lucru.

 

Punctul pe Y
sâmbătă 04 august 2007 Nr: 2017
Centura de gunoi şi centura verde
de Octavian Andronic

    Mormanele de gunoaie de la ieşirea din oraş spre autostrada spre mare, de-a lungul Dâmboviţei, au devenit o problemă de nivel naţional. A trecut preşedintele pe acolo şi a fost revoltat de ce-a văzut. A fost cu câteva luni în urmă şi premierul. La fel de revoltat. Au fost, pe rând, miniştrii care au inaugurat  diferite tronsoane ale autostrăzii.Şi ei au fost revoltaţi. Odată cu revolta, au crescut şi mormanele de gunoaie. Fac pariu că ,de când a trecut Băsescu pe acolo şi până acum, când citiţi aceste rânduri, s-au mai descărcat câteva camioane  de moloz şi de resturi. De ce? Pentru simplul motiv  că, la câteva sute sau mii de metri mai încolo,la Groapa Glina, ar trebui plătit. Aici e gratis. E no man's land-ul Bucureştiului. Terenul nimănui! Este motivul pe care l-a descoperit preşedintele! Pe care-l descoperise şi premierul, dar îl uitase între timp, luat cu alte treburi. Practic, despre ce e vorba: despre o fâşie de vreo 4 metri , de-a lungul drumului , care nu aparţine, cadastral, nimănui. A fost scăpată! Nu e nici a Primăriei Bucureştiului, nici a Primăriei Popeştiului. Au luat-o, de milă, de silă, Domeniile Statului.După care nu au mai ştiut  cum să scape de ea. Au oferit-o, mai întâi, gratis, lui Videanu. Acesta însă, când a văzut că nu e rost de borduri şi că ar mai trebui să o şi cureţe, s-a luat cu mâinile de cap. N-avem bani!- a strigat el. Daţi-o celor din Popeşti. Ce să facem noi cu ea? - a exclamat  primarul de acolo.Noi nu putem să adunăm gunoiul de la oameni, dar-mi-te de pe câţiva kilometri.Şi uite-aşa gunoiul devine o problemă insurmontabilă în Capitala  unui stat proaspăt membru al Comunităţii Europene. Formarea gropilor de gunoi ad-hoc e un proces halucinant, care nu poate fi stăvilit.E suficient ca cineva, la un colţ de stradă,  să arunce o găleată de gunoi,că a doua zi se formează mormanul!Fenomenul e consecinţa decalajului cronic dintre producţia de gunoi  şi capacitatea de preluare , transport şi depozitare. Şi de costurile tot mai mari  ale acestor operaţiuni. Administraţiile locale  nu sunt capabile  să facă faţă a acestui proces şi concluzia este că, anual, sute de mii de tone rămân aruncate vraişte, generând praf,  mirosuri şi infecţii cronice. Iar responsabilii ridică din umeri. Precum Videanu şi primarul din Popeşti. Ar fi o soluţie: ia să le spună guvernul  că pe porţiunea respectivă ar putea construi nişte vile sau nişte blocuri, cu faţade la Dâmboviţa. Să vedeţi ce bătălie s-ar  declanşa atunci! Şi o alta: se tot vorbeşte de "centura verde" a Capitalei şi de insuficienţa terenurilor pe care să se planteze pomi. De ce n-ar deveni această fâşie o parte din centura verde?Ar putea, dar cu o condiţie:ca cineva să o cureţe.Şi asta nu vrea nimeni.

 

Punctul pe Y
vineri 04 august 2006 Nr: 1785
O noapte furtunoasă
de Octavian Andronic

Am abordat într-o recentă emisiune de televiziune, realizată de reputatul jurist Corneliu Turianu, o temă care s-a aflat în primul plan al atenţiei publicului la sfârşitul şi începutul de săptămână. Este vorba despre judecarea recursului procurorilor făcut la decizia instanţei de a-l elibera din arest preventiv pe Ovidiu Tender, după mai mult de trei luni în care - susţin apărătorii săi - a fost reţinut abuziv. Având la îndemână stenograma şedinţei şi consemnările din presă am refăcut, împreună cu telespectatorii, filmul aiuritor al unei zile în care s-au concentrat, parcă, toate hibele unei justiţii departe de a fi reformate. Cu Codul de Procedură în mână, Corneliu Turianu a analizat şi (des)calificat toate abuzurile şi încălcările de reguli şi regulamente care s-au produs pe parcursul acelei zile în care parcă toată lumea s-a înhămat la muncă patriotică. Pentru că este vorba despre o zi de duminică, când de regulă instanţele nu lucrează, dar când s-au aflat la post şi judecători de rezervă şi procurori de rezervă, şi avocaţi din oficiu. Într-un cuvânt, toată recuzita. După ce mai mult de 12 ore, sala de tribunal a fost transformată, laolaltă de acuzatori, apărători şi judecători într-un maidan pe care puţin a lipsit să se declanşeze o păruială generală, la 'douăşpe trecute fix' s-a rezolvat cazul: Tender a fost trimis înapoi în arest! O victorie a Parchetului, pentru obţinerea căreia nu s-a precupeţit nimic: nici argumente, nici influenţă, nici abuzuri sau nerespectări ale drepturilor celor cu care s-a aflat în competiţie. De mai bine de trei luni procurorii din acest caz par a nu face altceva decât a găsi noi motive pentru a-l reţine pe omul de afaceri în arest. În mod normal, în trei luni cercetarea ar fi trebuit să zbârnâie, iar dosarul să ajungă la instanţă. Nu numai că nu s-a întâmplat aşa ceva, dar la debutul şedinţei de duminică s-a schimbat şi încadrarea juridică! Ceea ce înseamnă începerea unui nou dosar. Există, desigur, o nemulţumire generală faţă de încetineala cu care justiţia înaintează în dosare considerate a fi din categoria marilor infracţiuni. Cazul Tender e unul dintre acestea. El a fost considerat un 'infractor cu guler alb' care a prejudiciat economic statul cu sume mari. Nu e un bandit care-ţi dă în cap la colţ de stradă. În plus e şi bolnav (aha, o ziceţi, ca Hayssam) şi i s-a mai născut încă un copil de când e cazat la Rahova. E greu de înţeles cum ar putea el împiedica mersul înainte al anchetei, atâta timp cât aceasta stă pe loc, ocupându-se doar de păstrarea sa în custodie. Ei bine, până când culpele îi vor fi dovedite şi instanţa va pronunţa pedeapsa, Tender are dreptul să se bucure de prezumţia de nevinovăţie, iar anchetatorii sunt datori să-i respecte drepturile prezente în Constituţie. Ce s-a întâmplat duminică noaptea la Curtea de Apel reprezintă însă o sfidare a tuturor acestor drepturi. O sfidare care nu va rămâne fără urmări şi pentru care - separat - statul va plăti din nou. De ce statul şi nu cei în culpă - e o întrebare mai veche la care nici doamna Macovei şi nici dl Gâlcă nu au izbutit să dea un răspuns convingător. Cât despre dl Frattini, care tocmai fuse pe la noi, cred că dacă ar fi văzut filmul 'nopţii furtunoase' ar fi pus surdina aprecierilor la adresa prietenei sale...

 

Punctul pe Y
vineri 05 august 2005 Nr: 1643
Reforma justiţiei: bătuta pe loc!
de Octavian Andronic

Mă număr printre aceia care, încă de la crearea acestei structuri, în septembrie 1992, s-au întrebat de ce era nevoie de un alt mecanism în locul perfecţionării celui deja existent. Cu atât mai mult cu cât şi Emil Constantinescu încercase o astfel de formulă - uitatul CNAICCO - care se dovedise în final, un eşec. Am înţeles însă că era modalitatea cea mai potrivită de a răspunde presiunilor organismelor europene, tot mai îngrijorate nu atât de nivelul real al corupţiei (niciodată suficient de clar comensurat) cât de nesfârşitele dezbateri şi hărţuieli politice având-o ca obiect.
Nu am idei preconcepute şi nu consider, aşa cum sunt tentaţi radicalii, că PNA nu şi-a făcut, aşa cum a ştiut şi a putut, datoria. Cred chiar că dl Amarie şi compania au dorit să facă mai mult, dar nu au reuşit. Pur şi simplu pentru că lipsa de performanţă a instituţiei este strâns legată de viciile de fond ale sistemului. Depolitizarea unui astfel de organism este o iluzie. Atâta timp cât una sau mai multe forţe politice desemnează pe cei care ar trebui să facă dreptate şi să stârpească corupţia, este aproape inevitabil ca cei în cauză să nu răspundă direct sau voalat, convingător celor care i-au vrut şi de care depinde funcţionarea lor în respectiva funcţie. Coaliţia i-a dat afară pe domnii Amarie şi colegii. Vor veni în locul lor alţii. Pe ce criterii, altele decât acelea ale simpatiei sau ale capacităţii de a răspunde la noi comenzi! Mi-e greu să cred că doamna Macovei sau dl Băsescu se vor orienta spre persoane despre a căror loialitate se îndoiesc. Şi atunci ce facem? Depolitizăm, înlocuindu-i pe fidelii 'lor' cu fidelii 'noştri'? Vom asista, în continuare, la o mimare a luptei cu corupţia, înhăţând câte un fost demnitar de-al 'lor', la paritate cu un consilier sau slujbaş mărunt de-al 'nostru'? Cum spuneam, viciul e de fond, şi e reprezentat de absenţa unor criterii clare, obiective, de desemnare împreună cu evidenta absenţă a garanţiilor că acestea pot acţiona, independent de influenţa politică, pe perioada mandatului. Cât de fericit credeţi că va fi înlocuitorul dlui Amarie ştiind că peste un an, doi, dacă se schimbă ceva în echilibrul politic, îi va repeta experienţa? Şi cât de porniţi să descopere şi să sancţioneze corupţia vor fi cei care ştiu că de oricine se vor atinge, vor pune inevitabil în mişcare mecanismele intervenţiilor de toate felurile - mult mai subtile şi mai eficiente decât cel menţionat de dl Băsescu, care asigura naţia că nu va da vreun telefon de intervenţie la vreun procuror. Ar fi stupid să o facă...
Repet: schimbările actuale din Justiţie purtând pomposul nume de ‚reformă’ nu sunt un motiv de speranţă că mai binele va înlocui răul prezent. În actuala formulă, nu va face decât să-l consolideze.     

 

Punctul pe Y
miercuri 04 august 2004 Nr: 1326
Perversul medaliei
de Octavian Andronic

Dacă sondajele ar putea înlocui scrutinele, lucrurile ar fi, din capul locului, mult mai simple şi mai ... economice. Cum lucrurile nu stau aşa, sondajele rămân ceea ce sunt - o modalitate relativă de pipăire a pulsului public - iar scrutinul electoral rămâne instanţa supremă de sancţionare a atitudinii politice. Numai că scrutinurile sunt rare - cam la patru ani odată, dacă nu luăm în considerare anticipatele, neîntâmplate încă pe la noi - în timp ce sondaje putem avea în fiecare zi câte unul. Şi aici mă refer la cele care se dau publicităţii, pentru că multe rămân secrete, cel puţin până în momentul în care se produce o ''scurgere'' mai mult sau mai puţin întâmplătoare către presă. De câteva zile se cercetează pe toate părţile un presupus sondaj - pe care nimeni nu-l confirmă şi nimeni nu-l infirmă - potrivit căruia PSD ar fi căzut din înaltul a peste 50% - cum îl creditau unele sondaje (publice!) de dinainte de locale - până la cu mai puţin de de 5 procente decât Alianţa! O veritabilă prăbuşire dacă lucrurile stau în realitate aşa - care face din cartelul liberalo-democrat ''tricoul galben'' al cursei care se va încheia în noiembrie. Despre capacitatea de informare a sondajelor asupra intenţiilor de vot s-a vorbit mult. Mai puţin s-a vorbit despre tehnica ''descurajării'' prin sondaje - o manieră subtilă şi previzibil eficientă. Faptul că PSD nu dezminte rezultatele acestui sondaj poate avea două explicaţii. Prima - că situaţia e reală şi partidul nu are ce să mai spună! A doua: că ''scorul'' este prefabricat iar scopul său este să facă din Alianţă ''iepurele'' care să poarte PSD spre un previzibil finiş mai bun. Uneori, a te arăta mai slab decât eşti în realitate, e o tehnică de luptă înşelătoare, în plasa căreia odată căzut adversarul poate claca cu mai multă uşurinţă. Alianţa DA este expusă, dealtfel, acestui pericol - de a se îmbăta cu apa rece a unor sondaje dubioase şi de a-şi lăsa, asemeni lui Doroftei, ''organele'' descoperite în faţa unei lovituri amuţitoare.

 

Punctul pe Y
luni 04 august 2003 Nr: 1011
Mărirea şi decăderea ţărănismului
de Octavian Andronic

În aceste zile pare să se scrie ultimul capitol al existenţei a ceea ce scena politică a ultimilor 14 ani a cunoscut sub numele de 'Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat'.  Renăscut în primele zile ale lui '90 din cenuşa ţărănismului interbelic, păstrată în urnele unor supravieţuitori ai Gulgului comunist, partidul a reprezentat o alternativă interesantă pentru o parte din oponenţii radicali ai noilor forţe politice.  Construit în jurul personalităţii puternice a lui Corneliu Coposu, PNŢCD a avut o evoluţie superioară celei ai celuilalt 'istoric' - PNL, măcinat înainte de vreme de veleităţile unui număr prea mare de lideri.  În edificarea unei opoziţii unite, în cadrul CDR, PNŢCD a beneficiat de o poziţie privilegiată, algoritmul oferindu-i o situaţie net superioară dotării sale naturale.  Dispariţia lui Corneliu Coposu a fost, în realitate, semnalul declanşării declinului unui partid tot mai copleşit de responsabilităţi pentru care nu deţinea resursele umane necesare. Accesul la guvernare în cadrul coaliţiei democratice a fost lovitură de graţie dată ţărănismului: incompetenţa crasă a oamenilor promovaţi de partid, lipsa de realism politic şi amatorismul cras au transformat momentul de speranţă al alegerilor din '96 într-un cortegiu al dezamăgirilor. Ieşit jenant din prima scenă politică printr-un palmares ce l-a plasat în afara cadrului parlamentar, PNŢCD-ul a intrat în zona unui cancer generalizat al credibilităţii sale.  Scandalurile, excluderile, împăcările care au urmat în serie au fost singurele momente în care interesul public a mai fost stimulat în vreun fel.  Acum, partidul a ajuns la fundul sacului şi din punct de vedere financiar.  Cadoul politic gestionat de fostul premier Ciorbea nu mai interesează pe nimeni, sondajele îl plasează în jurul lui 1% al interesului electoral, iar 'finanţatorii' externi par mai interesaţi de Alianţa Populară a lui Emil Constantinescu, de care Ciorbea nici măcar nu concepe vreo apropiere.  Capra râioasă a ţărănismului moare cu coada sus, dar nici nu-i trece prin cap să se predea!

 

Punctul pe Y
luni 05 august 2002 Nr: 695
Tribunalul penal pentru căţei
de Octavian Andronic

Cu o grabă la fel de inutilă ca şi în alte dăţi (ca, de pildă, parteneriatul cu NATO) guvernul român s-a repezit să semneze cu Statele Unite un acord pentru scoaterea soldaţilor americani de sub incidenţa Curţii Penale Internaţionale.  Această Curte Penală Internaţională este un produs întârziat şi atrofiat din naştere al Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie - instanţă parcă special creată pentru Miloşevici şi pentru "sârbii cei răi" - în contrast cu bosniacii şi croaţii "cei buni".  CPI reprezintă, mai degrabă, o scuză tardivă a comunităţii internaţionale faţă de opinia publică, în legătură cu modul selectiv şi discreţionar în care s-a manifestat instanţa de la Haga pe parcursul evenimentelor din fosta Iugoslavie.  Acordul semnat de România a fost refuzat, până acum, de celelalte candidate la UE, precum şi de statele din Uniunea Europeană.  Motivele sunt lesne de înţeles.  Mai puţin lesne de înţeles sunt motivele pentru care România s-a grăbit să facă acest lucru, înaintea unei analize mai complexe a implicaţiilor şi fără o consultare de nivel parlamentar.  Măcar dacă această nouă formulă de servitute ne va fi de vreun folos.  Ea este de folos doar celor tari.  Americanilor, în cazul nostru, tot mai activi în postura de jandarm internaţional şi ale căror acţiuni scapă, practic, oricărei forme de control extranaţionale.  Nu se poate reproşa americanilor faptul că îşi apără oamenii.  Că îi protejează.  În fond, ei sunt cei care se expun riscurilor şi consecinţelor directe ale unor astfel de acţiuni.  Mai puţin acceptabilă este această tentativă de a impune tuturor ideea infailibilităţii proprii.  Aş face o mică comparaţie: imaginaţi-vă că în Kossovo a avut loc o nuntă, în timpul căreia kossovarii - nu puţini dintre ei membri activi (şi azi) ai unui UCK ce nu mai există în scripte - îşi descarcă armamentul în aer.  Oamenii lui Miloşevici intră în alertă şi lansează un raid împotriva presupuselor atacuri ale teroriştilor albanezi.  Mor nu se ştie câţi albanezi, între care şi femei şi copii.  După atac, armata iugoslavă merge şi curăţă terenul de elementele care ar putea evidenţia acţiunea.  Ce s-ar întâmpla după asta?  Ar fi cineva în boxa TPI?  Ar putea Miloşevici să spună că n-a ştiut sau că albanezii au atacat aparatele de zbor ale armatei?  Din păcate, justiţia internaţională este în mod evident, una croită în slujba dulăilor politici, pentru pedepsirea căţeilor.

 

Punctul pe Y
sâmbătă 04 august 2001 Nr: 386
Balul compensatelor
de Octavian Andronic

Scandalul medicamentelor compensate şi gratuite continuă cu o nouă etapă: aceea a tentativei CNAS de a limita eliberările de pe reţete într-un barem artificial, impus farmaciilor cu care Casele de Asigurări au contracte.  La Bucureşti lucrurile s-au întâmplat cam ca pe vremuri: directorul CASB i-a chemat la ordin pe farmacişti şi i-a pus să semneze o anexă la contract cum că vor elibera mai puţine medicamente în fiecare lună până la sfârşitul anului, între 20 şi 50 la sută.  Scurt şi curpinzător!  Motivul! La "Centru" s-a observat că în primle şase luni sumele care trebuiau compensate au crescut mai mult decât se prevăzuse. Urmarea? Oamenii vin la farmacie, văd medicamentul de care au nevoie în raft, dar li se spune să se ducă la alte farmacii, pentru că lor li s-a terminat suma alocată. Evident că situaţia se va repeta şi la alte farmacii. Oamenii vor fi puşi pe drumuri şi îi vor înjura mai întâi pe farmacişti, şi apoi pe ministrul sănătăţii. Care n-are nici o treabă cu compensările. Treaba e a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate care, pentru a-şi echilibra bugetul (au mai crescut ele, colectările, dar nu suficient încât să acopere necesităţile) pune frână la farmacii.  În loc să o pună, cum ar fi logic, la sursă - la medicii care prescriu reţete.  Cu bun simţ şi cu atenţie.  Pentru că, oricât ar fi nevoile de mari, ele nu pot să surclaseze o realitate: aceea a slabei performanţe economice. A incapacităţii statului de a asigura disciplina financiară.  Este evident că protecţia socială şi cea medicală trebuie să se adapteze acestor condiţii.  După cum la fel de evident este faptul că hiba, adevărata hibă, nu e nici la farmacişti, nici la doctori, ci la producătorii de medicamnte, care au tot interesul să vândă produse cât mai scumpe şi mai sofisticate.  Aici se întâmplă, de regulă, tot ce n-ar trebui să se întâmple.  Aici se schimbă ambalajele şi se dublează preţurile.  Aici pică medicamentul ieftin, autohton, în favoarea celui străin şi scump.  Aici se dă semnalul: dacă-i compensare, bal să fie!

 

Punctul pe Y
sâmbătă 05 august 2000 Nr: 77
Ţărăniştii vor să-şi dea cu firma-n cap!
de Octavian Andronic

Ceea ce se întâmplă acum în politica noastră demonstrează cu suficienă claritate faptul că patru ani pot fi egali sau mai lungi decât o jumatate de veac, putându-se ântinde chiar pe durata a peste şaizeci de ani. Adică atât cât i-a trebuit P.N.Ţ.-ului să revină la putere şi să-şi dea în petic într-un mod de-a dreptul istoric. Dacă în mintea alegătorilor din '96 ar fi fost mai prezentă istoria, firma sub care s-au prezentat ţărăniştii ar fi fost una perdantă. Adevărata lor vocaţie a fost în opoziţie. Când au ajuns la putere au făcut-o de oaie şi cartea de istorie este un izvor suficient pentru împrospătarea memoriei politice. N-aş vrea ca cineva să creada - şi nici eu n-aş vrea să cred - că istoria se repetă la milimetru. Şi că după exerciţiul de putere prezent, domnii Diaconescu&Comp. se vor duce niţel la culcare pentru a reveni în forţă prin 2060. Cred c-ar fi spre binele naţiei ca dânşii să se retragă cuviincios, să se reconstruiască mai temeinic şi cu materiale mai contemporane şi chiar in 2004 să bată viguros la poarta audienţei vestind o autentică schimbare. După cum se aude, venerabilul prezident Diaconescu, după ce fraţii săi liberali s-au "plasat" în afara Convenţiei, vrea să ducă mai departe crucea acestei alianţe pe Golgota alegerilor. Cu acelaşi nume - Convenţia Democrată. Mie, personal, chestia asta-mi sună "ca dracu' ". E ca şi cum cineva ar vrea să lanseze pe piaţă un fond mutual serios şi eficient, denumindu-l tot F.N.I.! Sau ca şi cum Traian Băsescu, hotărât să facă minuni în Capitală, s-ar duce la Starea Civilă solicitând să-şi schimbe numele în Viorel Lis! Din dragoste pentru o idee care a fost bună cât a fost bună, ţărăniştii vor să-şi păstreze firma chiar cu riscul de a le cădea iîcap şi de a-l sparge doar pe al lor, care sunt mai înăltuţi, şi nu pe cele ale mititeilor de la UFD, FER sau PER! Nu mai vorbesc de gogomania de a propune unui candidat la preşedinţie care chiar ar dori să câştige, suportul aceleiaşi Convenţii Democrate de care majoritatea electoratului dezamăgit leagă nerealizarile majore ale unei Coaliţii care s-a luptat patru ani pentru ciolan. De-aia zic că, atunci când e vorba de mai puţin de 60 de ani şi când memoria lucrează, e nevoie de mai multă precauţie în păstrarea firmei.

 

Punctul pe Y
vineri 04 august 1995 Nr:
GÂLCEVILE GENERALILOR
de Octavian Andronic

Dintotdeauna, meseria generalilor a constituit-o războiul. în faţa inamicului, generalii şi-au pus la bătaie experienţa, intuiţia şi inteligenţa, încercând să dea adversarului cele mai nimicitoare lovituri şi să câştige laurii câmpului de bătaie.

În lumea modernă, pe măsură ce conflictele s-au rărit, generalii au trecut la preocupări mai paşnice. Le-au rămas gradele, mai mari decât conflictele şi miza acestora. Suntem o ţară bogată, inclusiv în generali. După revoluţie, accesul la stelele mari a fost considerat un drept inalienabil al oricărui purtător de uniformă. în raniţa oricărui colonel (uneori chiar şi în cea a gradelor mai mici) s-a aflat bastonul de general şi decretele prezidenţiale n-au mai prididit, încă de a doua zi după decembrie, să înalţe în demnităţi pe toţi clienţii politici ai noilor puternici ai zilei. înmulţindu-se nefiresc, generalii -fie ei din poliţie, armată, structuri informative sau alte instituţii paramilitarizate - au început să aibă nevoie de spaţiu vital. Conflictele au devenit inerente. S-au declanşat. S-au acutizat. Noi strategii de stat major şi-au făcut apariţia: "îmi arestezi bişniţarii mei, îi arestez pe ai tăi"; "Nu laşi camioanele mele de ţigări de contrabandă să treacă, pun mâna pe ale tale". Legea Talionului a căpătat o variantă românească: "Client pentru client, sponsor pentru sponsor". Nu e de mirare, că luaţi de valul acestor războaie, generalii uită care le-ar fi rostul: să apere ţara de duşmani. Ai ţarii, nu doar ai intereselor lor.

 

 

Tag-uri Nume: