Omul nostru de la Washington

Share
Recurs la memoria editorialului: AZI în alți ani (24)    28 - 29 iulie

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017 în LIBERTATEA, Agenda Zilei, Ziarul Personal, AZI, AMOS News. Azi: 28 - 29  iulie

Bani contra grade sau grade contra influenţă? 2015) Protecţia şpăgii prin neretroactivitate! (2014) Voiculescu la pa(r)chet! (2013) Nici Băsescu n-a votat împotriva demiterii! (2012) La ce bun un ambasador la Beijing? (2011) Para mălăiaţă a fondurilor structurale (2010) Radu Von Mazăre... Gauleiterul Constanţei... (2009) Blandiana vrea lecţii obligatorii dintr-o materie inexistentă! (2008) Boomul imobiliar (2007) O decizie scandaloasă a Colegiului! (2006) Stolojan - a cincea roată la căruţa liberală? (2005) Năstase: între Washington şi Moscova (2004) Preţul intoleranţei (2003) Americanul rău şi indianul bun (2001) Criza de război a P.D.S.R. (2000) OMUL NOSTRU DE LA WASHINGTON (1995) 

 

Publicat: 29 Iulie, 2015 - 12:44
Punctul pe Y. Bani contra grade sau grade contra influenţă?
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
De data asta Ponta pleacă legal, în concediul de odihnă. Va profita de vremea bună din Turcia ca să facă şi un control la genunchiul operat şi să infirme alegaţiile răutăcioase cum că prima dată medicii turci i-au greşit piciorul şi abia acum îi fac operaţia necesară.

Va lipsi până în 17 august – un interval neobişnuit de lung, de când e premier (cu excepţia operaţiei), în care va fi suplinit (nu mai e vorba despre interimat!) tot de campionul interesului  naţional, Gabriel Oprea. Dealtfel, acesta s-a şi grăbit să anunţe că vara asta nu va… dormi şi că va fi prezent la datorie, fără să-şi ia concediu.

După tămbălăul iscat de efectele onestităţii sale (votul pentru doctrina de apărare şi MRU), liderul UNPR a lăsat-o mai moale cu demonstraţiile de vigoare (în fond, el este cel care duce pe umerii săi de patru stele povara guvernării în momentele delicate pe care le parcurgem) şi şi-a reafirmat devotamentul faţă de Ponta şi faţă de Alianţă. Adică, nimeni n-ar trebui să se gândească la faptul că ar fi în stare de o nouă “soluţie imorală” pe bază de interes… naţional. Rămâne unde este, credincios cuvântului dat…

Generalul Oprea a făcut o pauză între festivităţile la care participă cu mare tragere de inimă pentru a comenta o iniţiativă parlamentară: grade contra bani! Vreo 20 de parlamentari au venit cu ideea că armata ar trebui sprijinită nu doar prin cei 2% alocaţi de la buget (pe care, deocamdată, bugetul nu-i are), ci şi prin donaţii în bani ale persoanelor fizice. Iar pentru ca interesul să crească, au propus ca în funcţie de suma donată, donatorii să primească nişte grade onorifice, ca să se poată poza în uniformă să-i admire familiile şi prietenii.  Calculul iniţiatorilor ajunge până la suma de 50.000 euro pentru gradul de general! Printre cei care au contestat cu promptitudine ideea, a fost chiar generalul Oprea. Acesta a spus că nu poate concepe ca cineva să deţină acest grad fără a-l câştiga pe câmpul de luptă. Logic – pentru el, care a obţinut nu mai puţin de 4 stele în bătăliile purtate la Domeniile Statului, la Prefectura Capitalei, la Ministerul de Interne şi la Cotroceni. Ar însemna că nu ştiu ce neica-nimeni ar putea să-l egaleze în grad printr-o contribuţie de doar 200.000 euro! Profund  necinstit şi inechitabil. El însuşi, când era ministru la Apărare în guvernele Boc, a lansat o iniţiativă de strângere a rândurilor în jurul Armatei, dar nu pe bază de bani, ci de onoare. A făcut atunci, cu mânuţa lui, câteva sute de colonei şi maiori onorifici, din civili de toate categoriile, care puteau fi folositori în anumite momente demersurilor ministerului. Sau ale ministrului. Operaţiunea s-a dovedit a fi profund nelegală (atunci se trezise Turcescu colonel ”descoperit”), dar nu s-a întreprins nici o cercetare care să stabilească niscai responsabilităţi. Probabil, pentru că operaţiunea în sine a fost asimilată interesului naţional, nu celui personal… 

 

Publicat: 29 Iulie, 2014 - 12:30
Punctul pe Y. Protecţia şpăgii prin neretroactivitate!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
A trecut aproape neobservat un moment extrem de important pentru sănătatea societăţii româneşti: intrarea în vigoare, după publicarea în M.O.  a prevederii potrivit căreia magistraţii (inclusiv procurori) condamnaţi definitiv pentru delicte de corupţie pierd pensia specială şi rămân cu cea normală.

Un legitim semn de întrebare ridică faptul că o asemenea prevedere apare abia după 25 de ani de exerciţiu democratic al actului de justiţie. Ce a împiedicat luarea unei măsuri logice mai devreme? Răspunsul e unul singur: opoziţia sistemului. Tentative au mai fost de-a lungul acestui timp, dar au fost blocate sau temporizate de magistraţii înşişi, în complicitate cu legiuitorul care n-avea nici un interes să se recurgă la o măsură ce putea afecta complexele încrengături de interese.

A doua întrebare pe care o impune acest moment este faptul că nu se aplică retroactiv, în ciuda unor propuneri de acest fel. Peste 40 de magistraţi şi procurori judecaţi şi condamnaţi doar în ultimii ani, se bucură sau se vor bucura de privilegiile babane, pensii speciale după ce îşi vor fi ispăşit pedepsele – împreună, bineînţeles, cu şpăgile care au scăpat prin ochiurile anchetei. Cât este de anormal acest lucru nici n-ar mai trebui demonstrat, iar argumentul constituţional al neretroactivităţii ar trebui eliminat la fel de constituţional, pentru simplul motiv că corupţia unui magistrat – spre deosebire de cea a altor categorii – afectează grav şi pe termen lung fundamentul societăţii şi al statului de drept – într-un domeniu în care n-ar trebui să existe excepţii.

Dealtfel, poate că acest principiu al neprescrierii actelor de corupţie ar trebui să caracterizeze sistemul legal al unei ţări democratice.

Pensiile speciale au fost introduse după ce, în primii ani de după revoluţie, a fost invocată marea responsabilitate a magistraţilor şi necesitatea anulării oricărei tentaţii prin asigurarea unui nivel de trai decent. Este drept, salariile erau, nu mici, dar modice, aliniate la celelalte categorii. Dar, cum se întâmplă într-o societate neevoluată, tentaţia n-a dispărut, ba dimpotrivă a stimulat apetitul unor magistraţi cu probleme de deontologie pentru o îmbogăţire rapidă. Există, în magistratură, pensii de peste o sută de ori mai mari decât o pensie normală – pe care persoane dovedite şi considerate ca necinstite continuă să le primească şi să le folosească cu ostentaţie.

Iată de ce cred că această măsură ar trebui completată şi întărită de principiul retroactivităţii “speciale”, căruia ar trebui să i se adauge şi pedeapsa confiscării întregii averi – atâta timp cât nu se poate face o distincţie între averea cinstită şi cea necinstită, în mixul rezultat din practicarea actelor de corupţie.

Nu-mi fac iluzii că acest lucru se va întâmpla, sau că se va întâmpla pe parcursul existenţei noastre. Pentru că rădăcinile corupţiei sunt adânci, iar fenomenul şi-a câştigat – la adăpostul unei legislaţii interesate – o mare rezistenţă. Dar pot să sper.

 

Publicat: 29 Iulie, 2013 - 12:52
Punctul pe Y. Voiculescu la pa(r)chet!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Din 2005 încoace a devenit un lucru comun ca oridecâteori este anchetat sau reţinut un politician, acesta să-şi arate cu mândrie cătuşele sau mandatul şi să strige: e mâna lui Băsescu!

Şi uneori chiar e. Sau pare să fie. Pentru că – în special pe la începuturile mandatului său – lansarea de critici sau observaţii dure la adresa unor persoane erau urmate de cercetarea şi reţinerea celor menţionaţi. Evident, este o falsă relaţie cauză-efect. Cauzele erau, de cele mai multe ori, acţiuni ilicite în cazul cărora cercetările fuseseră declanşate înainte să le facă Băsescu publice. Devenise însă un soi de distincţie care dorea să anuleze motivele reale punându-le exclusiv pe seama persecuţiilor politice.

Au rămas în memoria publică numeroşi inşi care şi-au arogat această “diplomă de merit” – de la Iacubov, la Diaconescu sau Becali, ca să-i pomenim doar pe câţiva.

Cazul lui Dan Voiculescu este unul aparte. Cei doi au avut, de-a lungul timpului, sentimente împărţite unul faţă de celălalt. Au existat câteva tentative discrete de apropiere, înainte ca steaua lui Băsescu să urce pe cerul politicii. Că nu s-au înţeles – a fost de vină o neîncredere reciprocă. Momentul de vârf al relaţiei a fost apelul lui Băsescu la sprijinul pentru formarea noului guvern în 2005 şi “întoarcerea armelor” de către Voiculescu, în schimbul unei mai consistente participări la guvernare. Antanta cordială a fost rapid demontată de afirmaţia lui Băsescu referitoare la “soluţia imorală”. Această soluţie imorală a constituit, ulterior, combustibilul relaţiei dintre cei doi. Voiculescu a devenit portdrapelul campaniei anti-băsiste, cu un rol major în realizarea coaliţiei parlamentare care l-a suspendat în 2007. Tot el şi-a pus artileria media pe poziţii, mitralindu-l pe preşedinte până la finalul celei de-a doua suspendări. Contraatacul prezidenţial s-a dat prin instituţiile “verticale” ale statului – CNSAS, în dosarul de colaborator şi DNA, în cel al achiziţiei ICA. Audierea mogulului în dosarul de şantaj este spectaculoasă ca impact, dar subţire ca probatoriu. Dar nu acesta este lucrul cel mai important pentru Băsescu, ci anihilarea impactului Antenei 3, rămasă ca principal pilon al unei opoziţii în coabitare. Ceea ce se pare că reuşeşte cu aportul nemijlocit al procurorului şef DNA, propus şi pus de Ponta!       

 

 

Publicat: 30 Iulie, 2012 - 13:55
Punctul pe Y. Nici Băsescu n-a votat împotriva demiterii!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
O şmecherie clasică de-a preşedintelui (încă) suspendat este aceea de a-şi anunţa victoria dinainte de trecerea liniei de sosire. Este avantajul pe care şi-l crează pentru scandalul care urmează, de regulă. Aşa a făcut şi duminică seara. Înainte de închiderea urnelor, înconjurat de pedeliştii fideli, preşedintele (încă) suspendat s-a declarat victorios prin... neparticipare! Este o premieră mondială, pe care el a numit-o „strategie”.

Adică a stat frumos în bloc-starturi şi a aşteptat să se termine cursa pentru a ridica braţele şi a striga: Victorie! Strategia asta a cuprins şi un alt element paradoxal: mă rog, îndemnul adresat susţinătorilor săi de a nu merge la vot era una. Dar ca nici el să nu dorească să voteze împotriva propriei demiteri este cel puţin ciudat. Înseamnă că, implicit, a spus „Da”!

Cei care au dorit cu tot dinadinsul să-l dea jos nu s-au lăsat nici ei. Şova a informat naţia că, conform numărătorii efectuate de USL, numărul votanţilor a trecut de jumătate, deci referendumul este valid. Mai e o singură chestiune de rezolvat: anunţul oficial al BEC, după numărarea tuturor voturilor, inclusiv a celor din străinătate. Siguranţa cu care ambele tabere şi-au proclamat victoria se bazează pe două elemente: Băsescu – pe boicotul frăţesc al PDL şi UDMR şi pe nerealismul cifrei de alegători înscrişi pe liste – ceea ce i-a creat un avantaj din start.

Antonescu&Comp – pe trendul (evident) al amplificării numărului de votanţi din ultimele ore – ceva similar cu ce s-a întâmplat în 2004, la prezidenţiale, când diferenţa a fost dată de valul neaşteptat de votanţi de la ora închiderii secţiilor. Dealtfel, ceea ce era previzibil să se întâmple, s-a întâmplat: la fel ca în 2004 şi 2009, scorul se trasează cu o diferenţă minimă.

Indiferent, însă, care va fi rezultatul final (cred că nu-l vom afla, datorită contestărilor şi reclamaţiilor ambelor părţi decât cel mai devreme peste o săptămână) concluzia este că toţi cei implicaţi au pierdut. Chiar câştigător (vorba vine, cu 8 milioane de voturi împotrivă) Băsescu şi-a pierdut definitiv orice credit şi  nu va mai putea fi luat în serios până la epuizarea mandatului, rolul său urmând să fie unul nici măcar decorativ. Iar USL-ul şi-a ratat şansa de a-şi conserva impactul de la locale pentru viitoarele legislative.

Ratarea obiectivului principal al demersului lor nu va rămâne fără urmări, iar printre acestea ar putea figura chiar pierderea guvernării. Pentru că este limpede că o reconciliere cu Cotrocenii – avansată prudent chiar de către Băsescu – nu va fi posibilă. Iar românii s-au cam săturat de scandalul fără sfârşit pe care-l suportă de prea multă vreme deja.   

 

 

Punctul pe Y
joi 28 iulie 2011 Nr: 3332
La ce bun un ambasador la Beijing?
de Octavian Andronic

Un parlamentar a sesizat ceea ce de nouă luni scapă tuturor celor “interesaţi” – preşedinte, premier, ministru de Externe: că nu avem ambasador în China!

Nu e chiar o premieră. S-a mai întâmplat ca, perioade îndelungate, posturi de şefi de misiuni diplomatice în ţări importante să nu fie ocupate. Acesta este un caz extrem: într-o asemenea perioadă, în singura ţară care a scăpat de tăvălugul crizei mondiale şi deţine o importanţă tot mai mare pe plan internaţional, România nu are o persoană prin care să poată să comunice la vârf! Este o chestiune deliberată, sau o simplă neglijenţă? Este atât de ocupat ministrul Baconschi cu votul prin corespondenţă şi cu Fundaţia sa creştină, încât să nu-i mai rămână timp să se gândească la o soluţie? Sunt atât de porniţi împotriva comunismului, şi Băsescu şi Boc, încât să considere sub demnitatea lor să întreţină relaţii cu o astfel de ţară?

Evident că nu este vorba despre nici unul dintre aceste motive. Avem de-a face, pur şi simplu, cu un gest de nesimţire politică! Dacă tot pişcăm Rusia cu orice prilej, de ce să nu ignorăm China? Ce nevoie avem de ea? Am făcut vreo două Chinatown-uri pe lângă Bucureşti şi am validat bişniţa instituţionalizată, ce nevoie mai avem de altceva? Să ne facă autostrăzi, finanţate de ei? Nici vorbă: nu ne vindem ţara la chinezi! Am vândut-o deja altora. Şi s-ar supăra cei de la Bechtel, ceea ce nu se face, după ce inconştientul ministru Dobre i-a trimis pe tuşă un an.

Avem, trebuie să recunoaştem, o diplomaţie originală, ca pe vremuri. Nu ne lăsăm impresionaţi de avântul economiei chineze şi de amănuntul că ei deţin cele mai mari rezerve de cash. N-avem nevoie de cash-ul lor. Preferam să facem sluj la FMI şi BM, că ştim deja cum este. Şi, în plus, nu prea mai avem diplomaţi care să le ştie limba. După Budura şi ginerele său, Isticioaia, rezerva de sinologi a Ministerului de Externe s-a golit. Şi până se va reface, luăm o  pauză binevenită, ca să ne putem ocupa de chestiuni mai importante decât o banală relaţie diplomatică cu o ţară atât de îndepărtată.

 

 

Punctul pe Y
vineri 30 iulie 2010 Nr: 3091

Para mălăiaţă a fondurilor structurale
de Octavian Andronic

Guvernul nu găseşte bani pentru investiţii. Pentru producţia care ar putea genera taxe şi impozite sporite. Este ocupat până peste cap cu împrumutarea banilor pentru pensii şi salarii bugetare. Atât de ocupat încât nu-i rămâne nici un răgaz să gândească cum vor fi plătite aceste datorii. Cum şi de unde. Şi când. Deja banii de la FMI nu mai sunt suficienţi şi, ca să nu tragă obloanele, Ministerul de Finanţe stă cu mâna întinsă pe la bănci. Acestea, oricum, nu mai dau credite nimănui. Băncile n-au încredere, iar cei care vor credite, n-au garanţii.
În toată aiureala asta există o rază de speranţă. Ne-a transmis-o chiar Jeffrey Franks, “trimisul special” al FMI, pe post de dădacă guvernamentală. “Sunt bani gratis la UE” – ne spune el. "Nu trebuie decât să întindeţi mâna şi să-i luaţi!". 

Uşor de zis, greu de făcut. România contribuie anual cu peste un milliard de euro la bugetul Uniunii. Ar avea şanse să-i ia înapoi – şi ceva pe deasupra, dacă …

Dacă am avea proiecte! Purcoiul de euro stă şi aşteaptă proiecte. Puse pe hârtie ca la carte, respectând regulile. Proiecte care să urmărească dezvoltarea reală a bazei materiale, lucrări necesare de infrastructură. Nu “portiţe” pentru hoţii şi deturnări. Pentru că acestea sunt descoperite până la urmă şi nu e lucru mai neplăcut decât să dai banii înapoi. Ştim că unii ar prefera să facă puşcărie, decât să-i returneze, dar asta-i regulă. Din volumul financiar de proiecte pentru fondurile structurale selectate, în acest moment România se află pe penultimul loc, cu o absorbţie de doar 14,1%. Sub noi mai e doar Grecia. De ce? Din două motive: primul e că n-avem oameni care să se priceapă să facă proiecte viabile. Iar doi, că n-avem cash să punem partea noastră şi credite ca să plătim toate lucrările până când birocraţii de la Bruxelles verifică şi ne returnează banii. Ce facem? Stăm şi ne uităm lung la mormanul de bani şi salivăm …  

Se pare că nici lui Boc, nici miniştrilor săi “perfecţi” nu le-a trecut prin cap să ia taurul de coarne, să pună bani deoparte pentru contribuţia noastră şi să organizeze structuri apte să facă proiecte. Un soi de firmă naţională specializată în aşa ceva, cu oameni plătiţi în funcţie de performanţă.

“Situaţia e foarte grea!” – ne spune mr. Franks şi adaugă gânditor: “Dacă aţi putea să atrageţi acei bani în timp util n-aţi mai avea nevoie de împrumuturi …”

 

 

Punctul pe Y
marţi 28 iulie 2009 Nr: 2820
Radu Von Mazăre... Gauleiterul Constanţei...
de Octavian Andronic

Un psihanalist serios ar putea depista în comportamentul primarului din Constanţa, efectele unei copilării încărcare de frustrări. Micul Mazăre a fost poate nevoit să înfrunte nu doar băşcălia colegilor şi a tovarăşilor de joacă pe seama numelui încă netransformat în renume, dar şi lipsa de performanţă a unei constituţii fragile, ceea ce face, în mediul acesta, ca subiectul să fie confruntat cu umilinţa de a fi printre ultimii aleşi în feluritele echipe constituite pe terenul de joacă. De regulă, personalităţile de acest tip compensează printr-o imaginaţie bogată: nepriceperea în stăpânirea mingii de fotbal se tranformă, în planul fanteziei, în virtuozitate. Mişcându-se mai greu pe uscat, micul Mazăre s-a imaginat un as al ambarcaţiunilor marine. Prost îmbrăcat în viaţa de fiecare zi, s-a autoproiectat în varii costumaţii carnavaliste. Silit să vieţuiască în mediul ostil al unei ţări cu ierni reci, şi-a proiectat propriul eu în peisajele exotice ale tărâmurilor de peste mări şi ţări. Cea mai importantă frustrare - cea fizică - s-a compensat, la adolescenţă, în opţiunea pentru gazetărie. Era modul în care putea să-i domine pe cei care-i amărâseră copilăria şi să-şi arate forţa ce fusese absentă în arena de trântă. În continuare, biografia viitorului primar al Constanţei pare desprinsă dintr-un manual de psihiatrie. Toate frustrările copilăriei şi adolescenţei s-au cuantificat într-un anume tip de comportament şi în diferite opţiuni. De aici pasiunea sa pentru sporturile nautice, pentru maşinile performante, pentru plajele argintii ale Copacabanei, pentru dansatoarele de samba şi pentru croazierele individuale de tip Bond pe marea din proximitate. Practic, odată devenit matur şi dobândind mijloacele prin care să-şi demonstreze superioritatea faţă de cei din jur, şi-a putut transpune în realitate fanteziile. Haina obligaţiilor de primar a început să devină tot mai incomodă, iar înregimentarea politică de nesuportat. Pornind la drum ca independent s-a înrolat în oastea social democrată din raţiuni de protecţie: pândit de "câinii lui Băsescu", pentru presupuse fapte alături de lege şi regulamente a avut nevoie de un sprijin pe care l-a găsit tocmai la cei pe care-i combătuse cu cel mai mult zel la începuturile sale politice. A acceptat tutela lui Geoană convins că, alături de trupa celorlalţi baroni locali, devine el însuşi un protector ala cestuia. Cât despre convingeri politice, în crezul său acestea nu există: ubi bene, ibi... partidul meu, ar putea el să parafrazeze dictonul clasic.

Odată cu episodul uniformei militare germane, propensiunea lui Mazăre pentru o existenţă de carnaval intră într-o fază acută. Nu e primul politician care face pe top-modelul. A mai făcut-o şi Tăriceanu. Doar că Mazăre a ales uniforma nepotrivită la momentul nepotrivit. Admiraţia faţă de  (foto) modelul german poate fi suspectată de un anumit tip de nostalgie. Nu neapărat una antisemită, cum s-a grăbit să tragă spuza pe turta sa "candidatul fantastic" la Preşedinţie Nati Meir. Era una dacă Mazăre defila în pas de gâscă în propriul dormitor sau în sufragerie - la urma urmelor există o sumedenie de fetişuri, de la pampers până la lenjeria de damă - şi alta că a făcut-o pe catwalk şi într-o manifestare publică. Nu mai poate fi acceptată ca o toană de copil întârziat, după cum nici tăcerea şefilor săi (de partid) nu mai poate fi justificată prin prisma lui "treaba lui ce face în timpul liber. Totul e să nu vină îmbrăcat astfel la şedinţele de partid"...

Radu Von Mazăre, Gauleiterul Constanţei a călcat de data asta pe bec, punându-şi în cap nu doar pe votanţii lui Nati Meir, dar şi pe "spectatorii" de la Est şi Vest, laolaltă. Şi, zău, că nu ştiu pe unde va scoate, de data asta, tunica cu însemne... indiene...

 

 

Punctul pe Y
luni 28 iulie 2008 Nr: 2272
Blandiana vrea lecţii obligatorii dintr-o materie inexistentă!
de Octavian Andronic

Doamna Ana Blandiana, fostă poetă (disidentă) în timpul lui Ceauşescu şi proeminentă lideră civică după aceasta, iese rar, în ultima vreme, dintr-o izolare pe care şi-a impus-o singură, probabil ca efect al dezamăgirilor trăite de modul în care „nobilele idealuri” ale Alianţei au fost puse în practică.

Zilele trecute, domnia sa a expediat, în numele Alianţei Civice (despre care, spre ruşinea mea, nu ştiam că mai funcţionează) o scrisoare către ministrul educaţiei, Adomniţei, în care îi cere introducerea studiului comunismului în ciclul secundar, ca disciplină obligatorie. 
În felul acesta, susţine fosta disidentă, s-ar da curs uneia dintre recomandările Raportului „Comisiei Tismăneanu”. 
„Se programează nişte generaţii fără rădăcini” – explică d-na Blandiana – iar integrarea europeană se percepe ca o pierdere a identităţii”.

Dincolo de amănuntul că n-am ştiut nici că recomandările „Comisiei Tismăneanu” au devenit un soi de literă de lege, lor urmând să le dea curs, obligatoriu, de către forurile competente, cred că ideea d-nei Blandiana merită toată atenţia.

Există, într-adevăr, pericolul ca actualele generaţii să fie complet desprinse de contextul istoric, să nu-şi poată reprezenta şi să nu poată evalua libertatea în care trăiesc şi preţul plătit pentru aceasta. Istoria este una dintre materiile esenţiale, fundamentale, care ne pot jalona identitatea, într-o lume în care graniţele tradiţionale tind să dispară.

Iar perioada comunistă, ca etapă obiectivă a istoriei noastre, trebuie cunoscută, cercetată şi aprofundată. Dar predarea ei obligatorie devine, în momentul de faţă, un fel de punere a căruţei înaintea cailor. Suntem încă departe de starea din care să decurgă o analiză obiectivă a etapei. Trăim încă într-o societate măcinată şi destrămată de partizanate de tot felul. „Raportul Tismăneanu” nu poate ţine loc de tratat de istorie. N-are cum, e prea marcat de subiectivitate pentru a putea oferi materia necesară unui studiu şcolar. Doar dacă nu acceptăm varianta că d-na Blandiana şi colegii săi de Alianţă să-şi asume, voluntar, calitatea de profesori de comunism. Sau despre anticomunism.

P.S. Aşa, din curiozitate: după Revoluţia Franceză o fi fost introdus în şcoli studiul obligatoriu al monarhiei? Că după victoria comunismului, nu s-a mai pomenit nimic despre regimul burghezo – moşieresc, cu excepţia condamnării sale violente, în absenţă…

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 28 iulie 2007 Nr: 2011
Boomul imobiliar
de Octavian Andronic

    România e bântuită de boom-ul imobiliar. Sute de companii lansează proiecte de construcţii de locuinţe şi birouri, concomitent cu darea în funcţiune a noi spaţii moderne. Peisajul de astăzi diferă net de cel al primilor ani de după Revoluţie când iniţiativa privată îşi găsea găzduire în apartamentele de bloc din cartiere. Între timp multe instituţii şi întreprinderi de stat şi-au abandonat obiectul de activitate, devenind agenţi imobiliari şi trăind din chirii. Avem, probabil, cel mai mare număr de agenţi imobiliari pe care i-a creat statul socialist, dându-le pe mână un patrimoniu la care nu aveau dreptul şi pe care-l exploatează în interes personal. Avem, deasemenea, un mare număr de unităţi economice privatizate de un stat neglijent şi indiferent, fără ca cineva să ceară noilor proprietari respectarea vreunei prevederi prin care acestea să nu purceadă cu maximă grăbire la tăierea şi ducerea la fier vechi a utilajelor şi pregătirea terenului pentru demararea unor bănoase proiecte imobiliare. A cumpăra un teren şi a construi pe el a devenit cea mai rentabilă afacere din zilele noastre pentru că bazinul de cumpărători este alimentat de valuta care intră în ţară din prestaţii de tip căpşunar. Aceşti bani dau o aparenţă de bună stare, alături de infuziile temporare de capital venite din partea unor investitori străini. Aceştia pompează bani în aceleaşi proiecte imobiliare şi, după vânzare, îi scot din ţară cu beneficiile corespunzătoare. Este un circuit deloc profitabil pentru economia românească, care se confruntă cu o prosperitate fără baze solide, cu creşteri surprinzătoare de salarii care nu pot fi susţinute printr-o producţie pe măsură. Cele mai grave consecinţe le poate avea acest fenomen asupra sistemului bancar. Scutit, vreme de aproape zece ani, de convulsii prin politica de mare prudenţă a Băncii Naţionale, acesta se aruncă acum asupra creditului ipotecar cu un avânt ce riscă să devină necenzurabil. Potrivit specialiştilor, avântul acesta s-ar putea transforma, într-un an-doi, într-un crah comparabil – păstrând proporţiile – cu cel care a zguduit America la începutul anilor ’90.

    La noi, însă, nimeni nu se gândeşte prea mult la urmări. Mediul de afaceri este concentrat doar asupra profitului rapid ce poate fi obţinut pe termen scurt. Ce-o mai fi, vom vedea… 

 

 

Punctul pe Y
vineri 28 iulie 2006 Nr: 1780
O decizie scandaloasă a Colegiului!
de Octavian Andronic

O ştire, întârziată cu vreo două săptămâni, aduce la cunoştinţa publicului decizia luată de Colegiul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în legătură cu contestaţia făcută de doamna Florica Bejinariu, judecător la Curtea Supremă şi membru al CSM. Ştirea este că membrii Colegiului au admis contestaţia dnei Bejinariu făcută faţă de decizia luată în 18 mai, potrivit căreia domnia sa ar fi făcut poliţie politică. Cazul dnei judecător este mai vechi şi extrem de întortocheat. Dosarul său a apărut încă din urmă cu un an când, la o primă analiză, vechiul Colegiu n-a considerat că ceea ce era în el ar fi putut să intre în categoria definită ca 'poliţie politică'. Apoi, anul acesta, când s-au uitat mai bine, 'colegilor' li s-a părut taman pe dos - mai ales că între timp doamna Monica Macovei, colega de CSM a doamnei Bejinariu, făcuse ceva gălăgie pe această temă făcută publică cu întârziere. Ce să însemne această ultimă decizie - făcută publică cum spuneam, cu o întârziere de vreo două săptămâni? O anumită circumspecţie sau vreo jenă? Regulamentele CNSAS nu prevăd termene de 30 de zile până la comunicare, ca în cazul deciziilor, pentru contestaţii. În mod normal, secretarul sau purtătorul de cuvânt al Colegiului ar fi trebuit să iasă chiar în ziua respectivă şi să spună: contestaţia a fost admisă! Doamna Bejinariu n-a făcut poliţie politică! Ne-am înşelat când am decis că a făcut! Rezultatul strâns al votului (4 - pentru, 2 - abţineri şi 2 - contra) ne dă un indiciu asupra motivelor întârzierii. După cum ne dă şi conţinutul dosarului analizat, în care figurează, la loc de cinste, angajamentul semnat de dna judecător, de a deveni informator, precum şi trei chitanţe prin care dânsa atesta că a primit bani în schimbul informaţiilor furnizate. Cu toată această 'armătură', dl Dinescu şi trei din colegii săi 'contras' admit acum că nu ne aflăm în faţa unui caz de poliţie politică. Păi, să fiu iertat, atunci cum rămâne cu Dan Voiculescu? Care, de bine de rău, nici angajamente n-a semnat şi nici bani n-a primit? A semnat, doar, două note, cu numele 'Felix' - el ştie de ce şi cei care l-or fi pus să o facă. Nu am de gând să-i iau apărarea lui Dan Voiculescu. Se pare că ştie să o facă şi singur. Dar nu pot să nu constat că prin această decizie Colegiul ori se descalifică, ori îşi pregăteşte terenul de a 'repera' onoarea terfelită a preşedintelui conservator de zelul patriotic al lui Mircea Dinescu. Este, fără doar şi poate, o decizie scandaloasă care va pune cu şi mai mare greutate în discuţie rolul, dar mai ales metodele pe care le foloseşte colegiul în exercitarea de jocuri de interese cu comandă politică.

 

 

Punctul pe Y
vineri 29 iulie 2005 Nr: 1637
Stolojan - a cincea roată la căruţa liberală?
de Octavian Andronic

Absolut de neînţeles şi foarte greu de acceptat, iniţiativa prin care consilierul prezidenţial Theodor Stolojan (fost aspirant la fotoliul de preşedinte) îşi oferă serviciile - ca o traseistă de centură - eventualilor clienţi din automobilele liberale care parcurg traseul.
În primul rând pentru că funcţia pe care a acceptat-o (sper că Băsescu nu l-a 'şantajat' pentru a ocupa spaţiosul birou de la Cotroceni) ar fi trebuit să-i ocupe suficient timp pentru a nu-i mai rămâne prea multe disponibilităţi de analiză politică - care este de resortul unui alt consilier - iar preşedinţia nu se lăfăie, în mod evident, în idei şi programe de această natură, unul dintre punctele nevralgice, dealtfel, ale politicii prezidenţiale. În al doilea, pentru că partidul în a cărui bucătărie doreşte să se implice, abia şi-a ales structurile de conducere şi şi-a structurat programul politic. Dacă oferta dlui Stolojan venea înainte de congres, mai avea o noimă. Aşa apare pur şi simplu ca o acţiune de auto-băgare în seamă a unui personaj în criză de ocupaţie.
Nu vreau să spun că PNL nu traversează un moment delicat al existenţei sale - acela al acceptării, de nevoie, a supremaţiei partenerului minoritar, un partener agresiv şi lipsit de scrupule - cel puţin asta fiind impresia pe care o lasă acţiunea sa teleghidată prin dl Boc - dar nu cred că este atât de covârşit încât să nu poată să-şi rezolve problemele în stilul înaintaşilor - prin sine însuşi! Dealtfel, votul reprezentanţilor filialelor (vot nestatutar, dar util ca mesaj) a şi dovedit acest lucru, aruncând oferta dlui Stolojan în derizoriu. Problema care se pune, de fapt, în PNL, ţine de tradiţionala luptă pentru putere. Este evident că victoria lui Tăriceanu nu a fost pe placul unei bune părţi a partidului care, dealtfel, şi-a văzut confirmate temerile şi rezervele prin prestaţia sinuoasă şi nesigură de până acum a premierului. Această parte a fost şi alimentată, la momentul oportun, de acea aripă... zburătoare (Flutur şi Muscă) aflată mai degrabă în subordinea preşedintelui decât a premierului, care ar fi dorit ca anticipatele să rămână obiectivul primordial al Alianţei (unul dintre 'disidenţi' sperând chiar să joace un rol mai important în viitoarele structuri decât cel pe care-l joacă acum pe câmpiile invadate de ape ale agriculturii).
Tentativa de puci a eşuat, pentru moment. Asta nu înseamnă că ea nu se va reedita, mai ales dacă Tăriceanu va insista să adopte o poziţie mai puţin flexibilă în faţa preţioaselor indicaţii prezidenţiale.

 

 

Punctul pe Y
joi 29 iulie 2004 Nr: 1321
Năstase: între Washington şi Moscova
de Octavian Andronic

Rămas în suspans până în ultimul moment al vizitei - lucru care a dat apă la moară celor care şi-au reamintit faptul că şi la precedenta vizită la Moscova, întâlnirea cu Putin a fost amânată din oră în oră, până când n-a mai avut loc deloc - tete-a-tete-ul dintre preşedintele rus Putin şi premierul român, Năstase, s-a consumat marţi seară, infirmând o presupusă liupsă de, să-i zicem, simpatie, a ţarului faţă de cel care se înscrie cu cele mai mari şanse în competiţia pentru a-i deveni omolog. Cu doar câteva zile în urmă, scena s-a repetat la Casa Albă, acolo unde, deasemenea, se zicea că Năstase n-ar prea avea acces, datorită atmosferei degajate dinspre Departamentul de Stat, locul unde se primeau rapoartele nu tocmai favorabile lui, emise de la Bucureşti de 'arţăgosul' ex-ambasadorul Guest. Nu m-aş grăbi să clamez o victorie zdrobitoare a premierului în disputele cu adversarii săi politici chiar dacă un turneu de asemenea proporţii - în mai puţin de o săptămână el a fost prezent şi în Biroul Oval, şi la Kremlin, cei doi poli 'magnetici' ai politicii mondiale - nu este la îndemâna prea multor lideri de pe mapamond. Cred că, mai degrabă, este vorba despre pragmatismul care domneşte în diplomaţia acestui moment, care nu ţine cont de 'sentimente' sau de reacţii mai mult sau mai puţin afective. Năstase reprezintă o naţiune care îşi regăseşte locul în 'poza de familie', făcând paşi mari spre normalizarea statutului său de ţară care are un cuvânt de spus şi în strategiile militare globale şi în cele economice continentale. Indiferent ce se va întâmpla în noiembrie, Năstase reprezintă un guvern legitim care, în ciuda multor dificultăţi şi erori, şi-a concentrat eforturile spre aproprierea unor obiective care -i conferă statutul de onorabilitate aşteptat şi acceptat.Că aceste două turnee de 'vârf' au loc într-un moment intern tensionat - este altă poveste, şi probabil că, oricât ar dura aranjamentele de ordin diplomatic, o anumită presiune a existat pentru ca ele să se producă acum, şi nu mai tîrziu. Dar, oricât de mare este impactul politic, cu siguranţă că el nu va fi nici suficient şi nici decisiv pentru meciul care se joacă la generalele din noiembrie. Pentru simplul motiv că acesta se dispută acasă. Nici la Washington şi nici la Moskova.

 

 

Punctul pe Y
marţi 29 iulie 2003 Nr: 1006
Preţul intoleranţei
de Octavian Andronic

Toată aiureala iscată de interviul preşedintelui Iliescu ziarului israelian 'Ha'aretz' este tipică pentru această perioadă a anului în care producţia de evenimente reale se apropie de cota zero şi în care maşinăriile politicii şi presei riscă să intre în stare de nefuncţionare. Deşi nu este nimic nou în interviul-fluviu de 35 de pagini A4 al preşedintelui, anumite lucruri scoase din context, după o metodă devenită tradiţională, au stârnit atenţia şi interesul celor care veghează la respectarea unicului moment de istorie reglementat prin lege în materie de interpretare.  Fără îndoială că holocaustul la care a fost supus poporul evreu este unul dintre cele mai tragice şi mai injuste episoade pe care l-ea cunoscut evoluţia umanităţii, iar veghea pentru ca să nu se repete condiţiile care au dus la producerea sa este mai mult decât necesară.  În acelaşi timp însă - şi aici punctul de vedere exprimat de preşedintele Iliescu nu este doar justificat, ci necesar a fi luat în consideraţie - el nu poate fi extras din contextul tragediei globale pe care a determinat-o politica rasială promovată de liderii celui de-al treilea Reich. Dintre cele peste 50 de milioane de victime pe care le-a făcut războiul, lagărele de exterminare şi politicile rasiste au contribuit poate cu mai mult de jumătate.  Au căzut pradă acestui curent iraţional şi iresponsabil nu numai evrei, ci şi ruşi, ţigani, polonezi şi chiar nemţi.  Într-o asemenea tragedie clasamentele sunt absurde.  Preţul suferinţei nu se multiplică cu numărul victimelor: fiecare existenţă umană este nepreţuită în sine şi nu poate fi compensată în vreun fel.  Iritarea celor care l-au citit pe preşedinte pe sărite pare să vină din teama ca nu cumva să se pună sub semnul întrebării valabilitatea unui clasament al holocausturilor, lucru pe care dl Iliescu nici măcar nu a încercat să-l facă.  Supărătoare, în aceste reacţii disproporţionate este mentalitatea totalitară cu care se judecă orice posibilă evaluare a faptelor.  Dl Iliescu nu este nici pe departe vreun susţinător al teoriilor lui Roger Garaudy şi a demonstrat-o în suficiente rânduri şi cu suficientă putere de convingere, aşa încât asemănarea sa cu un Hejder şi apelurile la 'izolare' sună ca un soi de intoleranţă în oglindă, care nu face cinste celor care şi-o asumă.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 28 iulie 2001 Nr: 380
Americanul rău şi indianul bun
de Octavian Andronic

Un proverb de-al yankeilor spunea că un indian bun nu poate fi decât un indian mort. Iată că pe malurile Dunării proverbul se modifică nu numai în sensul că indianul e viu şi e bun, dar că de fapt yankeul este cel rău. Aceeaşi clasă muncitoare care la Reşiţa scanda "Jos americanul!", la Galaţi este pe cale să se înalţe un monument investitorului străin. Care nu este "piele roşie", ci cafenie, "e băiat tânăr" - cum îl caracteriza cu simpatie unul dintre viitorii săi angajaţi. Simpatie care decurge direct din faptul că indianul cel bun nu va da afară nici un muncitor vreme de cinci ani. Ei bine, pe mine, dacă aş fi angajat la Sidex, chestia asta m-ar pune pe gânduri: cum o să se descurce indianul cinci ani fără să dea pe nimeni afară şi fără să închidă combinatul? Există o singură explicaţie, deloc îmbucurătoare pentru muncitorul român, obişnuit cu ritmurile lente ale tranziţiei: acesta ne va pune la muncă! Va trage de noi să scoată untul! Indianul acesta parşiv vrea să câştige de pe urma sudorii româneşti. Ceea ce nu e în regulă! Până şi chestia cu biserica e dubioasă. De ce ţine el musai, hindus sau islamist cum o fi, să facă o biserică în combinat? Bineînţeles, ca să fie iertat de păcatele pe care are de gând să le comită. Tare mi-e teamă că legenda indianului cel bun nu va fi de durată. Pentru că acesta este, în fond, un capitalist odios, ca şi americanul de la Reşiţa. El a luat combinatul nu ca să-l gajeze pe la vreo bancă şi după aia să stea cu burta la soare la Monte Carlo, cum fac capitaliştii români, ci ca să-l facă să producă. Nu va da oamenii afară, dar îi va pune la muncă. Şi-atunci ce-am rezolvat? Este, într-adevăr, o gravă dilemă de natură sindicală pe care mi-e teamă că, până la urmă, tot Guvernul va fi chemat să o rezolve.

 

 

Punctul pe Y
vineri 28 iulie 2000 Nr: 70
Criza de război a P.D.S.R.
de Octavian Andronic

Cu 48 de procente pentru candidatul la preşedinţie şi cam tot atâtea pentru partid, principala formaţiune de opoziţie părea, până în urmă cu vreo zece zile, a nu avea probleme de ordin tactic şi strategic în marşul sau spre recâştigarea puterii. Avansul din sondaje era dat, în mod paradoxal, nu de programele dezvoltate şi de acţiunile desfăşurate pe baricadele parlamentului de către reprezentanţii săi, cât de incapacitatea cronică a adversarului de a face o politică coerentă şi în consonanţă cu aşteptărileşi speranţele puse în el. Aduşi pe coama valului de curenţii apelor politice, pedeseriştii s-au concentrat asupra obiectivelor din viitoarea campanie electorală, având la dispoziţie materie primă ultrasuficientă pentru a pune întreaga sa artilerie în poziţie de bătaie spre nerealizările flagrante ale Convenţiei şi ale preşedintelui Constantinescu. Şi iată că, în plina frenezie stat-majoristă, vine lovitura de teatru: inamicul dispare pur şi simplu de pe câmpul de bătaie! Tunurile, mortierele şi mitralierele aţintite asupra "pântecelor moi" ale adversarului - nerespectarea "Contractului cu România", ineficienţa luptei cu corupţia, incapacitatea stăvilirii evaziunii fiscale, clientelismul şi nepotismul, lupta pentru ciolan algoritmic - risca să risipeasca muniţia ăn gol pentru că preşedintele Constantinescu a decis să se retragă, inteligent, de pe un câmp de bătaie pe care l-ar fi stropit inutil cu sângele său politic, în lipsa unui front comun al celor în numele cărora a ţinut stindardul. Fără preşedinte şi fără Convenţie, strategia şi tactica P.D.S.R.-ului existente în acest moment riscă să meargă la coş. Partidul dlui Iliescu - partid compus din "mari unităţi" - va trebui să aplice regulile luptei de guerillă pe care par să o promoveze diferitele alianţe în tonalitate minoră. În locul unui război, se prefigurează acţiuni de hărţuire şi ambuscade cărora strategii din Kiseleff nu prea ştiu să le facă faţă. Iar dacă nu vor învăţa în cel mai scurt timp, vor risca să împărtăşească soarta celor care în cursul istoriei au încercat să lupte pe mai multe fronturi deodată.

 

 

Punctul pe Y
vineri 28 iulie 1995 Nr:
OMUL NOSTRU DE LA WASHINGTON
de Octavian Andronic

Decesul neaşteptat al lui Mihai Botez a creat o situaţie de criză în diplomaţia românească ce este confruntată cu unul dintre examenele sale de maturitate: vizita oficială a preşedintelui lliescu la Casa Albă, programată (dar neconfirmată oficial, încă) pentru luna septembrie. S-au făcut şi se fac o mulţime de speculaţii pe tema acestei succesiuni şi reuniunea din această săptămână, a celor mai importanţi ambasadori (sau, mai exact spus, a titularilor celor mai importante misiuni diplomatice) la Ministerul de Externe a sporit calitatea şi cantitatea supoziţiilor. Reprezentanţi ai primelor trei puteri (în ordine: preşedinţie, guvern, parlament) îşi îndreaptă cu nesaţ privirile spre fotoliul prin care s-au perindat Aurel Dragoş Munteanu şi Mihai Botez, cu speranţa că acesta le va aduce consacrarea politică, cel puţin prin proximitatea celui mai puternic om din lume care, este la această oră preşedintele Clinton. Se vehiculează numele consilierilor prezidenţiali Negriţoiu şi Chebeleu, cel al senatorului Vasile Văcaru, ba chiar şi cel al ministrului Meleşcanu deşi raţiuni de ordin practic vor face, foarte probabil, ca în perspectiva vizitei, misiunea să fie preluată de un tehnician - actualul ambasador la ONU - Goriţă. Problema succesiunii definitive este una dintre cele mai serioase şi aluziile la adresa academicianului Cajal mă fac să cred că n-ar putea fi operată - pentru actualul context politic - o alegere mai bună decât aceea a ponderatului, lucidului şi influentului şef al federaţiilor comunităţilor evreieşti din România. Cel puţin în sensul unei reciprocităţi autentice.

Tag-uri Nume: