Recurs la memoria editorialului: AZI în alți ani (15)

Share

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017.

Contra - anticorupția de la MM 10 @ Bute și avertismentul de la Nottingham @ Declarația imprudentă a generalului Dumbravă care avea să incendieze politica @ Cum a transferat Adina Vălean peste noapte PNL-ul la PPE @ Prin ce se deosebesc politica și fotbalul românesc de cele germane @ Mercenarii aripii băsiste din presă au rămas fără „renumerația” de la TVR @ În vizită de plăcere la ALCATRAZ @ Cum ne-a convins Basescu să strângem de bună voie cureaua @ Din ce se mai compune actualitatea românească? @ Barometrul AlegRO și sondajele de opinie @ Tănăsescu - „Băiatul cu mustață” de la Banca Mondială @ Paralelele care se întâlnesc doar la alegeri @ Meciul perfid al președintelui cu presa @ Experiența tragică de la Mihăilești @ Sinucigașii Al Qaeda  au zguduit din temelii economia americană @ Năstase e nemulțumit de confuzia dintre România și Burkina Fasso @ Investitorii săraci și lecția FNI @ Consecvența perdanților din meciurile chilipirului @ Modelul franco-german, invocat de Boda ca o soluție pentru Ardeal

 

Publicat: 26 Mai, 2017 - 15:47
Punctul pe Y. Contra-anticorupția
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Un vajnic susținător al anticorupției marca „MM 10!” (și credincios tovarăș de de pahar al unui fost ministru care îl angajase consilier sub acoperire) are o revelație care pur și simplu îi blochează intelectul: toată tevatura din ultima vreme, cu binoame, trinoame, cine le lui Oprea, dar - mai ales - sala de lectură SIPA au un unic și monstruos obiectiv: compromiterea, totală dacă se poate, a anticorupției printr-o măiestrit articulată contra - anticorupție!
În opinia (fermă) a respectivului totul, dar absolut totul, este cusut cu ața albă a diversiunii, culmea reprezentând-o afirmația iresponsabilă că Monica Macovei, această veritabilă preoteasă a moralității politice, ar fi tras vreun beneficiu personal de pe urma inventarului făcut de credinciosul Cristi Danileț dosarelor cu informări referitoare la magistrați.
Oricât mi-aș dori să pot fi de acord cu susținătorul acestei teze, tot mă încearcă niște umbre de îndoială. Dar dacă...? Desigur, nimeni nu poate băga mâna în foc că la aniversarea lui Onțanu comesenii ar fi complotat cum să ia din voturile lui Geoană și să i le transfere știți dv cui - iar asta chiar dacă procesul de votare de la Paris ridică serioase semne de întrebare, pe care doar teoria relativității le-ar putea lămuri. Sigur că nici Codruța Kovesi, cea care declara că detestă compania politicienilor, nu prea avea ce căuta la respectiva sindrofie, mai ales că nici nu avea loc în crama unei podgorii. Cât despre generalul Coldea, acesta nu putea fi acolo decât în calitatea sa de subaltern al lui  Maior, pentru a asigura protecția inclusiv informativă a șefului său. Nu știu ce elemente semnificative ar putea desprinde comisia parlamentară din investigarea acestui episod (despre dosarul deschis „la mișto” de Lazăr nici nu merită să mai pomenim), mai ales că la origine se află o „turnătorie” făcută de comun acord cu cei turnați și investigați. Nici măcar dintr-o altă anchetă parlamentară (legislativul ar trebui să se miște mai vioi, că iar i-o ia Lazăr înainte) referitoare la arhiva SIPA, nu văd ce s-ar mai putea desprinde semnificativ, din brambureala interesată care a domnit acolo. Cu siguranță că Danileț, luându-l pe prețiosul său „nu” în brațe și netrebuind să înfrunte alte acuzații decât cele ale celui care a dat în vileag tărășenia când nu mai avea nimic de pierdut în confruntarea sa cu parchetul. Cât despre Monica Macovei...
Dacă poate fi ceva desprins din acest șir de întâmplări neîntâmplătoare, acest ceva se referă la mecanismele vicioase ale acțiunilor cărora li s-a pus numele pompos de anticorupție. Se poate reconstitui modul de funcționare al reglărilor de conturi politice, pe filiera obținerii de informații din ascultările efectuate de SRI, combinarea lor cu rodul denunțurilor interesate obținute cu tehnica proprie procurorilor DNA și - mai ales - conectarea dosarelor astfel rezultate la mecanismul esențial de obținere a condamnărilor necesare.  Filierei deja amintite i s-a alăturat - cu rol hotărâtor - Înalta Curte de Justiție, unde persoane manipulabile ca Livia Stanciu (ajunsă de-a dreptul miraculos în această funcție, în ciuda modestiei sale intelectuale mai mult decât evidente )au putut să manipuleze, la rândul lor, magistrați care aveau ceva pe conștiința morală și profesională, sau ceva de câștigat. Cam pe aici se situează contribuția „copiilor” făcute prin arhiva SIPA, când se ardeau becurile, ca și succesul de-a dreptul consternant al unor instanțe care au reușit condamnări spectaculoase în lipsa probelor, sau pe bază de...telepatie!
Dacă luăm la numărat inventarul succeselor anticorupției, vom constata că în afara cauzelor „dedicate”,care trebuiau rezolvate cu orice preț, restul este plevușcă, prea puțin semnificativă pentru o anticorupție reală. Iar dacă ceva este contra anticorupției, nu poate fi decât ea însăși și cei care o reprezintă.

 

Publicat: 27 Mai, 2016 - 13:01
Punctul pe Y. HEXI-BUTE!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
În hărmălaia generală care are loc pe fondul cazului Hexipharma, a vorbi pe un alt subiect este ca şi cum ai fluiera în biserică. Îmi asum însă riscul să mă abat de la „regulă” şi să vă propun o altă temă: dopajul în sport.

Am recepţionat cu surprindere şi dezamăgire vestea că Bute a fost depistat, la ultimul său meci, pozitiv. Este elementul care, foarte probabil, va pune capăt carierei sale pugilistice. O carieră al cărui semnal de final a fost dat încă de la Nottingham, unde boxerul nostru a apărut de-a dreptul înfricoşat de loviturile lui Froch. Era, desigur, cel mai puternic adversar pe care-l întâlnise în cariera sa, pe care managerii avuseseră grijă să o conducă pe cele mai favorabile canale. Bute a devenit campion mondial învingând şalangeri de mâna a doua şi a treia. Este o tehnică ce se foloseşte curent în boxul profesionist, unde pare că mai toţi protagoniştii au multe victorii şi puţine înfrângeri, contrazicând flagrant legile aritmeticii.

Recurgerea la substanţe dopante, în cazul lui Bute, a venit probabil din disperarea de a se agăţa de condiţia de campion. După Nottingan a pierdut întâlniri facile şi a câştigat câteva în care adversarii săi nu emiteau nici o pretenţie. Să nu-l blamăm, însă, mai mult decât merită pe omul care ne-a adus, totuşi, bucurii – indiferent de radiografia acestora. Realitatea – tristă, dar... reală – este că dopajul a devenit aproape o condiţie a sportului de performanţă. Probabil că peste 90% dintre recordurile şi victoriile înregistrate în arenele sportive se datorează drogurilor. Medicina şi laboratoarele de testare ţin cu greu pasul cu noile substanţe, iar sancţiunile îi amendează pe cei care nu reuşesc să şi le aproprie. Este, dacă vreţi, o competiţie între medici, nu între sportivi. Aceste lucruri se cunosc foarte bine la vârful instanţelor sportive, dar nimeni nu are curajul să pună piciorul în prag, pentru că altminteri nu va mai exista sport de performanţă. Iar atâta timp cât interesele comerciale sunt atât de legate de imaginea campionilor, lucrurile vor merge înainte ca şi până acum: instanţele medicale vor mai adăuga pe lista substanţelor interzise câte una care s-a învechit şi care a devenit depistabilă.

Şi dacă tot veni vorba, aş face o paralelă cu cazul HEXI PHARMA: este doar ultima găselniţă făcută publică – aceea a concentraţiilor din substanţele dezinfectante. Mai sunt şi altele, pe care însă nu le-a abordat nimeni, la fel cum există o sumedenie de medicamente care nu-şi fac efectele, dar continuă să fie folosite pentru că nimeni nu are de gând să se pună cu marile companii farmaceutice, care au resursele (financiare) de a putea demonstra orice...  

 

Publicat: 26 Mai, 2015 - 14:39
Punctul pe Y. "Marele Frate" se infiltrează prin instanţe…
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
O declaraţie imprudentă a generalului Dumbravă de la SRI a inflamat mediul în Justiţie. Spunea generalul că spre deosebire de timpurile trecute, în cele prezente Serviciul se implică şi după predarea dosarelor la Parchet, urmărind cursul cauzelor până la sentinţa finală. Motivul ţine de faptul că în vremea în care agenţii se spălau pe mâini după predarea cazurilor, se petreceau tot felul de minuni, între care cele mai frecvente erau încercările – de nu puţine ori reuşite – inculpaţilor de a mitui procurorii şi judecătorii. Sau, mai grav, ca aceştia din urmă să-şi ofere serviciile contra cost.

Vă daţi seama ce frustrare a resimţit corpul magistraţilor (din care ar fac parte şi procurorii) la auzul confirmării unor lucruri pe care deja le bănuiau. Au început să curgă protestele şi somaţiile organizaţiilor profesionale care au culminat cu solicitarea Comisiei de Control a SRI să cerceteze dacă există ofiţeri infiltraţi în robe de judecători sau în costume de procurori. Este cel puţin curios faptul că magistraţii nu ştiu un lucru elementar: că această comisie, condusă de destoinicul şi vigilentul Georgian Pop, are printre atribuţiile sale controlul asupra cheltuielilor serviciului şi punct. Nu al modalităţilor de lucru şi al cauzelor avute în vedere. Asta este atribuţia altor foruri, între care CSAT-ul. Georgian Pop nu le poate spune petiţionarilor decât dacă membrii Comisiei au constatat că banii alocaţi Serviciului sunt cheltuiţi prost. Că de cheltuit se cheltuiesc, în fiecare an, mai mulţi.

Cum rămâne, deci, cu frustrările corpului magistraţilor? Ei bine, ei sunt îndreptăţiţi să protesteze dacă SRI are ofiţeri sub acoperire printre ei, pentru că legea interzice acest lucru. A existat chiar o dezbatere virulentă pe această temă, în urma reclamaţiilor lui Băsescu care îl vizau pe Ponta, rămasă în coadă de peşte datorită manevrelor subtile ale lui Meleşcanu. Şi n-am aflat nici dacă procurorul Ponta a avut, temporar, epoleţi pe sub haină, şi nici dacă alţi judecători sau procurori primesc leafă de la două instituţii. Şi probabil că nici nu vom afla.

Celălalt aspect ţine de amestecul serviciilor în derularea proceselor penale. La prima vedere, magistraţii oneşti, care se călăuzesc după lege, n-au nici un motiv să fie timoraţi de faptul că “Marele Frate” trage cu ochiul prin dosare. N-o să descopere nimic anormal. Cum n-o să descopere nici în convorbirile lor telefonice sau în întâlniri, altceva decât o firească formă de socializare. Au, deci, a se teme, magistraţii corupţi, care încearcă să obţină foloase necuvenite de pe urma interpretărilor voit eronate sau de-a dreptul incorecte. Aşa încât, până la urmă, ceea ce face SRI-ul este în folosul celor oneşti. Problema începe însă de la momentul în care nu putem avea nici o garanţie că şi agenţii sunt sută la sută corecţi şi nu fac din supravegherea pe care o exercită un bun de folosinţă personală. Într-un stat cu adevărat de drept, “formula Dumbravă” este de neacceptat şi reprezintă un abuz de competenţe. Cum însă la noi lucrurile stau în mod evident altfel…   

 

Publicat: 27 Mai, 2014 - 13:25
Punctul pe Y. Un partid liberal mai creştin şi mai democrat…
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Cea mai comică declaraţie a zilei de luni – în care n-au lipsit astfel de luări de poziţie – este cea a eurodeputatei (fostă şi viitoare europarlamentară) Adina Vălean. Domnia sa, care deţine funcţia de vicepreşedinte ALDE (Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa) zice că locul Partidului Naţional Liberal nu e în ALDE, ci în PPE! Curată originalitate românească din categoria celor care lasă Occidentul “bouche bee”, vorba francezilor lui Marie Le Pen. Că nu e prima situaţie de acest gen e la fel de adevărat: pentru cine îşi mai aminteşte, la summit-ul socialist de la Rio, de prin 2002, dacă nu mă înşel, singurul partid care a votat împotriva primirii PSD în organizaţie a fost… PD! Adică partidul care nu mult mai târziu a devenit, peste noapte, din partid socialist, unul popular. Adică democrat-creştin. Această alchimie politică transformă acum un partid care are identitatea liberală în denumirea sa oficială, într-un partid democrat creştin. Brătienii se mai răsucesc în mormintele lor, dacă nu li s-o fi urât, după câte manevre curioase au tot făcut urmaşii lor contemporani. Nu ştiu cu ce ochi ar fi privit ei alianţa cu socialiştii, recent încheiată, dar sunt sigur că n-ar fi fost deloc încântaţi de pactizarea cu conservatorii, inamicii lor de-o viaţă.

La noi, la români, doctrinele sunt un fel de deghizare ce poate fi folosită oricând şi oricum. Iar PNL face uz din plin de această posibilitate, conduşi cu mână forte de cel mai buimac lider pe care l-au avut în întreaga lor istorie. N-aş fi la fel de drastic ca dl Iliescu, care-l taxează pe Crin Antonescu de “lichea”. A fi lichea reclamă o oarecare sprinteneală a spiritului, ceea ce somnorosul preşedinte nu pare să aibă decât foarte rar. Iar argumentele pe care şi le ia cu fiecare ocazie în care dă cu oiştea-n gard sunt tratate în acelaşi spirit miticesc. A zis că demisionează dacă Băsescu se întoarce la Cotroceni? A zis! Şi ce dacă a zis? A găsit chichiţa cum că acesta a nesocotit voinţa populară. A mai zis că demisionează dacă PNL-ul nu ia 20% la europarlamentare (de ce-ar fi luat?)? A zis. Ei bine, a şi demisionat, dar va continua să conducă partidul ca preşedinte interimar până la alegerile prezidenţiale din iarnă. Adică s-a ţinut de cuvânt, dar refuză să lase partidul de izbelişte, pe mâna “baronilor roşii”. L-ar da pe mâna “baronilor galbeni”, dacă ar mai putea…

Cu siguranţă că această rundă de alegeri a pus partidul sub o mare presiune. Deşi vocile contestatare sunt încă rare, nemulţumirea generată de retragerea de la guvernare – şi de la beneficiile acesteia – mocneşte. Deja unii liberali văd o soluţie în revenirea lui Tăriceanu la comenzi, deşi nici acesta nu face mai mulţi bani decât Antonescu. Episodul rocambolesc de la Satu Mare, cu primirea/alungarea lui Tăriceanu din partid, începe să dea semnale acute prin sprijinul pe care acesta îl primeşte de la fostul “număr doi” din partid – Chiţoiu. Succesul lui Diaconu este pus la socoteală ca afectând scorul general al partidului, datorită refuzului lui Antonescu de a-i oferi un loc pe lista de europarlamentare unde s-au înghesuit prietenii săi personali. Colac peste pupăză, această schimbare de încadrare doctrinară pune la încercare pe mulţi dintre autenticii liberali care au mai rămas în partid. Şi nu m-aş mira deloc dacă s-ar repeta scenariul disoluţiei de după alegerile din 1992, când eşecul PNL a generat fragmentarea în aripi şi aripioare care au scos partidul din orice calcule până la alegerile din 1996, când au fost siliţi să se regrupeze sub umbrela Convenţiei Democratice, pe post de outsideri. 

 

27 Mai, 2013 - 13:08
Punctul pe Y. Duplex fotbalistic Londra-Bucureşti
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Multora li se va fi părut o formidabilă întâmplare că ultimul act al celei mai importante competiţii de fotbal intercluburi – Champions League – s-a consumat punând faţă în faţă două echipe germane: ultima campioană – Borussia Dortmund, şi cea în curs: Bayern Munchen. Iar faptul că acest act s-a produs în templul fotbalului din ţara care a inventat acest sport, un veritabil afront! Că nu aşa au fost interpretate lucrurile a reieşit din participarea amicală, “şold la şold” în tribuna de pe Wembley, a premierului ţării-gazdă, David Cameron şi a cancelarului german, Angela Merkel. Deşi nu este fan înrăit, Angela Merkel nu putea lipsi de la un astfel de eveniment din care avea avantajul de a ieşi învingătoare indiferent de scor: şi la fotbal, Germania este liderul necontestat al Europei.

Probabil că nici nu se putea altfel. Există, desigur, o legătură strânsâ între performanţă, în general, şi calitatea actului politic în special, intr-o Germanie care funcţionează ca un ceasornic elveţian, inclusiv în vreme de criză, care ştie când şi cât de austere să fie deciziile sale politice pe care le ia, dar mai ales cum să-şi protejeze propriile interese fără să le afecteze pe ale celorlalţi.

Calităţile de fond ale naţiei germane – disciplina, consecvenţa, seriozitatea şi onestitatea, dar mai ales munca – sunt cele care au făcut din ţara pusă la pământ de aventura iresponsabilă a lui Hitler, în urmă cu doar vreo 60 de ani, prima naţiune a continentului.

În acest context, fie-mi permis să cred că performanţa sportivă a celor două echipe din Munchen şi Dortmund este strâns legată de acest complex, de acest climat. Nu întâmplător, cele două cluburi reprezintă un model de management al afacerii, finanţele lor sunt sunt cât se poate de sănătoase şi beneficiile vin nu în primul rând din speculaţiile pe care le fac alte cluburi mari cu jucători pe post de marfă, ci dintr-o atentă generare de resurse umane. Mai mult decât în oricare dintre ţările din prima linie a fotbalului, echipele germane au jucători germani (la Chelsea în echipa câştigătoare a Europa League mai era doar un jucător britanic!), tehnicieni germani, iar conducerile cluburilor sunt formate din foşti jucători de primă mână. Cu alte cuvinte, finala de pe Wembley este expresia unei filosofii şi a unei stări de spirit care pot fi determinante chiar şi într-un domeniu ca acesta, atât de supus hazardului. Mingea e într-adevăr rotundă, dar dacă e corect şi cu forţă şutată, ajunge în poartă.

Stau şi mă întreb dacă acest principiu funcţionează şi în ceea ce ne priveşte. Ba bine că nu! Avem un fotbal care poartă vizibil amprenta climatului din societate: lipsit de calitate pentru că nu e dublat de muncă, lipsit de rezultate pentru că este manipulat de grupuri de interese pentru care performanţa sportivă e ultimul lucru care contează. Lipsit de spectatori pentru că a fost acaparat de huligani. Şi asta în ciuda existenţei unor oameni cu adevărat talentaţi, dar cărora lipsa de disciplină şi de tenacitate le obturează şansele de a ajunge la vârfuri.

În timp ce la Londra două echipe germane îşi disputau supremaţia continentală, la Bucureşti un patron de campioană intră la puşcărie, iar alţi opt “oameni de fotbal” versaţi în aranjamente lipsite de onestitate, scăpau ca prin urechile acului de un destin asemănător. Sper că nu de tot, pentru binele unui fotbal care trebuie să se reinventeze uitând de cei care l-au degradat.  

 

Publicat: 29 Mai, 2012 - 13:00
Punctul pe Y. Lovitura de cassă
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Consiliul de Administraţie al postului public de televiziune a dat o grea lovitură condiţiei de portavoce a fostei puteri. Dintr-o mişcare, mercenarii de vorbe ai aripii băsiste a presei au rămas fără remuneraţiile grase cu care i-a mobilizat şi răsplătit conducerea postului pentru zelul cu care şi-au îndeplinit misiunea de a apărea în orice condiţii, punctele de vedere oficiale şi de a le veşteji cu mânie proletară pe cele ale opoziţiei.

TVR-ul are o serioasă ereditate în acest sens. Dar parcă niciodată ea nu a fost mai evidentă decât în aceşti ultimi ani. De fiecare dată când la putere s-a aflat o anumită parte a spectrului politic, de pe micul ecran s-au făcut auzite vocile şi opiniile jurnaliştilor favorabili trecătoarei puteri. Dar niciodată, parcă, selecţia nu a fost atât de exclusivistă. Ba, de ochii lumii, la dezbateri sau analize mai era invitat şi câte un gazetar „neprietenos”, ca să dea bine la imparţialitate. De data aceasta însă, administraţia Lăzescu a instituţionalizat partizanatul jurnalistic. Atent selecţionaţi exclusiv din zona pro-băsistă – adică de la „Evenimentul Zilei”, „22”, „România Liberă” – aceştia nu numai că au fost abonaţi la prezenţa în studiouri, dar au fost chiar angajaţi, plătiţi suplimentar pentru acest serviciu. Asta, probabil, pentru a fideliza şi îmbărbăta eşalonul în sarcina căruia televiziunea publică punea ofensivele de campanie. Personaje ca Andrea Pora, Mircea Marian, Ioana Lupea, Mircea Mihăeş, Cristian Turturică, Cristian Pătrăşconiu sau Cătălin Prisecariu au devenit figuri emblematice ale talibanismului de dreapta, aceştia găsind oricând argumentele necesare pentru a valida politica oficială. Dacă o astfel de metodologie e de înţeles la un post comercial – care are un patronat cu interese specifice, gen B1TV – metoda devine de neacceptat la canalul public. Mai ales în condiţiile în care – colac peste pupăză – în plină criză şi cu spectrul datoriilor deasupra capului, administraţia găseşte resursele pentru a-i răsplăti cu sume ce sfidează bunul simţ.

Dar ăsta e mercenariatul: dacă tot te vinzi, te vinzi pe bani buni, adică de la 50 de milioane în sus, cât unii dintre ei nu iau de pe la instituţiile în care sunt angajaţi.
Consiliul de Administraţie, în care opţiunile reprezentanţilor formaţiunilor politice ce i-au trimis acolo s-au întâlnit pentru prima dată, a dat o adevărată lovitură de cassă, economisind sume importante din care s-ar mai putea plăti o parte dintre datorii. De dorit ar fi ca odată cu aceasta să se eradicheze definitiv această practică nocivă a mercenariatului oficial de presă, care afectează în mod grav prezumţia de deontologie.    

 

Punctul pe Y
joi 26 mai 2011 Nr: 3296
Jurnal american (IV): ALCATRAZ
de Octavian Andronic

A fost ambiţia amfitrionilor de a prezenta oaspeţilor o imagine cât mai completă şi mai sugestivă a resurselor de creativitate generate de o colectivitate în care s-au împletit tradiţiile şi expresivitatea numeroaselor grupuri etnice  pe care timpul le-a adunat în acest perimetru fast. Multiculturalitatea şi toleranţa sunt, dealtfel, coordonatele esenţiale ale unei entităţi ce reprezintă un important capitol şi capital de istorie contemporană.

San Francisco nu duce lipsă de instituţii şi edificii culturale şi artistice. Ba, dimpotrivă: varietatea acestora şi nivelul calitativ, ca şi densitatea formelor de exprimare şi expunere pun la grea încercare formularea opţiunilor, mai ales pentru vizitatorul care nu are prea multe zile la dispoziţie. A fost, de aceea, extrem de dificil pentru organizatori să găsească elementul emblematic sub semnul căruia  să fie pus debutul festiv al acestui POW WOW. Că au optat pentru o vizită şi o demonstraţie de virtuozitate  tocmai pe ALCATRAZ nu este deloc întâmplător. Faptul că un edificiu penitenciar  lipsit de semnificaţii speciale, cum este faimoasa insulă pe care s-a aflat închisoarea de maximă securitate în care şi-au ispăşit pedepsele gangsteri notorii, precum Al Capone - a fost ales să reprezinte San Francisco nu este întâmplător. Că e bine sau rău - asta se poate discuta, practic la nesfârşit. "Stânca" este însă o prezenţă constantă  a referinţelor la metropola californiană. Cu o istorie doar de 80 de ani ea a încetat de a mai fi o puşcărie încă de prin anii 60, când autorităţile au considerat că le costă prea mult întreţinerea acestei colectivităţi permanente pe o insulă lipsită şi de apă şi de electricitate. De la dezafectare a rămas o perioadă în părăsire, la un moment dat fiind revendicată de o grupare indiană. În ultimii ani, însă, Departamentul Penitenciarelor  a descoperit aici o mină de aur: curiozitatea şi interesul maladiv al marelui public faţă de acest obiectiv care semnifică lipsirea de libertate, într-o societate care pune cel mai mare preţ pe libertăţi. Drept urmare, au fost alocate fonduri pentru recondiţionare şi punerea în funcţiune a unui muzeu. Acum insula este asaltată continuu de zeci de mii de curioşi care găsesc zilnic aici o impresionantă gamă de suveniruri şi gadgeturi de profil. Spiritul comercial şi-a pus amprenta  asupra unui obiectiv care are frumoase perspective de a se dezvolta şi de a diversifica serviciile - inclusiv cele turistice - în anii următori.

Seara inaugurală a POW WOW a oferit celor 5.000 de delegaţi din 70 de ţări imaginea tonică a asumării unui trecut, a extragerii din acesta a valorilor pozitive şi a punerii sale în slujba cunoaşterii şi evaluării propriei condiţii istorice.

 

Punctul pe Y
joi 27 mai 2010 Nr: 3042
Despre solidaritatea strângerii curelei...
de Octavian Andronic

Din toate câte i s-au pus în cârca preşedintelui Traian Băsescu în cei aproape şase ani de mandat, una  nu va putea fi găsită: laşitatea. Ba, din contră, s-ar putea spune că nu de puţine ori şi-a asumat mai mult decât ar fi trebuit să ducă. Este cazul acordului împovărător cu FMI - urmare directă a şirului de guvernări incompetente de până acum – şi de anunţul public al măsurilor care urmează a fi luate pentru redresarea unei situaţii aproape fără ieşire.

Am lipsit vreo zece zile din ţară, iar la întoarcere am fost curios – profesional cel puţin – să aflu cum au evoluat lucrurile pe acest vârf de criză. Am constatat că am mers înainte, pe traseul previzibil al ciocnirilor tot mai violente (deocamdată de idei) între responsabilii guvernanţi şi partea cu adevărat adversă a opoziţiei politice şi civile. Nu numai că nu s-a dat nici o şansă dialogului – de către nici una dintre părţi – dar poziţiile chiar s-au acutizat până la a face necesară o nouă ieşire la rampă a şefului statului.

Pitit după fustele acestuia, premierul tace. Ultra-vorbăreţul Boc nu mai are glas. Vorbesc pentru el toţi – miniştrii, aliaţi politici, colegi de partid. Boc însă nu mai scoate un cuvânt şi acest lucru îl pune într-o postură de victimă sigură a evenimentelor. Boc devine Moţoc şi cum un cap trebuie să cadă, cu siguranţă că va fi al său. Nu vreau să spun că vinovăţia pentru situaţia la care s-a ajuns îi aparţine în totalitate. Ba, chiar, într-o foarte mică măsură. Pentru că, la o analiză atentă, Boc nu există. El exprimă idei, opinii – care cel mai adesea se lovesc cap în cap – care nu sunt ale lui. Sunt ale celor care îl manipulează ca pe o perfectă marionetă. Dacă Boc are cu adevărat o vină, este aceea de a se fi pretat cu naturaleţe şi cu maximă disponibilitate acestui joc. Cu flerul său de veritabil „animal politic”, preşedintele a simţit că atunci când povara responsabilităţii devine prea mare pentru umerii plăpânzi ai premierului, trebuie să intervină el. Cu avantajul că, punându-se în postura de apărător al Executivului, nu face altceva decât să-şi asume o responsabilitate la nivel naţional. În aceste momente nu mai este preşedintele celor care l-au ales, ci al tuturor celor care suportă consecinţele guvernării. O notă nouă pe care a conferit-o discursului său de marţi seară a fost aceea a atacului dur la adresa corupţiei aparatului public, într-o tentativă iscusită de a mai spăla niţel imaginea de tot compromisă a corifeilor guvernamentali ale căror nume au devenit, practic, sinonime cu fenomenul acuzat.

Preşedintele Băsescu ne-a spus, marţi, ceea ce ştiam deja: că n-avem alternativă. Că respingerea populară a acestei măsuri dure ne poate îngropa definitiv ca naţie independentă. Că trebuie să acceptăm aceste sacrificii pentru a putea spera. Ce n-a spus însă preşedintele, este de ce trebuie să plătim cu toţii acelaşi preţ pentru greşelile şi incompetenţele doar ale unora. De ce austeritatea ocoleşte cu iscusinţă sectorul „pretorienilor” (servicii secrete) sau privilegiile parlamentare şi guvernamentale? De ce de un an de zile nu s-a reuşit curăţarea aparatului public de povara agenţiilor fără rost, veritabile adăposturi ale clientelei politice? De ce trebuie să strângă cureaua cu acelaşi număr de găuri şi cel slab şi cel gras? Acestea sunt întrebările la care „românii” aşteptau răspunsurile preşedintelui.

 

Punctul pe Y
miercuri 27 mai 2009 Nr: 2773
Ce lucruri importante s-au mai întâmplat în ţară?
de Octavian Andronic

Am lipsit vreo 10 zile din ţară. Am fost tocmai în Florida, la un târg internaţional de turism. Mărturisesc faptul că demersul meu – intim – primordial a fost să văd în ce fel se deosebeşte campania de aducere a mai multor turişti străini în America faţă de cea de aducere a mai multor turişti străini în România.

Vă mărturisesc faptul că nu m-a impresionat ce fac americanii. Mai ales că ei îşi cam dau cu dreptul în stângul, dorind – pe de o parte – să aducă mai mulţi turişti, dar punându-le, de pe alta, tot felul de piedici în obţinerea vizelor. Asta şi face ca America să treacă şi printr-o criză turistică: anul trecut s-au pierdut peste 200.000 de locuri de muncă în acest domeniu, iar în acest an se aşteaptă ca pierderea  să fie de peste 250.000. În total, cam atâţia câţi români lucrează în branşă. Iată, deci, un capitol la care le suntem superiori americanilor. Doar prin faptul că o avem pe neobosita doamnă Udrea la cârma ministerului de resort, unde se zbate de mama focului să atragă atenţia străinătăţii.

Lucrul acesta fiindu-mi clar, am dorit, la revenirea de la Miami (locul în care într-un an vin mai mulţi turişti decât în toată România) să aflu ce s-a mai întâmplat, notabil, în ţară în aceste zile. Şi n-am aflat decât că: fostul ministru Păcuraru e dat în vilag că face exhibiţionism pe Internet; că marele politician Nati Meir vrea să dea lovitura angajând-o pe Monica Columbeanu putător de cuvânt (în ce limbă?); că marele premiu de la „6 din 49” n-a fost câştigat încă şi – probabil – deznodământul se amână până la europarlamentare, ca să rămână naţia cu atenţia trează; că pe procurorul Voinea l-a trecut Băsescu de tot în rezervă; că Nelu Iordache l-a schimbat pe Răcaru, la Blue Air, după ce acesta i-a construit campania de la temelie; că pasajul Băneasa a făcut, deja, primele trei victime; că lui Piedone i se anulează permisul obţinut într-o zi la toate categoriile (la Piteşti!); că „sex simbolul” Magda Bistriceanu a spus adio PSD-ului şi „bine v-am găsit!” PNL-ului; că lui Penescu tot nu i s-a dat drumul din arest; că Antonescu s-ar cam fi certat cu Orban; că Gigi Becali s-a hotărât să devină preşedinte-antrenor...

Numai lucruri importante, dintre cele care se întâmplă în ţara asta a noastră...

 

Punctul pe Y
marţi 27 mai 2008 Nr: 2227
Barometrul AlegRo şi sondajele de opinie
de Octavian Andronic

Dintre toate cercetările de piaţă efectuate în această perioadă, unul singur nu are pretenţia de a indica - plus-minus marja de eroare – cine va fi viitorul primar al Capitalei.

Sondajul realizat de Agenţia ZP NEWS INTERCEPTOR pentru Fundaţia AlegRo are doar pretenţia de a indica pulsul dezbaterilor în centrul cărora se află candidaţii, pe baza frecvenţei cu care aceştia sunt consemnaţi de presa scrisă. 
Calculând cotidian de câte ori apar aceste nume, în câte articole din câte publicaţii, sondajul respectiv este mai degrabă un barometru decât un vector de opinie. Ce spune „Topul candidaţilor” după trei săptănâni de campanie electorală?

Că cel mai mediatizat candidat este independentul Sorin Oprescu. Lui i-au fost dedicate 292 de articole în 201 de ediţii de ziar, iar numele său a fost pomemit de 666 de ori. În urma sa se află candidatul partidului cu cele mai mari pretenţii la această funcţie: Vasile Blaga: 245 de articole, în 171 de ediţii şi 465 nominalizări. Cristian Diaconescu se află pe locul 3, la mică distanţă de Blaga, cu 227 de articole în 173 de ediţii şi 388 de nominalizări. Pe locul al patrulea, liberalul Ludovic Orban, cu 195 de articole în 135 de ediţii şi 291 de nominalizări. Aceştia sunt cei patru candidaţi dintre care doi vor merge în turul 2. Cealaltă jumătate a clasamentului găzduieşte veleitari. Cu toate eforturile lor, aceştia nu au reuşit să facă presa să vorbească despre ei mai mult decât despre primii. Între cel mai activ – Guşă, şi ultimul din „prima divizie” sunt vreo sută de articole diferenţă. Cam la jumătatea scorului lui Guşă se clasează Pavelescu – mai mult decât şters în campanie, la egalitate aproape perfectă cu Codrin Ştefănescu. Despre candidatul PNG – Daniel „şi nu mai ştiu cum”, vorba lui Gigi Becali, şi Virginia Vedinaş, candidata PRM, numai de bine. Persoanele lor n-au stârnit mai deloc interesul presei.

Ce observăm? O foarte interesantă similitudine între datele acestui barometru şi cele câteva sondaje de opinie apărute în această perioadă. Ordinea favoriţilor este, în linii mari, aceeaşi. Asta nu poate să însemne decât un lucru: că publicul este extrem de sensibil la mediatizare şi la intensitatea ei. Reciproca este mai greu de argumentat. Cu precizarea: mediatizarea în sine, indiferent de conotaţia pozitivă sau negativă. Cu alte cuvinte: se vorbeşte despre tine – exişti! Nu se vorbeşte – nu exişti.

Aceeaşi Agenţie a efectuat şi barometrul candidaţilor la primăriilor de sector. Lideri de opinie sunt şi aici, Vanghelie (la 5), Negoiţă (la 3), Onţanu (la 2), în timp ce la Sectorul 1 Murgeanu îl devansează pe Chiliman!

 

Punctul pe Y
sâmbătă 26 mai 2007 Nr: 1960
Tănăsescu
de Octavian Andronic

Când, în 2000, Năstase îşi făcea deja guvernul în aşteptarea unor alegeri care permiteau să fie o simplă formalitate pentru PSD-ul refăcut în Opoziţie, a venit rândul să se discute portofoliul Finanţelor. ‘O să-l punem pe un băiat cu mustaţă, de pe la Banca Mondială’, a spus viitorul premier care nici el nu ştia prea bine despre cine e vorba în mesajul ‘top’ pe care-l primise cu această propunere. Apoi, lumea a început să-şi mai amintească traiectoria civilă şi profesională a viitorului ministru, care-şi făcuse ucenicia pe la un ICRAL şi se desăvârşise în structurile finanţelor de stat. După ’90, ajutat probabil şi de unele relaţii de familie, a luat drumul Americii unde s-a lipit pe lângă forurile mondiale financiare.
Ca ministru, Tănăsescu n-a avut aplombul lui Florin Georgescu. A avut însă o relativă constanţă pe care a exersat-o în relaţia cu premierul în al cărui prim cerc a intrat rapid, alături de cei doi ‘stâlpi’ – DIP şi Mitrea. Relaţia aceasta l-a pus într-o poziţie mai delicată faţă de preşedintele Iliescu care l-a şi atacat dur când s-a lansat ideea cotei minime de impozit, pe care ministrul a susţinut-o cu mare străduinţă, argumentele sale fiind preluate ulterior de liberali.
Cea mai mare decepţie din cariera sa a constituit-o pierderea, la ‘mustaţă’ a guvernării, prin artificiul utilizat de Băsescu pentru a-l impune pe Tăriceanu. Tănăsescu era deplin pregătit pentru un nou mandat la Finanţe, îşi redecorase şi cabinetul când a trebuit să-şi strângă lucrurile şi să ia calea bejeniei spre tribuna Opoziţiei din Parlament. Supărarea l-a făcut să fie şi primul pesedist care l-a atacat pe Iliescu, ameninţând că dacă acesta revine în funcţia de preşedinte al PSD, el îşi dă demisia din partid. N-a mai fost nevoie, alţii aranjând lucrurile de aşa natură încât preşedintele-fondator să fie aruncat peste bord şi în locul său echipajul să-l aleagă pe musul Geoană.
În Opoziţie, Tănăsescu s-a adaptat la regulile jocului, fiind printre cei care au atacat cu virulenţă cota unică a liberalilor şi efectele ei. A fost, mai ales în primul an, una dintre vocile de serviciu ale PSD în confruntările televizate. După care s-a retras uşor-uşor, pregătindu-şi pasul pe care-l face acum. Tănăsescu redescoperă America, în aşteptarea unui moment prielnic când un viitor premier social-democrat îşi va informa colegii că ‘la Finanţe vine un băiat cu mustaţă de pe la FMI’…

 

Punctul pe Y
vineri 26 mai 2006 Nr: 1748
România guvernării paralele
de Octavian Andronic

Din 2005 încoace, România face obiectul unui experiment politic unic: acela al unei guvernări paralele cu ea însăşi! Învingător în scrutinul prezidenţial, Traian Băsescu a adus la putere, forţând prevederile constituţionale, un guvern alcătuit din reprezentanţii Alianţei, cărora li s-au adăugat, pentru formarea coaliţiei necesare, cei ai două formaţiuni satelitare - UDMR şi PUR-PC. Ambele făcuseră parte şi din precedenta coaliţie, condusă de PSD, şi fără ele liberalii şi democraţii n-ar fi avut nici o şansă. Debutând sub semnul unităţii-n cuget şi simţiri, noua Putere a început să se delimiteze, treptat, de ea însăşi, prin intermediul tipului de conducere bicefală instituită de protocolul Alianţei. Deşi nici înainte nu fuseseră prea evidente, diferenţele de opinii şi de abordări dintre liberali şi democraţi au început tot mai des să iasă la iveală, lăsând să se vadă artificialitatea formulei. Promotorul delimitării a fost preşedintele Băsescu. Prea puţin potrivit, prin datele personale, rolului pe care i l-a hărăzit, cam pe neaşteptate, defecţiunea pre-electorală a lui Stolojan, Băsescu a încercat să-şi depăşească condiţia intervenind tot mai des şi mai vehement în agenda Executivului. Vreme de aproape un an, premierul Tăriceanu a lăsat impresia unui partener docil, dispus să accepte supremaţia tovarăşului său, însă nemulţumirile tot mai acut manifestate de către activiştii liberali l-au forţat să ia poziţie. Primul gest de curaj antibăsescian a fost acela de a nu-şi mai da demisia, după respingerea de către Curtea Constituţională a pachetului de legi ale Justiţiei, aşa cum se angajase într-un puseu de vehemenţă necaracteristic lui, anihilând astfel proiectul alegerilor anticipate, clocit la Cotroceni. Au survenit apoi nenumărate alte episoade în care cei doi protagonişti au lăsat impresia că se află într-o competiţie, având puncte de vedere şi susţineri diferite. Tot mai agresiv în demersurile sale, preşedintele a fost însă nevoit să accepte o realitate: independenţa guvernului şi imposibilitatea sa de a-l demite sau modifica prin acţiuni de forţă. Aceasta a fost şi cartea pe care a jucat-o, adesea cu îndemânare, premierul Tăriceanu, care a adoptat o strategie inteligentă: aceea de a nu intra în conflict deschis cu preopinentul său, de a-l lăsa să-şi desfăşoare tiradele şi gestica şi de a puncta ulterior cu calm. Un bun exemplu îl constituie şi ultima şedinţă de guvern la care a participat ca "invitat" un preşedinte insuficient refăcut de pe urma crizei de hernie, dar nu mai puţin hotărât în a amenda inconsecvenţele şi erorile unui guvern de care se consideră tot mai detaşat sentimental şi ideologic. Premierul l-a ascultat, tăcut pe preşedinte, fără a-l contrazice sau a-l aproba, văzându-şi apoi de treabă în ideea că Executivul face tot ce se poate, iar miniştrii liberali Flutur şi Nicolăescu sunt de departe cei mai buni din câţi s-ar putea găsi. Şi aşa mai departe, ca-n definiţia în care se spune că deşi merg alături până la infinit, paralelele nu se întâlnesc niciodată sau se întâlnesc la alegeri...

 

Punctul pe Y
vineri 27 mai 2005 Nr: 1583
Meciul cu presa
de Octavian Andronic

Neputând să-şi savureze în linişte triumful înregistrat prin ‘buna gestionare’ a unei întâmplări fericite din cauza unor gazetari cârcotaşi, incapabili să se alinieze măcar pentru o zi bucuriei naţionale - cum bine zicea un fost confrate, reîntors la treabă cu coada între picioare după un experiment guvernamental în care i-au fost întinate niscai nobile idealuri - preşedintele Băsescu n-a răbdat decât o zi ca să-şi exercite de-acum binecunoscuta nevoie de drept la replică. La o întâlnire cu studenţii, unde o transmisie în direct a unui post de televiziune i-a apărut ca o mitocănie sadea la adresa personalităţii sale, preşedintele i-a veştejit în stilu-i tradiţional pe acei ‘guru’ care se cred mai deştepţi decât preşedinţia şi toate serviciile secrete la un loc.Reacţia dlui Băsescu nu este una surprinzătoare. Încă din primele zile ale mandatului său el s-a dedicat unui serial de contraatacuri - unele dintre ele putând fi considerate veritabile derapaje de la urbanitate - vrând parcă să arate naţiunii că n-are nici un chef să rămână dator unei prese pe care tot el a eliberat-o de sub jugul publicităţii guvernamentale. Verva şi promptitudinea pe care le manifestă ar face din dânsul un excelent jurnalist de tabloid şi aproape că mă mir, date fiind şi antecedentele sale, că printre iniţiativele private pe care le-a exersat n-a figurat şi facerea unui ziar. Dar, întâmplător sau nu, dl Băsescu nu este ziarist. Este doar preşedinte. O poziţie în care, constituţional cel puţin, n-ar avea justificări să se angajeze în polemici şi atacuri partizane, atacând ‘o anumită parte a presei’ cu o vigoare pe care nici unul dintre predecesorii săi n-a manifestat-o, deşi au avut parte de atacuri infinit mai numeroase, mai dure şi mai nedrepte decât domnia sa. Atacând ziariştii şi dând directive presei (referitoare la diverse perioade de abstinenţă), dl Băsescu îşi asumă o condiţie riscantă: aceea de a se considera el însuşi un ‘guru’ peste ale cărei idei şi doleanţe nimeni n-ar avea dreptul (moral, deocamdată) să treacă. Împărţind lumea şi aşa împărţită a presei în buni (analişti oneşti, de aceeaşi părere cu dânsul) şi răi (cei vânduţi Opoziţiei), preşedintele riscă să fie el însuşi cel care crează o nouă crevasă în societatea românească, despărţindu-i pe cei cărora ar trebui să le fie un bun preşedinte, indiferent dacă l-au ales sau nu, sau dacă-l plac sau nu. Continuând acest meci, presărat cu invective sau cu mişto-uri marinăreşti (‘sunt supăraţi pe mine că nu le mai dau publicitate’ - declaraţie pentru export), preşedintele nu face decât să amâne, păgubos, intrarea într-o normalitate care nu exclude, şi n-are cum să excludă, opiniile critice, chiar nedrepte, la adresa sa. Dar ăsta-i jocul democratic, asta este condiţia unui preşedinte democratic ales şi menţinut în funcţie, asta este presa liberă, chiar dacă încă pătimaşă şi insuficient de coaptă. Meciul cu presa este un meci perfid, care exclude şi câştigătorii şi egalitatea…

 

Punctul pe Y
joi 27 mai 2004 Nr: 1267
Ancheta anchetei de la Mihăileşti
de Octavian Andronic

Ceea ce s-a întâmplat la Mihăileşti este, în primul rând, un accident. Şi, ca orice accident, el poate fi privit doar prin prisma erorilor care au condus la producerea sa. Erori voluntare sau involuntare care acum, la o revedere atentă, stupefiază prin simplitatea şi uşurinţa cu care ar fi putut fi evitate.Desigur, în cele din urmă ancheta demarată de organele de justiţie va stabili cauzele şi vinovăţiile. Cu câtă precizie?Aici răspunsul rămâne în aer. Rezultatele anchetei vor depinde mai puţin de succesiunea reală de evenimente, cât de modul în care a fost efectuată investigaţia. Or, aici sunt vizibile, cu ochiul liber, o grămadă de inadvertenţe.M-a impresionat întotdeauna rigoarea cu care americanii efectuează investigaţia accidentelor aviatice. Indiferent unde se produc acestea, pe cine ştie ce vârf de munte sau fund de mare, echipele nu se lasă până nu sunt recuperate şi ultimele bucăţele de material. Urmează apoi operaţiunea reasamblării fragmentelor până la recompunerea structurii aparatului. Abia după aceea începe investigarea propriu-zisă a cauzelor accidentului, anchetă în cursul căreia fiecare bucăţică de epavă poate relata un fragment din cele întâmplate.În ciuda numeroaselor accidente înregistrate în ultimii ani, nouă ne lipseşte tehnologia anchetei, regulile de bază ale reconstrucţiei, şi acest lucru s-a văzut mai bine ca oricând la Mihăileşti. Practic, procurorii care au fost acolo au tras concluziile înainte să strângă toate dovezile. S-a văzut că nici pompierii, nici poliţiştii, nu stăpâniseră regulile de bază ale izolării perimetrului - ignoranţă ce a făcut din ei primele victime. Nimeni nu spune că groapa de la Mihăileşti ar fi trebuit să rămână deschisă zile în şir, mai ales pe o arteră cu trafic intens, dar graba cu care a fost acoperită ridică semne de întrebare. Ministrul Justiţiei avea tot dreptul să fie nemulţumit de modul în care s-a făcut ancheta. Nemulţumirea sa nu rezolv ă, însă, mare lucru în cazul de faţă, în care răul făcut de grabă şi neglijenţă devine aproape ireparabil.Experienţa tragică de la Mihăileşti poate avea însemnătate dacă din ea se vor trage concluziile necesare şi dacă ceea ce s-a întâmplat acolo va putea să nu se mai repete. Pentru aceasta este însă necesară o severă anchetă a anchetei.

 

Punctul pe Y
marţi 27 mai 2003 Nr: 952
America, după victorie
de Octavian Andronic

Am avut prilejul să petrec o săptămână în America, în momentul în care naţiunea sărbătoreşte, practic, încă o victorie asupra totalitarismului logodit cu terorismul.  O victorie a democraţiei, în primul rând, şi a spiritului liber care caracterizează modul de gândire şi de acţiune al celei mai puternice naţiuni de pe planetă.  Este o situaţie, poate singulară în istorie, faptul că puterea se asociază, în dobândirea acestei poziţii, cu moralitatea şi cu aspiraţia spre libertate şi dreptate.  Imperiile istoriei s-au rezumat, de regulă, doar la prima calitate. Care este, deci, starea Americii după victorie? Una extrem de incertă.  Marea naţiune apare acum a fi fost mult mai afectată de afrontul terorist din 11 septembrie decât la prima vedere.  Sinucigaşii Al Qaeda n-au reuşit doar să demoleze trufaşele însemne ale forţei americane, ci să zguduie din temelii economia ţării. Cel mai sensibil detector al acestui impact este turismul.  Anul 2002 a marcat nivelul cel mai de jos al intrărilor de vizitatori şi de devize din ultimele decenii. Practic, sănătatea economiei americane depinde în mare măsură de cei 8 milioane de europeni şi 4 milioane de japonezi care o vizitează anual şi lasă în urma lor miliarde de dolari pe servicii şi achiziţii.  Îngrijorarea din acest domeniu - săptămâna trecută a avut loc, la St. Louis, târgul anual al companiilor de turism american, organizat de T.I.A., una dintre cele mai puternice federaţii profesionale - este de înţeles.  Creşterea estimată de anul acesta este mică (circa 2%), abia în anul 2006 urmând să egaleze nivelul din 2000.  Condiţiile nu sunt nici ele dintre cele mai optimiste: spectrul atacurilor teroriste rămâne prezent, cu alerte ca cea de săptămâna trecută, iar călătoria cu avionul în America devine un adevărat coşmar pentru turiştii supuşi unor controale excesive şi repetate, soldate cu întârzieri notabile în graficele de zbor.  Recesiunea a făcut ca în ultimii 2 ani câteve sute de mii de oameni din turism să-şi piardă slujbele, iar multe companii să tragă obloanele.  Şi e vorba doar despre turism. America, cea mai puternică naţiune de pe glob, şi cea mai liberă, plăteşte într-un mod adesea dureros, preţul acestei puteri şi al libertăţii.  Nu doar ale sale...

 

Punctul pe Y
luni 27 mai 2002 Nr: 635
Salutări din Burkina-Fasso!
de Octavian Andronic

După istorica vizită a avocatului israelian Sheftel - devenit celebru pentru că l-a scăpat de puşcărie pe SS-istul Demjaniuk, care-şi omorâse conaţionalii în timpul războiului - premierul Adrian Năstase a avut o ieşire iritată la adresa manierelor acestuia. N-ar trebui să mai fim luaţi de papagali, a zis premierul, şi trataţi de parcă am fi Burkina Fasso. Poate că pe unii dintre cei care ştiu ce sunt papagalii, dar nu ştiu ce este Burkina-Fasso, rezonanţa exotică a acestei denumiri i-a dus cu gândul spre vreo specie de zburătoare. Alţii, care au frecventat şcoala la zi ştiu că Burkina Fasso este denumirea mai nouă a Voltei Superioare, un stat din Africa, a cărui faună este, probabil, populată şi cu papagalii invocaţi de premier. Şi ca să nu persiste confuzii, vom mai adăuga doar că acest stat, situat în vestul continentului, are o suprafaţă de 274.000 kmp şi o populaţie de peste 9 milioane locuitori. Ce-a vrut să spună dl Năstase când a cerut avocaţilor israelieni (oricum s-ar numi ei) să nu confunde România cu Burkina Fasso? Greu de ştiut! Am sperat că lucrurile vor putea fi lămurite de către reprezentanţa diplomatică a acestei ţări. Din păcate, ambasada burkinofasseză în România are sediul la Roma, pe Via Alessandria nr. 26. Acolo am putea da, dacă ţinem morţiş, de doamna ambasador Beatrice Damiba sau, în absenţa sa, cu unul dintre membrii clanului Yameogo, în număr de patru (Barthelemy, Adele, Andre Anatole şi Eleonore Melanie) şi am putea să-i întrebăm care e diferenţa specifică dintre România şi Burkina Fasso, precum şi între papagalii africani şi cei români. Cu siguranţă că misiunea diplomatică va fi încântată să afle că este în vederile guvernanţilor români, înaintea altor ţări, cu palmaresuri mai impresionante şi că însuşi premierul este un bun cunoscător al realităţilor din ţara prietenă şi vecină doar în percepţia dlui Yoram Sheftel.

 

Punctul pe Y
sâmbătă 26 mai 2001 Nr: 326
Investitorii săraci
de Octavian Andronic

După ce un an de zile s-au agitat în manifestaţii violente, asediind instituţiile statului şi incendiind maşini, investitorii FNI au obţinut de la guvern ceea ce acesta crede că meritau: un ajutor social! O pomană! E drept, nu pentru toţi, ci pentru cei mai nevoiaşi! Pentru investitorii săraci!  Iată un pleonasm perfect, pe care Executivul şi-l însuşeşte cu entuziasm atunci când, în textul unei ordonanţe de urgenţă, spune că vor fi despăgubiţi aceia care nu şi-au retras până la prăbuşire nici o unitate de fond, care au cetăţenia română şi un venit, pe cap de membru de familie de 500 000 lei!  Ultimele două prevederi pot fi luate împreună, pentru că, cel puţin în Europa, se va găsi cu greu o altă ţară care să egaleze acest record!  Deci, toţi cei care se încadrează în această categorie vor primi un ajutor social de 5 milioane de lei!  Nu ştiu dacă specialiştii guvernului au făcut vreo investigaţie ca să afle câţi dintre cei peste 200 000 de păgubiţi răspund acestei grile.  Teoretic, n-ar trebui să fie nici unul, pentru că e absurd să crezi că o familie care e nevoită să trăiască din 1,5 - 2 milioane, ar mai avea de unde şi cum să investească la FNI!  Iar dac-ar fi aşa, cazul ar trebui popularizat ca un triumf al ideilor capitaliste într-o ţară care se desparte anevoios de economia socialistă.  Atunci care este sensul iniţiativei guvernamentale, când este clar că măsura vizează o minoritate?  Să-i potolească? Nici gând!  Pot să fac pariu că, punerea în aplicare a prevederii îi va îndârji şi mai tare pe toţi aceia care au pierdut din gros, nu 5 milioane, ci zeci, sute şi poate chiar miliarde (deşi ăştia au prins de veste la timp).  Este clar, deci, că Executivul recurge demagogic la o măsură cosmetică, în loc să pună piciorul în prag şi să rostească cu glas tare adevărul: păgubiţii vor rămâne păgubiţi, pentru că unica şansă de despăgubire - averile celor câţiva ştabi de pe la CEC, CNVM şi SOVINVEST, care sunt făcuţi răspunzători - nu vor ajunge nici pentru o fracţiune dintre aceia care se vor pomeni că bacşişul guvernului a fost mai mare decât despăgubirea.

 

Punctul pe Y
sâmbătă 27 mai 2000 Nr: 18
O lovitură dură...
de Octavian Andronic

... pentru noţiunea de fond de investiţii - care pe pieţele financiare „aşezate" este principala formă de economisire pentru marea majoritate a micilor depunători - reprezintă căderea F.N.I.-ului. Colapsul a fost ajutat, aşa cum se întâmplă de regulă, de panica ce a acţionat ca un accelerator, ducând la incapacitatea de plăţi, care a scos în stradă mii de depunători şi a determinat fuga - ruşinoasă, dar sănătoasă - a directoarei Vlas. Dacă pentru aproape oricare altă hibă strict financiară poate exista un remediu, pentru panică nu există nici unul. Mai ales atunci când aceasta se declanşează cu uşurinţa la care au condus precedentele experienţe de acelaşi gen. E suficient un semn de neîncredere, o declaraţie pripită, o manevră mai dubioasă pentru ca edificiul, şi aşa fragil al acestor construcţii ridicate pe solul ameninţat de seisme al unei economii nesănătoase, să se prăbuşească la fel ca un castel din cărţi de joc. Îmi permit să observ, însă, că jocul la risc al organizatorilor acestor fonduri este dublat, sistematic, de mentalitatea depunătorului român care, în disperarea generată de ameninţările inflaţiei şi devalorizării asupra economiilor, caută mereu soluţii-minune. Şi le găseşte: fie că se numesc CARITAS, fie SAFI, fie BANKCOOP, fie acum, FNI. Sunt, de regulă, acele promisiuni nerealiste ale câştigurilor mari în timp scurt. Repet: într-o economie sănătoasă aşa ceva nu este posibil. O dobândă mai mare decât media uzuală, o rata de creştere spectaculoasă induc, din capul locului, neîncredere şi vigilenţă din partea insituţiilor susceptibile. La noi e invers: cu cât iluzia e mai mare, cu atât prudenţa e mai mică. Principiul chilipirului alimentează iresponsabil aceste păcăleli fără ca să se tragă vreodată concluzia necesară. Bag mâna în foc că, printre cei 300 000 de depunători la FNI, o mare parte şi-au mai încercat norocul şi la CARITAS, şi la SAFI, şi prin alte părţi. Noul scandal ne arată că nu învăţăm nimic din aceste sinistre experienţe: nici noi, cei simpli şi naivi - nici ei, cei inteligenţi şi vigilenţi - şi aici mă refer la întreaga structură de supraveghere şi verificare a mecanismelor financiare. Sub ochii căreia se produce fiecare nou crah.

 

Punctul pe Y
vineri 26 mai 1995 Nr:
FRANŢA, GERMANIA SI PROBLEMA ARDEALULUI
de Octavian Andronic

Într-un interviu acordat ziarului "Graiul Sălajului", dl losif Boda, ambasadorul României la Berna, dă o nouă dovadă de clarviziune şi realism, calităţi care l-au remarcat pe perioada cât a fost consilier la Cotroceni, dar care l-au si făcut oarecum indezirabil în ochii unora dintre cei care nu i-au agreat lipsa deliberată de diplomaţie şi meteahna de a spune lucrurilor pe nume. întrebat despre evoluţia relaţiilor româno-maghiare şi despre impasul în care se află tratatul (domnia sa fiind cetăţean român, din tată ungur şi mamă româncă), dincolo de o serie de alte observaţii pertinente, a avut o remarcă deosebit de plastică: "Dacă ne gândim bine la istorie, eu nu cred că relaţiile româno-maghiare au avut vreodată un grad mai mare de complexitate, gravitate, dramatism, pasiune sau consecinţe nefaste decât au avut relaţiile dintre Franţa si Germania (mai ales pe tema "Alsaciei şi Lorenei). Or, iată că francezii şi nemţii au reuşit să clădească relaţi - şi statale şi umane - admirabile şi exemplare între ele. Este, pentru mulţi, aproape şocant să treacă graniţa dintre Germania şi Franţa, să caute grăniceri, vameşi sau alte autorităţi şi să constate că ele nu mai există. Nu mai este nevoie de ele. Si Franţa rămâne Franţa, iar Germania rămâne Germania. Cu personalitatea, mândria şi orgoliile intacte. Se poate şi aşa!".

Se poate, dle ambasador, să deie Domnul să fiţi vizionarul care prevesteşte un curs normal ce trebuie să înceapă cu acest tratat. Cu o condiţie: ca el să fie negociat în termeni acceptabili ambelor părţi şi să exprime o reală dorinţă de înţelegere. Şi nu pretextul creării unor capitaluri politice cu valoare îndoielnică de moment.

Tag-uri Nume: