Recurs la memoria editorialului: AZI în alți ani (18)

Share

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017. Azi: 16 - 17 iunie.

Puiul de cuc din cuibarul guvernamental (2015) Eliberarea de sub jugul femeist (2014) America - „un pod prea îndepărtat” (2013) Mineriada portocalie (2012) Ce vor grecii? (2011) Victoria echipei Boc asupra poporului român (2010) Moguli răi, moguli buni (2009) Tricolorul (2008) „Moștenirea Pieței” sau fundamentalismul civic (2007) „Societate deschisă” sau „internaționalism proletar” (2006) O aniversare bolșevică (2005) Capra contracandidatului (2004) Guvernul celor 900 de zile (2003) Omul de sacrificiu (2002) Apel fără ecou (2001) Tăvălugul (2000)

 

Publicat: 16 Iunie, 2015 - 13:13
Punctul pe Y. Puiul de cuc din cuibarul guvernamental
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
N-a trecut prea mult pentru ca Gabriel Oprea - în numele interesului naţional, bineînţeles – să-şi fi arătat valoarea de traseist de patru stele: preluând un slogan liberalo-democrat şi-a avertizat aliatul că nu va accepta modificările Codului Penal făcute „pe furiş”. Ce înţelege vicepremierul prin furiş? Ni-l închipuim cotrobăind prin parlament şi descoperind într-un cotlon întunecos câţiva pesedişti care, la lumina lanternelor buchisesc Codul Penal, ştergând şi adăugând de zor. Pentru că mi-e imposibil să accept ideea că în calitatea sa de parlamentar şi de partener de guvernare nu i-au ajuns la urechi discuţiile din plen care vizau modificări ale codurilor, unele dintre ele solicitate chiar de către membrii ai Opoziţiei.

Dar, vicepremierul nici usturoi nu mănâncă şi nici gura nu-i miroase a trădare. Ci doar a şantaj. Pentru că, ce moment mai propice decât acesta – după ce e pus bine mai întâi cu DNA-ul propunând încă un mandat pentru Codruţa Kovesi – ca să mai obţii nişte avantaje de la un partener prins cu uşa? Cum să nu pui mâna pe încă un portofoliu important – precum cel al Justiţiei, luându-ţi sub aripa ta protectoare pe însuşi vărul (tot prin alianţe) premierului? Nu vreau să spun că Oprea a luat decizia ca asemenea înaintaşilor săi cu epoleţi, să mai întoarcă odată armele. Deocamdată, el nu vizează o schimbare, destul de improbabilă în situaţia în care democrat-liberalii nu-l au de partea lor decât pe preşedinte.

Vizează consolidarea propriei poziţii şi a partidului său de „un milion de membri” (cum i-o fi numărat, precum Pristanda steagurile?) care stă la guvernare de două runde fără a fi trecut vreodată prin proba alegerilor.

Obiectivul lui Oprea mi se pare acum mai limpede ca oricând. Profitând de degringolada dintr-un partid băgat în sperieţi de DNA şi de erorile în serie ale lui Ponta, Oprea priveşte cutezător spre cea mai înaltă poziţie din Executiv: premier!

Un premier care a reuşit să ocupe cuibarul asemenea puiului de cuc, fluturând stindardul unor interese care nu l-au reprezentat nici un moment. Altceva decât opţiunile sale personale.

Iar un premier în linia Zăroni-Chivu Stoica era tot ce ne mai lipsea din experimentul  democratic complex pe care–l traversăm.

 

 

Publicat: 16 Iunie, 2014 - 15:06
Punctul pe Y. Eliberarea de sub jugul femeist
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Un vechi proverb românesc spunea: „Să nu zici hop până nu treci puntea”. El s-ar putea aplica situaţiei intervenite la ultima întâlnire a guvernului cu delegaţia creditorilor de la FMI-BM-UE. Principalul punct pe agenda discuţiilor a fost reducerea CAS pe care Guvernul a promis că o va aplica de la jumătatea acestui an, ca o măsură de relaxare şi stimulare economică. Este bine ştiut că una dintre cele mai grele poveri pe care le suportă angajatorii este CAS-ul. Unul dintre cele mai mari din Europa. Şi una dintre cele mai sigure căi de a aproviziona bugetul cu banii necesari – alături de taxarea combustibililor. Şi cum acelaşi guvern a dat recenta lovitură a accizării suplimentare a benzinei şi motorinei (măsură pripită, care nu reuşeşte să aducă sumele pe care se miza – datorită reducerii consumului şi evitarea de către marii transportatori a alimentării în ţară), pare să fi venit momentul unei compensaţii.

Aşa cum era de aşteptat, delegaţia nici n-a vrut să audă de o asemenea măsură, fără o identificare clară a resurselor care o vor compensa. Nu sunt deloc dispuşi să repete greşeala pe care au făcut-o cu reducerea TVA la pâine. În consecinţă, tratativele au eşuat. Replica premierului a fost una surprinzătoare: Treaba lor! Noi o vom face. Şi dacă nu de la 1 iulie, măcar de la 1 octombrie...

Cu alte cuvinte, acordul cu FMI este în aer! Mai cu jumătate de gură, reprezentanţii Executivului au admis că România va sista unilateral acordul, la finalul termenului. Şi va continua pe cont propriu. Unii economişti, între care şi un consilier onorific al lui Ponta, de serviciu cu argumentarea oricărei iniţiative economice, oricât de hazardată s-au grăbit să ne asigure că nu va fi nici o pagubă, că economia se simte suficient de bine ca să câştige încrederea altor creditori, la care se va putea apela cu succes. Iar unul dintre suporterii principali ai ideii este Călin Popescu Tăriceanu, veritabil precursor, cel care în 2007, parcă, a denunţat unilateral precedentul acord, pe motiv că economia duduia suficient de puternic pentru a nu mai face necesară tutela washingtoniană. Ce-a urmat, se ştie: criza şi tot alaiul de neplăceri care ne-au trimis în genunchi înapoi să ne milogim pentru noi împrumuturi.

Deşi momentul pare favorabil ieşirii de sub control, acţiunea lui Ponta implică riscuri. În primul rând, declanşarea unui val de revendicări la care nu se va mai putea răspunde arătând cu degetul spre Vest. Apoi, situaţia în continuare precară a colectării de taxe şi impozite de la agenţii economici care nu văd încă luminiţa de la capătul tunelului. Şi, nu în ultimul rând, situaţia mai mult decât critică a absorbţiei de fonduri europene, care în ultimele luni se apropie de zero, în condiţiile în care a rămas singura sursă de investiţii. Iar „dezertarea” de la Finanţe a lui Voinea şi Gherghina sugerează deja cam care e nivelul noii crize...   

 

 

Publicat: 18 Iunie, 2013 - 14:13
Punctul pe Y. America – "un pod prea îndepărtat"
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Odată ce cursa transatlantică venind din Salt Lake City a pus roţile pe pista aeroportului Charles de Gaulle din Paris m-am simţit ca acasă.

În sensul că alături de cei 500 de pasageri am aşteptat, în avion (după cele zece ore de călătorie) încă o jumătate de oră ca să se elibereze o poartă cu burduf. Apoi, tot ca acasă, am aflat că si cursa de legătură spre Bucureşti  nu sosise nici  la ora la care trebuia să plece. A poposit abia după  o altă oră, în care pasagerii au aşteptat ca personalul aeroportului să aducă o scară mobilă, aparatul nemaiavând loc la nici un burduf. Acestora destoinici lucratori le-a trebuit o oră şi jumătate ca să găsească scara potrivită şi să o fixeze la ieşirea cuvenită (mai întâi o fixaseră la alta). După patru ore de aşteptare ne-am îmbarcat în sfârşit, în cursa TAROM-AIR FRANCE care ne-a adus în cele din urmă pe Otopeni. Bomboana pe coliva episodului a constituit-o faptul că am aşteptat în zadar ca de pe banda transportoare să ne apară bagajele de cală. N-au mai apărut…

M-am întrebat şi de data aceasta de ce “ologul” nostru naţional TAROM a trebuit să se înfrăţească, în SKY TEAM, cu “şchiopul” internaţional AIR FRANCE şi nu cu vreo altă companie cu adevărat performantă. Nu am însă nici un răspuns.

Revenind la chestiune: am petrecut ultimele zece zile în Statele Unite, la Las Vegas, unde a avut loc Convenţia turismului american – INTERNATIONAL POW WOW. Alături de cei aproape 6000 de participanţi – ofertanţi şi cumpătărori de servicii turistice – s-au aflat şi 500 de ziarişti din 50 de ţări, între care m-am aflat şi eu. Particip de mai bine de zece ani la această impresionantă desfăşurare de forţe, care este găzduită în fiecare an de către una dintre marile metropole turistice apte să pună la dispoziţia manifestării cele peste 6000 de camere necesare cazării participanţilor. Evident că nu a fost o problemă pentru Las Vegas, unde doar Cazinoul MGM are aproape 10.000 de camere, motiv pentru care IPW s-a întors aici după doar cinci ani. Ce poate fi interesant pentru noi este însă alt lucru: şi anume că acest târg este extrem de aplicat: timp de trei zile, câte 8 ore, se lucrează în foc continuu, cu negocieri  pre-programate de câte 20 de minute. Este prilejul cu care America îşi scoate la vânzare oferta anului viitor, încheindu-se contracte de câteva miliarde de dolari! Organizată de către o entitate non-profit (Travel Industry of America) din care fac parte marile companii hoteliere, marile companii aviatice, parcurile de distracţii şi – în ultimii ani – parcurile naturale, International POW WOW are, în primul rând, menirea de a pune în mişcare populaţia americană, în aşa fel încât amenajările turistice să fie solicitate în mod constant, asigurând locuri de muncă şi profituri. Turismul internaţional – America fiind cel mai mare “primitor” de turişti străini – reprezintă plus valoarea, cuantificată şi în faptul că, de pildă, japonezii – care constituie eşalonul principal – cheltuiesc în medie 5000 de dolari de fiecare sejur.

România este un partener minor, deşi în ultimii ani unii tur-operatori de la noi au înregistrat creşteri simţitoare. Deocamdată, însă, pentru majoritatea românilor America este un “pod prea îndepărtat”, mai ales că nu au fost încă incluşi în programul Visa Waiver. Deşi sunt “europeni”.   

 

 

Publicat: 15 Iunie, 2012 - 12:39
Punctul pe Y. Mineriada portocalie
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
După 22 de ani, istoria se repetă. De data aceasta într-o formulă lipsită de violenţă fizică, dar încărcată de tensiunile acumulate în cei aproape şapte ani de guvernare de dreapta, dar mai ales în ultimii trei, când puterea portocalie s-a aşezat ca o plagă peste întreaga societate.

Odată cu demisia colectivă a organismului de conducere a PDL se desăvârşeşte procesul de prăbuşire a edificiului politic care a cufundat România într-o profundă criză internă. Este “punctul zero” al unei dezagregări care probabil că va continua până la alegerile legislative din toamnă.

În urmă cu doar vreo 3-4 luni mi se părea că, în ciuda marilor erori, a aroganţei fără limite şi a lăcomiei fără egal în vreun alt ciclu electoral, partidul prezidenţial era destul de bine înfipt în solul electoral prin agenţii săi de influenţă de la nivel local. Contribui la această impresie şi relativa ineficienţă a demersurilor opoziţiei unite, care pornise vijelios şi scădea continuu în sondaje! Cursul pe care l-au luat evenimentele îmi permite să evidenţiez etapele dezastrului portocaliu.

Începutul a venit de nu se ştie unde: un banal conflict între şeful SMURD, doctorul Arafat şi oficialii Ministerului Sănătăţii, presaţi să demareze reforma clocită în cuibarele Cotrocenilor. Cu impetuozitatea-i tradiţională, Băsescu se amestecă în ciorbă şi îi recomandă doctorului să-şi dea demisia. Urmează un val de proteste ale societăţii civile, care-l silesc pe preşedinte să dea înapoi şi să retragă proiectul de reformă. Focul s-a declanşat însă, şi se întinde în toată ţara. Ceea ce nu s-a întâmplat când s-a aplicat brutala tăiere a salariilor şi pensiilor se întâmplă acum. În Piaţa Universităţii manifestaţiile se ţin lanţ, ca şi în majoritatea oraşelor din ţară. Principala revendicare este demisia preşedintelui. Acesta tace mâlc şi când lucrurile par că nu mai pot fi stăpânite, recurge la tactica lui Lăpuşeanu oferă capul lui Moţoc-Boc! Credinciosul său instrument este convins să se retragă şi este înlocuit cu un “Agamiţă Dandanache” spilcuit şi fals, adus de la un serviciu secret. Odată cu premierul se schimbă şi jumătatea pedelistă a guvernului (de unguri şi de ai lui Oprea n-au avut curaj să se atingă). Garda marilor hoţomani este înlocuită cu servitorii acestora, rezultând poate cea mai comică şi mai incompetentă formulă de guvernare din câte au fost. Cu această oaste de strânsură, Ungureanu bate pasul pe loc, unica sa iniţiativă fiind una de promovare a intereselor unor investitori străini faţă de care existau ceva obligaţii la vârf. Guvernul Ungureanu nu rezistă însă decât vreo 70 de zile şi e trântit, surprinzător, de prima moţiunea de cenzură pe care o votează inclusiv pedeliştii. Rezultatul votului ia prin surprindere pe toată lumea şi Băsescu se trezeşte în situaţia de a face gestul pe care se jurase că nu-l va face din motive de constituţie. Incredibil aproape, guvernarea pedelistă este înlocuită de una socialist-liberală şi se declanşează procesul de purjare a instituţiilor publice de balastul incompetent al promovărilor pe bază de cumetrie.
Pe acest fond de degringoladă vin alegerile locale ce dau lovitura de graţie partidului ce fusese pe cale să devină unic: PDL-ul pierde în serie mandate în zone tradiţionale şi din partid mare, se trezeşte unul mic spre mijlociu!

Ultima etapă a dezastrului s-a consumat joi, când pe fondul degringoladei şi a dezorientării generale, întreaga conducere şi-a prezentat demisia. Boc, salvat in extremis de alegerile de la Cluj, declară că nu-i mai arde să conducă partidul, iar cei care ar mai putea să o facă sunt atât de compromişi încât nu mai îndrăznesc să iasă în faţă.

Ce urmează? Probabil o asumare a responsabilităţilor de tranziţie a celor care, prin mandatele pe care le deţin în administraţia locală, mai au o brumă de autoritate…   

 

 

Punctul pe Y
vineri 17 iunie 2011 Nr: 3309
Ce vor grecii?
de Octavian Andronic

Probabil că mulţi privesc cu uimire şi lipsă de înţelegere spre greci: ce vor ăştia până la urmă? De ce tot protestează? Nu-şi dau seama că sunt în găleată şi că protestele astea, în loc să ajute la ceva, mai rău îi îngroapă? Îşi dau singuri la cap speriind turiştii, singurii de la care mai pot aştepta ceva…

Este o judecată de român cuviincios, care înţelege cum e cu necesitatea, înaintea libertăţii şi este dornic să-şi ajute liderii politici să rezolve problemele, asigurându-le liniştea şi calmul necesare. Românii ies rar în stradă şi atunci mai mult de gura liderilor sindicali, unica formă de violenţă cunoscută până acum fiind bombardarea diferitelor sedii ale puterii cu chipiele din dotare. În rest, lasă lupta pentru drepturilor lor în seama Opoziţiei, care are şi ea limitele sale de interese.

Probabil că în nici una dintre ţările în care efectele crizei economice au generat ample mişcări de protest – Grecia, Spania, Portugalia – sacrificiul nu a fost pus mai mult şi mai nedrept în spinarea populaţiei ca în România. În nici una dintre ţările care au iniţiat măsuri de austeritate lefurile şi pensiile n-au fost atât de dramatic amputate ca în România. Şi în nici una dintre acestea, populaţia nu le-a primit cu o mai mioritică resemnare decât românii. Deşi cauza de fond a înrăutăţirii dramatice a nivelului de trai este comună. Grecii protestează cu o violenţă crescândă pentru că sunt tot mai convinşi că politicienii lor sunt adevăraţii vinovaţi pentru efectele crizei. Ei sunt cei care au declanşat cheltuieli nechibzuite, care au amplificat o administraţie excesivă, ei au ignorat fuga capitalului autohton peste hotare şi au închis ochii sistematic la abuzurile înfăptuite de o hrăpăreaţă clasă de afacerişti veroşi. De ce să plătim noi pentru ei – spun grecii care aruncă cu cockteiluri Molotov spre sediile puterii. Luaţi bani de la cei care i-au furat, de la cei care au spoliat statul şi l-au făcut să ajungă mârţoaga Europei!
Poţi să nu le dai dreptate? Poţi să nu te întrebi de ce românii se fac că nu înţeleg aceste lucruri – la fel de evidente şi la noi – şi de ce mai creditează cu speranţele lor un guvern de hoţi şi de profitori care nu pierd nici o ocazie de a se înfrupta în continuare din banul public? (Vezi doar iniţiativele halucinante ale Elenei Udrea, care aruncă bani spre clientela de partid construind telecabine spre un vârf gol de munte, sau bazine de înnot care nu-şi pot plăti nici paznicii).
Şi să nu te miri de ce nu ies în stradă să-i ia la goană pe cei care-i mint cu neruşinare că pensiile cresc, nu se micşorează şi că dacă nu erau ei, acum eram în cine ştie ce (altă) prăpastie?

 

 

Punctul pe Y
joi 17 iunie 2010 Nr: 3059
Victoria echipei Boc asupra poporului român
de Octavian Andronic

Rezistând eroic la hărmălaia vuvuzelelor de la balconul suporterilor echipei „Opoziţia”, formaţiunea „Puterea” a ieşit, până la urmă, învingătoare în confruntarea de marţi. A fost un meci decisiv pentru rămânerea în prima divizie poltică: dacă ar fi pierdut, chiar şi la un scor minim, antrenorul Băsescu ar fi trebuit să-şi caute o nouă echipă de prin liga „independenţilor”, iar vedetele aduse pe bani grei la actuala echipă (Udrea – 15 milioane, Videanu – 50 milioane, Berceanu – 25 milioane, Funeriu – 1 milion, Vlădescu – minus 10 milioane etc. – toţi banii în conturi elveţiene) ar fi trebuit să fie declarate libere de contract. O adevărată dramă pentru masa de fani portocalii, care au aşteptat cu sufletul la gură deznodământul de pe terenul Palatului Parlamentului.

Cele două echipe s-au pregătit cu atenţie pentru această confruntare: echipa Opoziţiei a jucat cu doi interi rătăcitori (Antonescu şi Ponta) cu Viorel Hrebengiuc ultim apărător în careul propriu şi cu Tăriceanu, mijlocaş cu sarcini ofensive. „Puterea” s-a bazat pe driblingurile ameţitoare ale acestui Messi din Carpaţi, care este Boc, driblinguri care cel mai adesea i-au pus în dificultate pe propriii săi coechipieri. Boc s-a bazat în ratările sale pe „deschiderile” lungi ale lui Videanu, pe jocul la ofside al lui Blaga şi, mai ales, pe „bicicletele” executate cu măiestrie de Elena Udrea. Ghinionul spectatorilor a fost doar că, nereuşind să marcheze, aceasta nu şi-a putut face numărul obişnuit – un tur de stadion fără tricou …

Marea majoritate a timpului jocul s-a consumat în pase la adversar, faulturi grosolane şi proteste faţă de deciziile arbitrilor (în premieră, au fost doi: un arbitru şi o arbitră!). Pe fondul egalităţii s-a trecut la executarea loviturilor de pedeapsă, cu câte două mingi, una albă şi una neagră, care trebuiau şutate în cele două părţi, şi acestea una albă şi alta neagră. Unii jucători au tras însă cu … gumă de mestecat şi cu piramidoane!

La final, pe tabela de marcaj s-a afişat un scor insuficient pentru ca Opoziţia să trimită Puterea acolo de unde venea ea. Învingători, portocaliii se pregătesc acum pentru campionatul următor în care spectatorii vor plăti cu 25% mai mult (pentru pensionari decât 15%) ca să asiste la schemele de joc şi la fentele Elenei Udrea (supranumită „Minunea Blondă de la Pleşcoi”) la aranjamentele tactice ale lui Adriean Videanu (ascunderea mingii în conturi elveţiene) şi la driblingul prelungit al lui Berceanu pe autostrada Bugetului.  

 

 

Punctul pe Y
joi 18 iunie 2009 Nr: 2788
Moguli răi, moguli buni
de Octavian Andronic

Traian Băsescu îşi continuă neobosit campania publică de demascare a mogulilor „răi”, cu ajutorul mogulilor „buni”. Adică aceia în ale căror studiouri merge cu încredere pentru a lămuri naţia în legătură cu adevăratele sale intenţii şi acţiuni. Aici joacă rolul de conducător luminat, călăuzit doar de bune intenţii, care mai greşeşte, ca orice om, dar care nu acceptă să rămână pasiv în faţa acelor lucruri pe care le impărtăşeşte. „De orice pot fi acuzat, dar de laşitate nu!” – spune preşedintele fără a-i nominaliza pe predecesorii săi care „au interpretat în mod laş atribuţiile lor din Constituţie”. Ceea ce, evident, nu e cazul său, dl. Băsescu interpretând şi el nişte atribuţii, dar într-o modalitate curajoasă şi responsabilă.

Pus pe spovedanie, într-un cadru confortabil şi stimulator, în care nu se aşteaptă să fie lovit în orice moment de aserţiunile rău-voitoare sau teleghidate ale slujbaşilor de media, preşedintele ne-a lămurit luni seară şi cum a fost cu candidatura fiicei sale. Zice dânsul că s-a opus de la bun început, considerând că nu poţi coborî „de pe podium direct în consiliul local sau în Parlament”. Că a avertizat-o pe fiica sa cea mică, oridecâteori „a prins-o” asupra pericolelor  care o pândesc în politică şi a sfătuit-o să nu candideze la europarlamentare. Dar n-a reuşit. Sunt nefondate şi mincinoase, deci, insinuările că ar fi plănuit cu spirit diabolic toată această mişcare…

Dl. preşedinte ne-a povestit, în lunga sa convorbire la gura sobei de pe Calea Victoriei, şi cum e cu recesiunea şi cu derapajul. Că suntem în recesiune şi că riscăm să intrăm într-un derapaj pe la începutul toamnei, este un lucru care reiese limpede din cifrele care-i sunt prezentate – în special consumul de energie electrică. Acesta a fost şi motivul avertismentului trimis membrilor guvernului: aveţi grijă  cum cheltuiţi banii, că altminteri derapajul ne paşte! Şi, odată cu derapajul, şi eventualitatea ca dl. Băsescu să nu mai candideze pentru un nou mandat. Ne-am liniştit însă când ne-a spus ce înţelege domnia sa prin derapaj: o scădere economică de circa 15%, ceea ce şi în opinia sa e puţin probabil să se întâmple… Şi, apoi, iar despre mogulii răi, care au înşfăcat milioane de euro din rambursări de TVA şi care vor fi greu de pedepsit pentru că au prostul obicei să nu semneze nici un fel de hârtii. Noroc, însă, că există pe lume şi moguli buni, datorită cărora, iată, mesajele sale pot ajunge nedistorsionate la populaţie. O populaţie care, în proporţie de peste 80% - după contorul din studio – îl doreşte pe mai departe, la Cotroceni...

 

 

Punctul pe Y
luni 16 iunie 2008 Nr: 2236
Tricolorul
de Octavian Andronic

Rezultatele celui de-al doilea tur nu modifică, semnificativ, raportul de forţe politice pe care l-a stabilit primul tur. 
România oferă, după 18 ani de exerciţiu democratic, tabloul tripolar al peisajului politic. S-au distilat şi coagulat trei tendinţe care, cel puţim pentru un deceniu de acum încolo, vor domina preferinţele alegătorilor.

Este, mai întâi, polul social-democrat. În cădere liberă, după pierderea, la mustaţă, a alegerilor din 2004 (discuţiile vor mai continua, probabil, multă vreme, pe tema modului în care Băsescu a forţat, atunci, preluarea puterii de către Alianţă) partidul lui Iliescu, condus temporar şi circumstanţial de Geoană, pare să revină pe linia de plutire. El obţine un scor care acum patru ani ar fi însemnat un dezastru, dar care se poate transforma într-o trambulină de lansare pentru parlamentare. Deşi n-a găsit nici de data asta soluţia potrivită pentru Capitală, din eşecul acesta poate rezulta un viitor preşedinte în persoana unui Diaconescu care a obţinut cel puţin notorietate în plus.

Mulţumit poate fi şi PNL-ul lui Tăriceanu: uzat de guvernare, mai puţin decât s-ar fi aşteptat (având şansa să arunce o parte din eeşecuri în spinarea aliaţilor democraţi) el devine factorul care poate înclina balanţa într-o parte sau alta. Cine va dori să guverneze la anul, va avea nevoie de liberali. Cu sau fără Tăriceanu.

În fine, democraţii, deveniţi între timp şi niţel liberali, se trezesc din şocul rece provocat de rezultatele sub aşteptări. Îmbătaţi de sondajele ultraoptimiste, care îi creditau cu rezultate de peste 40%, ei îşi revin cu greu. Cu atât mai greu cu cât şi candidatul lor a intrat cu a doua şansă în turul decisiv, şi cu un punctaj sub cel al partidului. PDL-ul îşi regăseşte cu dificultate busola, după schimbarea de ideologie – şi nu atât de ideologie, cât de etichetă, pentru că partidul, încă de pe când era condus de Roman o virase spre dreapta. A şi fost perceput ca atare, de pe urma coaliţiei făcute cu Convenţia Democratică, aşa încât re-brenduirea sa nu face decât să-l aduca la realitate. Un al handicap major al PDL-ului îl constituie tocmai susţinerea de care se bucură din partea preşedintelui şi care crează în jurul său un „cordon sanitar” care îl lipseşte de aliaţi.

Celelalte partide vor dispare de pe scenă după viitoarele legislative. PRM-ul, aproape sigur. Ungurii vor mai rezista-dacă vor rezista- cu mare greutate. Conservatorii vor supravieţui şi ei o vreme, după care se vor „topi” într-unl dintre curente. Ceilalţi – intră direct în istorie.

Politica românească va fi, de acum înainte, tricoloră!

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 16 iunie 2007 Nr: 1977
‘Moştenirea Pieţei’ sau fundamentalismul civic
de Octavian Andronic

Se întâmplă cu Piaţa Universităţii cam ceea ce se întâmpla cu evenimentele din ilegalitate ale comuniştilor. Istoria se rescrie continuu şi apar tot mai mulţi protagonişti care reclamă recunoaşterea meritelor şi a jertfei patriotice. La 17 ani de la evenimentele care au ţinut trează atenţia ţării şi a lumii, dând semnalul neîncrederii generale faţă de spectaculoasa Revoluţie română, asistăm la o victorie târzie, dar semnificativă, a forţelor care au generat şi menţinut acest focar de tensiune naţională.
În fapt, Piaţa Universităţii sau ‘Golaniada’ s-a vrut o replică dată ‘oportuniştilor’ de către cei care în 22 decembrie au întârziat prea mult în faţa televizoarelor şi n-au ajuns la împărţeala prăzii democratice. Ceea ce a început ca un banal protest de stradă s-a transformat într-o acţiune concertată, atent orchestrată şi sponsorizată de opoziţia la vedere sau de cea din umbră. Piaţa a fost alimentată de nemulţumiri reale, de situaţii obiective intervenite pe acest prim parcurs al drumului spre democraţie, dar radicalismul cererilor şi al manifestărilor n-a făcut decât să îndepărteze de acest tip de demers masa populaţiei. Paradoxal, Piaţa a alimentat voturile în favoarea FSN-ului, alegerile din 20 mai, care au avut loc într-un moment de apogeu al protestelor, consfinţind o victorie neaşteptat de categorică a partidului beneficiar al Revoluţiei.
Ceea ce s-a întâmplat în 13 decembrie n-a prea mai avut legătură cu cenaclul perpetuu din cele 50 de zile ale manifestării. Locul cântăreţilor, studenţilor, securiştilor deghizaţi şi al comuniştilor convertiţi a fost luat de o masă confuză care a încercat să speculeze în forţă inabilitatea şi slăbiciunea autorităţilor. Violenţele au început în 13 şi tot atunci s-au produs şi cele mai importante distrugeri, care au generat reacţia din zilele următoare.
Alimentându-se din frustrările şi din erorile acestui moment, o întreagă categorie de civici fundamentalişti au purces la o viguroasă rescriere a istoriei recente. Stipendiaţi şi stimulaţi, repartizaţi prin varii comitete şi comiţii democratice, invitaţi şi cultivaţi să comenteze din unghiul lor de vedere evenimentele, aceşti moştenitori ai Pieţei creează astăzi o veritabilă perdea de fum în spatele căreia se constituie structuri şi alianţe menite să pună mâna pe principalele instrumente de influenţă. Sunt folosiţi de diversele categorii de politicieni în reglarea conturilor cu adversari de conjunctură. Recompun de zor istoria, la fel cum au făcut-o, cu peste 50 de ani în urmă, glorioşii activişti ai partidului pe ale cărui ruine îşi construiesc  azi propriile locuri de închinăciune.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 17 iunie 2006 Nr: 1757
"Societate deshisă" sau "internaţionalism proletar"
de Octavian Andronic

Un ziar a cutezat recent să facă un gest de-a dreptul blasfemitor: să publice o listă a membrilor societăţii civile stipendiaţi, sponsorizaţi şi finanţaţi de Fundaţia Soros. Unde, zice ziarul, printre persoanedemne de toată stima s-au strecurat şi o serie întreagă de personaje asupra cărora planează serioase îndoieli, suspectate de a fi fost infiltrate de securitate sau de structurile peceriste. Majoritatea celor care au trecut prin şcoala de democraţie a "societăţii deschise" - marotă a miliardarului americo-maghiar George Soros - au ocupat sau ocupă poziţii prin care direcţionează sau derutează opinia publică, prefabricând curente sau tendinţe ce au la origine calcule şi interese bine stabilite. Deşi lucrurile erau evidente de mai mult timp, o veritabilă regulă a tăcerii a domnit în acest sens. În timp ce publicţiile şi mijloacele media co-interesate n-au încetat de-a lungul acestor ani, sa veştejească categoria celor care au suportat influenţe şi îndoctrinări de esenţă răsăriteană. Studiile la Moscova sau stagiile pe la diferite instituţii internaţionaliste au devenit o etichetă care s-a aplicat cu duritate. Cei mai zeloşi luptători împotriva spiritului acestor categorii s-au dovedit a fi tocmai aceia care s-au înfruptat la ţâţa expertului de democraţi din perioada tranziţiei. Nu poţi să nu te întrebi - păstrând proporţiile şi neamestecând lucrurile - în ce măsură dogmatismul de stânga este mai rău decât cel de dreapta şi în ce măsură finanţările unor zone ale societăţii civile - care s-au erijat în lideri ai întregului spectru - sunt mai "curate" decât cele ale cominternismului şi internaţionalismului proletar. Mi-ar place ca după 16 ani de experienţe România să fie în stare să-şi distileze o societate civilă eliberată de dependenţe financiare şi de extremismele "în oglindă" ale exportului de democraţie. Trecând prin experienţa ambelor sisteme, se poate debarasa de aceste servituţi punându-se în slujba unicului comanditar autorizat: realitatea românească, în întreaga ei diversitate şi originalitate.

 

 

Punctul pe Y
joi 16 iunie 2005 Nr: 1600
O aniversare bolşevică
de Octavian Andronic

Revărsarea de scene de violenţă din paginile ziarelor şi de pe ecranele televizoarelor din aceste zile nu este egalată decât de violenţa verbală care le însoţeşte, stigmatizând în termeni categorici excesele din urmă cu 15 ani. Mineriada de atunci - mineriadele în general - rămân subiecte de analiză şi de descifrare a resorturilor care au condus la producerea acestor fenomene unice în istoria tranziţiilor. Pentru aceasta ar fi necesar un minim efort de obiectivare, de asumare a întregului ansamblu de fapte şi decizii - lucru care ori nu se întâmplă, ori se întâmplă cu o timiditate de neexplicat pentru o presă care se consideră liberă.Modul în care toţi cei care ani de zile au tăcut sau au contestat printre dinţi mandatele şi actele lui Ion Iliescu, s-au dezlănţuit în acuzaţii. Pare chiar că toate aceste lucruri abia acum au fost aflate, iar conştiinţele sau dezmeticit brusc. Versiunile ajustate sau trunchiate ale faptelor, modul în care sunt promovate îmi aduc aminte de campaniile comuniste de pe vremuri. Întreaga consemnare a evenimentelor din ultimii 15 ani pare a se înscrie în parametrii unei aniversări bolşevice, ce trece cu nonşalanţă sub tăcere elementele neconvenabile, ajustând cu iscusinţă pe cele care servesc demonstraţia. Nu doar limbajul folosit (noua limbă de lemn!), ci şi mecanismele propuse par desprinse din aceeaşi panoplie de tristă amintire. Mă mir chiar că nu s-a lansat încă (dar nu e târziu) ideea judecării lui Iliescu de către un 'tribunal al poporului', în chiar Piaţa Universităţii, cu acuzatori publici de care campania nu duce lipsă. Curajul tuturor celor care vădesc acum mânie proletară ţine de comportamentul haitei care atacă prada căzută la pământ. Departe de mine ideea că Iliescu este infailibil, lipsit de pată. A făcut o grămadă de greşeli, a manifestat nu puţine inconsecvenţe. El trebuie însă judecat pentru chestiuni reale şi într-o manieră care să nu copieze reţete pe care istoria însăşi le-a condamnat. Comportamentul şi deciziile sale trebuiesc privite prin prisma contextului istoric, al condiţiilor obiective din perioada incriminată, şi nu prin aceea a resentimentelor personale şi a propensiunilor vindicative. Există riscul ca, odată în plus, noţiunea de justiţie să fie grav afectată de modul în care se manipulează acum, faptele şi evenimentele.

 

 

Punctul pe Y
miercuri 16 iunie 2004 Nr: 1284
Capra contracandidatului
de Octavian Andronic

Alegerile din Capitală se îndreaptă spre un previzibil final creionat de puseurile electorale care acţionează, din patru în patru ani, aparent fărăr o logică anume. Cinci dintre cei 6 primari în exerciţiu merg în turul II, unde vor pleca de la zero, fără avantajul sau dezavantajul din primul tur, dar pe fondul unei concertări evidente a opoziţiei grupate în jurul alianţei PD-PNL.Primarii PSD nu au şanse prea mari să "rupă" ceva de la partidele-balanţă, PRM şi PUR, cele care se văd acum în postura de a decide câştigători.Deşi reprezintă cea mai bună garnitură de primari care s-au perindat pe la sectoarele Capitalei în cele trei runde precedente, lui Gherasim şi Darabont (consideraţi premianţii grupului), dar mai ales lui Onţanu şi Mihalache (cei cu propensiune ciocoiască mai evidentă) le va fi greu să adune majoritatea necesară pentru a rămâne în funcţie.Deşi nu este imposibil: excepţiile vor depinde de capacitatea lor de a se adresa elect oratului uniform din cartiere, de a-l convinge să iasă din casă şi să meargă la vot. Până atunci mai sunt câteva zile de campanie, în care contra-candidaţii nu vor precupeţi nici un efort de a se înfunda unii pe alţii cu dezvăluiri de ultimă oră, dintre cele care se aruncă în bătălie atunci când aceasta se apropie de final.Evenimente mai tulburi şi întâmplări cu mai multe înţelesuri există în viaţa fiecărui om. Nu lipsesc nici din biografiile celor care au avut acces sau aspiră la funcţii publice. Cu un avânt care-şi trage seva dintr-un strămoşesc principiu existenţial, aspiranţii la funcţia de primari de pretutindeni pe unde se întâmplă turul al doilea, vor fi oricând gata să dea campania pozitivă, aseptică şi neinteresantă, pe una negativă, pitorească şi colorată. Chiar dacă timpul a dovedit că aceasta este neproductivă, că generează reacţii contrare celor aşteptate. Dacă tot nu-şi pot promova capra proprie, concurenţii vor avea măcar satisf acţia egoistă să o vadă pe cea a contracandidatului pe cale să dea ortul popii. Se vorbea, în precedentele scrutine, despre "campanii murdare".Dar îşi mai aminteşte cineva cum arată una curată? Ce ar trebui să conţină ca să capteze, totuşi, interesul? Mă duce gândul la anunţurile cu care CNA-ul a dat ucaz să iasă în lume filmele de la TV. Dacă scrie că acestea conţin limbaj neadecvat, secvenţe violente, nuditate excesivă ş.a.m.d. - e un "certificat" că filmul merită să fie văzut.Dacă nu e însoţit de astfel de precizări, telespectatorul trece fără regret pe alt canal. La alt candidat şi la altă campanie...

 

 

Punctul pe Y
marţi 17 iunie 2003 Nr: 970
Guvernul celor 900 de zile
de Octavian Andronic

Primul guvern Năstase poate să intre deja în istorie, nu doar ca cel mai 'umflat', dar şi ca cel mai longeviv.  Nici o altă formulă de Executiv de până acum nu a rezistat doi ani şi jumătate fără să se facă vreo înlocuire, după cum, probabil, în legătura cu nici o altă formulă nu s-au făcut atât de multe presiuni şi pronosticuri de remaniere. Ideea unor schimbări a apărut relativ devreme, în urmă cu un an, când s-a şi lansat, din interior, tema alegerilor anticipate, care ar fi putut servi foarte bine ca pretext pentru primenirea formulei unui Executiv care trecuse deja de primele obstacole care impuseseră - teoretic, cel puţin - formula lărgită din debut, formulă care reflectă, în linii mari, compromisul dintre cele două centre de putere - cel de la Cotroceni şi cel de la Victoria. Formula de guvern anunţată aseară de premierul Năstase reprezintă şi ea un compromis.  De data aceasta, compromisul este între angajamentele personale şi exigenţele interne şi internaţionale, care impun, la vremuri mai noi, şi alţi oameni.  Indiferent cât de radicală sau neradicală este înnoirea, ea va fi validată nu atât de acceptul sau de reticenţele preşedintelui - care s-au dovedit veritabile pietre de încercare în tentativele de până în prezent - cât de imboldul pe care-l vor da accelerării reformelor restante şi definitivării capitolelor de negociere europeană. O restructurare de acest tip pune, însă, nu doar probleme de strategie, ci şi de resurse umane.  Mai exact, de restructurare a acestora.  De repoziţionare şi de replasare.  Cred că, mai degrabă decât oamenii noi, marile probleme le-au pus şi le pun cei 'vechi', cei cărora va trebui să li se găsească amplasamente pe măsura pretenţiilor sau a riscurilor pe care le implică eventualele lor nemulţumiri.  Aici se lucrează şi se va lucra din greu, şi tot aici va sta şi hiba de fond a restructurării realizate pe formula adnotată a lui Lavoisier: nimic nu se pierde, totul se redistribuie!

 

 

Punctul pe Y
luni 17 iunie 2002 Nr: 653
Omul de sacrificiu
de Octavian Andronic

S-auzi şi să nu-ţi vină să crezi: cineva care, invitat să se aşeze în fotoliul de preşedinte de partid, refuză! Refuză un obiect pentru care se duc, de regulă, bătălii dure, folosindu-se aproape orice mijloace. Un obiect care conferă, teoretic cel puţin, autoritate, influenţă, putere. Gestul aparţine lui Theodor Stolojan.   Tip eminamente modest, care n-a luptat niciodată pentru a se căţăra pe scena ierarhiei, dar care ajuns până în vârful acestuia antrenat de conjunctură şi de crize. A fost ministru de finanţe în primul guvern ales, al lui Petre Roman.   A demisionat în momentul în care a considerat că i se cere să facă lucruri în care nu crede şi pe care nu le consideră oportune. A devenit prim-ministru într-o situaţie de criză majoră, când aproape nimeni dintre politicienii momentului, nu era dispus să-şi asume o asemenea responsabilitate cu riscurile de rigoare. A stat 11 luni într-o funcţie în care prima lui obligaţie era să reziste presiunilor sindicale şi hemoragiei financiare.   A comis cea mai mare împietate fiscală, confiscând valuta agenţilor economici când în visteria ţării mai rămăseseră vreo doi galbeni. A coabitat cu un cabinet multicolor, în care se ciocneau interesele FSN-iste cu cele liberale sau agrare. A gestionat scrutinul electoral, încheiat fără zguduiri majore, după care şi-a luat tălpăşiţa spre zări mai senine din punct de vedere fiscal.   A fost înalt funcţionar la FMI. I-a urecheat pe moldovenii şi pe tedjici pentru erorile reformei şi, după încheierea stagiului, şi-a făcut un hotel şi o platformă apartid. A cochetat cu PDSR-ul, cu APR-ul şi s-a decis, finalmente pentru liberali. S-a înhămat, adică, la o şaretă prea descheiată pentru a atinge potoul prezidenţialelor. A obţinut o funcţie onorifică într-un partid care a reuşit să-şi păstreze identitatea parlamentară, cu preţul redeclanşării luptelor interne pentru putere. Iată un trseu politic care, în parte îi explică refuzul: de ce s-ar mai aşeza în scaunul dlui Stoica? Ca să se lupte el cu Patriciu? Ca să devină el "şef de gară la Lehliu"? Poate că Theodor Stolojan s-a săturat să tot fie omul de sacrificiu. Poate că a aflat că poate obţine - în altă parte - ceva mai profitabil decât funcţia onorifică de liberal-şef.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 16 iunie 2001 Nr: 344
Apel fără ecou?
de Octavian Andronic

Există o stranie nepotrivire între importanţa şi semnificaţia "Apelului" lansat către ţară şi către toţi românii din lume de către trei figuri publice pe care în urmă cu doar vreun an le-am fi considerat de nealăturat: preşedintele Iliescu, fostul rege Mihai şi Patriarhul Teoctist.  Fiecare dintre ei reprezintă un  segment important de percepţie a ce, în întregul său, constituie ceea ce numim România.  Desigur, se pot face observaţii legate de reprezentativitate, de cuprindere, dar cei trei rămân, fără îndoială, exponenţii cei mai de frunte ai unei ţări care-şi caută cu îndârjire identitatea şi drumul spre împlinire.Vorbeam de o nepotrivire şi ea se referă la ecoul acestui apel. Mai precis la lipsa de ecou. În ziua lansării sale, apelul a fost eclipsat de evenimentul de la Voluntari, cu fetiţa căzută în puţ şi salvată sub reflectoarele televiziunii. Zilele următoare au fost, la rândul lor, copleşite de scandalul de la Departamentul Informaţiilor Publice al Guvernului, apoi de venirea baronesei cu corecturile la incendiarul său raport şi de comentariile legate de declaraţiile lui Bush, de la Bruxelles, referitoare la lărgirea alianţei. Soarta mediatică a Apelului a fost crudă: comentatorii n-au mai găsit timp să se aplece asupra textului. Valul evenimentelor l-a aruncat spre fundul sertarelor redacţionale. Nu-i vorbă că nici protagoniştii nu s-au dat de ceasul morţii să-l promoveze. L-au semnat şi l-au lansat, lăsând la mila Domnului ceea ce ar fi trebuit să urmeze: o dezbatere naţională, responsabilă, pe temele prioritare menţionate în document - asistenţă socială pentru cei defavorizaţi, unirea eforturilor pentru atingerea  obiectivelor politice  majore, realizarea unor proiecte legate de identitatea noastră spirituală. Aceste teme au nevoie de soluţii, simplul lor enunţ nu rezolvă nici una dintre probleme, chiar dacă la baza iniţiativei se află cele trei nume respectate.Cred, sincer, că iniţiativa trebuie luată de la început, metodic şi concertat. Altfel ea nu rămâne decât o pasageră găselniţă, mai degrabă gazetărească decât politică.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 17 iunie 2000 Nr: 36
Tăvălugul
de Octavian Andronic

Bătălia pentru primarii din turul 2 are, în proporţie de 80 la sută, un caracter inegal. Mă refer aici la acele dispute care pun faţă în faţă candidaţii P.D.S.R cu cei ai - în special - Convenţiei şi ai foştilor membri ai Convenţiei. Cu foarte puţine excepţii,şi Timişoara este una dintre ele, contracandidaţii oamenilor dlui Iliescu n-au nici o şansă. Nu te poţi opune "tăvălugului" de opinie publică ce nu mai ţine cont de nuanţe, de caracteristici particulare. El vine şi-i striveşte, de-a valma, pe cei pe care sentimentul public i-a asimilat eşecurilor în lanţ din ultimii patru ani, plasându-i în loc pe cei de la care şi asteaptă, de data asta, schimbarea. Nu sunt în stare să bag mâna în foc că cei ce vin vor reuşi să răspundă aşteptărilor. Nevoia de schimbare este, însă, aproape la fel de acută ca în urmă cu patru ani. Atunci am moderat la Antena 1 un supliment de "Turneu al Candidaţilor", la rugămintea şefilor de campanie ale celor două tabere: Viorel Hrebengiuc ăi Cătălin Harnagea. Au luat loc în studio, faţă în faţă, cinci dintre candidaţii Convenţiei la funcţiile de primar de sector şi cinci dintre cei ai PDSR. Deşi Capitala fusese "guvernată" până atunci tot de oamenii Convenţiei (spre deosebire de acum, atunci, primarii în funcţie n-au avut tupeul să candideze pentru un nou mandat) în mintea publicului stăruia ideea că datorită administraţiei naţionale pedeseriste aceştia nu reuşiseră să se impună. Tăvălugul '96 a călcat făra cruţare candidaţii P.D.S.R.-ului (în mod evident mai buni la capitolul "administraţie") pentru că inerţia era prea puternică şi nu era timp de luat aminte. Am sentimentul că se întâmpla acelaşi lucru: deşi unii dintre contracandidaţii P.D.S.R.-ului sunt oameni de valoare, cu aptitudini gospodăreşti, ei nu vor avea nici o şansă în faţa noului val care definitivează ciclul democratic printr-o schimbare a schimbării. Iar alegerile locale sunt doar una dintre etapele acestei schimbări.