Recurs la memoria editorialului: AZI în alți ani (20)

Share

Copleșiți de fluxul evenimentelor care ne asaltează cotidian suntem tentați să rupem șirul celor care alcătuiesc istoria recentă. Pentru că orice se întâmplă astăzi pare mai importantant decât ce s-a petrecut ieri, alaltăieri, etc.Vă propun, în textul de față, un exercițiu de rememorare a temelor pe care le-am considerat importante la vremea respectivă - dintre editorialele publicate cotidian între 1995 și 2017 în LIBERTATEA, Agenda Zilei, Ziarul Personal, AZI, AMOS News. Azi: 30 iunie - 1 iulie.

Pâinea neagră a Guvernului Dragnea 2 (2017) Proiectul de țară, pas cu pas (2016) Măgarul Troian (2015) Habemus Papa Victor (2014) Ficțiunea Educației Naționale (2013) PDL-ul după Boc (2012) Fluieratul folositor în biserică (2011) Când vorbește gura fără ei (2010) Profilul lui Gică Popescu (2009) A venit canicula  prețurilor (2008) Commedia del arte (2007) Palatele își scot trupele la atac (2006) Comunitatea sau monopolul informațiilor (2005) Cheia nerecunoștinței (2004) Arestul preventiv (2003) Tortura la români (2002) O boală gravă bântuie prin Parlament (2001) Taxa pe valoarea electorală adăugată (2000) Ceva se mișcă (1995)

 

Publicat: 1 Iulie, 2017 - 11:07
Punctul pe Y. Pâinea neagră a guvernului „Dragnea 2”
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Vă propun un nou raliu informațional printre „telegramele” sfârșitului de săptămână:

 Noul guvern a fost supus de urgență unei probe de operativitate de accidentul vânătorilor de munte. În ciuda bilanțului tragic - trei morți dintre cei 13 pasageri - autoritățile de resort , sub comanda directă a lui Tudose, au intervenit prompt și cu eficiența permisă de mijloacele avute la dispoziție STOP  Lipsa unor instrumente specifice (elicopter de intrervenție nocturnă, reflectoare de mare putere, macarale )a stârnit nemulțumire proaspătului premier care a promis  să rezolve cu prioritate aceste aspecte STOP  Prima ședință de guvern a avut necesarul caracter de lucru (după „vacanța” guvernului-fantomă) și prin repunerea în funcții a pieselor birocratice  pe care se răzbunase Grindeanu - Busuioc și-a reprimit cu celeritate ștampilele confiscate de Ponta! STOP  Una dintre primele vești bune ale guvernului „Dragnea 2” se adresează pensionarilor: punctul de pensie crește, de la 1 iulie, de la 917 la 1000 lei. Tot e ceva! STOP  Scandal la Primăria mare: niște oengiști au protestat violent împotriva achiziționării ELCEN de catre municipalitate. Nici ei nu știau de ce...STOP  Din cauza neclarităților și încurcăturilor pe care le-a generat o redactare neglijentă, legea privind diminuarea risipei alimentare a fost suspendată până la sfârșitul anului. Liber la risipă în continuare, până atunci STOP  Mai vocală decât atunci când era ministru în echipa de „tinere talente” a lui Ponta, Ioana Petrescu (domnișoara Usturoi) spune că eliminarea cotei unice și transformarea impozitului pe profit în impozit pe cifra de afaceri este o „bombă atomică” ce va face ca România să devină mai puțin atractivă pentru transnaționalele care își transferă profitul în paradisuri fiscale STOP  Surpriză: Kovesi cere revocarea lui Țuluș! Omul ei bun la toate! STOP  Ziua de vineri a fost una dintre cele mai calde din istoria recentă. Sâmbătă promite să o depășească STOP  Ce ne lipsea: un spațiu public destinat memoriei președintelui americam Ronald Reagan! Care n-a prea avut vreo legătură cu România. Nu era mai practic să-i fie dedicat lui Trump? Ăsta măcar l-a primit pe Iohannis la Casa Albă STOP  Primăria Capitalei va acorda 5000 de vouchere de câte 500 lei pentru achiziționarea de biciclete, în scopul stimulării circulației sănătoase. Pistele speciale mai au de așteptat STOP  CNIPMMR, care are un nou președinte în persoana vechiului Jianu ( nu cel din guvernul-fantomă, ci cel cu „partea bună”) nu este de acord cu cu modificările din programul de guvernare. Păi dacă era îl mai băga cineva în seamă? STOP  Intrarea în vigoare a mereu noului Cod Fiscal a fost devansată cu trei luni STOP  Curentul electric se scumpește de la 1 iulie, cu 8%. Ca să ne dăm seama cît ne costă...aerele condiționate! (N-avea dreptate  Elene Ceaușescu când spunea că în condițiile noastre de climă nu se justifică?)

 

 

Publicat: 1 Iulie, 2016 - 09:40
Proiectul de ţară, pas cu pas
Autor: 
Octavian Andronic
   
Preşedintele Iohannis a convocat, pentru luni, la Cotroceni, un fel de „consiliu de coroană“, ceva între CSAT şi consultări cu partidele.

Scopul anunţat este constituirea unui grup de lucru care să evalueze impactul Brexit asupra României şi „oportunităţile care pot apărea în situaţia creată“.

În dimineaţa anunţării rezultatelor la referendumul din Marea Britanie, preşedintele anunţa, însă, o miză mai înaltă, pornind de la faptul că, în ultimul deceniu, nu a existat un proiect naţional post aderare. „Acum este momentul să recuperăm, este momentul elaborării unui nou proiect de ţară, lucru pe care îl vom face împreună“, declara preşedintele.

Nu ştim ce va ieşi din aceste intenţii – cu grupul de lucru şi proiectul de ţară. Dar tentaţia eternităţii, prin edificarea marilor proiecte, este unul dintre ingredientele perverse ale puterii. Orice mare şef, mistuit de hedonism, îşi doreşte să rămână cu „ceva“ în istorie, să lase peste timp o pecete a vremurilor ocârmuirii sale.

Dl. Iohannis nu face excepţie, fără să fie nimic rău în faptul că abia acum, după doi ani de mandat, gândeşte la ce va rămâne în urma sa. În campania electorală a promis „România lucrului bine făcut“ şi „Lege, nu hoţie“. Lucrul bine făcut îl vedem la Guvernul Său, cu tehnocraţi importaţi de pe coridoarele de la Bruxelles. Iar sloganul „lege, nu hoţie“ nu este decât o altă definiţie a regimului Băsescu.

Este regimul în care a fost instaurat un stat de tip neosecurist, cu Parlament îngenuncheat, partide compromise, confiscarea ocultă a puterii de către procuratură şi serviciile secrete, infestarea tuturor instituţiilor cu ofiţeri acoperiţi, ridicarea turnătoriei la nivel de politică de stat, transformarea cetăţenilor în suspecţi de drept etc. Acesta este „proiectul de ţară“ realizat de Băsescu timp de un deceniu, proiect pe care dl. Iohannis îl continuă şi cu mai multă osârdie, sub noul slogan „lege, nu hoţie“. Şi, deocamdată, din mandatul dlui Iohannis nu rămâne decât această perpetuare a proiectului Băsescu.

Dar dacă, totuşi, este preocupat de ce ar putea fi un alt fel de proiect de ţară pentru România şi în actuala conjuctura europeană, dl. Iohannis ar putea să „cujete“ la câteva obiective, aparent fără anvergură, dar care compun, „pas cu pas”, un proiect naţional de maximă importanţă. Amintesc în continuare câteva dintre aceste obiective.

* Abolirea tuberculozei, care face ravagii mai abitir ca în anii ’50, şi lichidarea analfabetismului, care a ajuns comparabil cu anii de după război, sunt primii paşi ai proiectului, ca să cităm „filosofia“ mersului prin politică a preşedintelui. Ca să fim competitivi pe plan european, trebuie, înainte de orice, să fim sănătoşi şi să ştim carte; nu putem aspira să devenim a 7-a ţară ca putere economică (acum, a 6-a!), cum îşi propune dl. Tăriceanu, cu un popor rahitic, mistuit de boli, neinstruit la proporţii de masă, resemnat, înconvoiat de sărăcie şi umilinţe de tot felul;

* Esenţa oricărui proiect de ţară nu poate fi decât revenirea României la un stat de drept, prin adoptarea unei legislaţii severe privind respectarea separaţiei puterilor în stat, răspunderea magistraţilor, desfiinţarea „căpuşelor academice de siguranţă şi apărare“ (care au devenit şcoli obligatorii de cadre pentru administraţia publică, mai abitir decât ce reprezenta Academia Jdanov pentru cadrele de nădejde ale puterii bolşevice) etc.

* Renaşterea democraţiei parlamentare prin semnale clare date în această privinţă şi prin recăpătarea rolului constituţional preeminent al Parlamentului, ca reprezentant al suveranităţii voinţei poporului, inclusiv asupra voinţei procurorilor este o altă cerinţă a dimensiunii politice pe care trebuie s-o aibă un proiectul de ţară post-aderare, despre care vorbea dl.Iohannis.

* Eliminarea accentelor militariste din administraţia şi discursul public, sufocate de ideile obsesive de securitate naţională, siguranţă naţională, apărare naţională, secret de serviciu şi altele asemenea este un alt proces necesar de dezintoxicare generală după un deceniu de băsism. Cultura naţională, Educaţia naţională, Şcoala naţională, Patrimoniul naţional sunt conceptele care trebuie să domine preocupările publice şi discursurile autorităţilor, sunt priorităţile de care România are mai mare nevoie ca oricând, şi nu, de pildă, nişte legi Big Brother care, după cum se vede din ploaia de atentate ale ultimelor luni, nu folosesc nimănui, nicăieri.

* Apoi, un proiect de ţară care se respectă presupune necesitatea de a denunţa unilateral MCV, la 10 ani de la instituirea acestei cenzuri ruşinoase pentru demnitatea oricărui popor.

Enumerarea mai poate continua.

Şi, pentru că toate acestea ar trebui să poarte un nume, ar putea să li se spună, simplu, „proiectul de ţară“, început în mandatul Klaus Iohannis. Dar, din păcate, se pare că e cam departe griva de iepure.

 

 

Publicat: 1 Iulie, 2015 - 12:55
Punctul pe Y. Măgarul Troian
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Votul pentru şefia SIE n-a avut nici o semnificaţie concretă. Iohannis putea să nominalizeze şi un câine, lucrurile ar fi stat la fel. Nici SIE n-ar fi devenit mai puţin performant şi nici şeful ei mai competent. Iar semnificaţia mişcării ar fi fost aproape de zero pentru echilibrul de forţe politic. În ansamblul instituţiilor de gen, SIE are cea mai redusă semnificaţie, spionajul românesc având o rază de acţiune extrem de redusă (datorită alianţelor şi angajamentelor internaţionale) şi un impact minimal asupra deciziilor semnificative. Iar funcţia de director este una care poate acoperi personaje ale căror principale calităţi sunt incompetenţa drapată de ocultism şi servilismul cu ştaif.

Din acest punct de vedere numirea şi acceptarea lui Ungureanu reprezintă un triumf al relativităţii criteriilor care guvernează politica de resurse umane de la nivelul de vârf al societăţii. Celor 282 de parlamentari care l-au votat în cunoştinţă de cauză a calităţilor şi performanţelor sale le-a fost pur şi simplu indiferent cine va controla acest domeniu. Ei n-au făcut decât să respecte un consemn lansat de şeful statului care, în felul acesta, a pus una dintre pietrele de la fundaţia edificiului neo-băsist pe care se străduieşte să-l înalţe cu materialele reciclate pe care le are la îndemână. Vor urma şi altele şi nu trebuie nici să ne mirăm şi nici să ne facem iluzii că politica ar putea fi mai bună decât cea care se face în mod practic.

Adevărata semnificaţie a votului de marţi o reprezintă demonstraţia prin care a fost evidenţiată vulnerabilitatea coaliţiei aflate la guvernare. Şi semnalul că oricând aceasta se poate repeta, fără a mai fi nevoie să se aştepte termenul alegerilor regulare.

Or, dacă într-o chestiune în realitate minoră, lucrurile pot căpăta o asemenea turnură, nu poţi decât să te întrebi cât va mai dura până la următorul episod major.

“Postarea” lui Ungureanu la cârma SIE nu are nimic de-a face nici cu securitatea statului şi nici cu interesul naţional. Bălmăjeala loialistă a lui Oprea, care vrea să fie şi cu organul de partid în coaliţie, dar şi cu interesul personal în slujba puterii cotrocene, nu mai păcăleşte pe nimeni. Oprea şi formaţiunea sa de strânsură nu sunt altceva decât o ediţie revăzută şi consolidată a “soluţiei imorale”. Şi Voiculescu, în 2004, spunea că a recurs la gest în scopul de a se instala liniştea şi calmul în ţară, el vizând în fapt o poziţie superioară celei pe care i-o putea oferi PSD-ul care îl adusese în Parlament.

Prin poziţia adoptată în această chestiune UNPR-ul lansează un avertisment: data viitoare va fi mai rău! Mi-e greu să cred că un PSD tot mai izolat (punţile către UDMR au fost şi ele clar tăiate) va rezista viitoarelor asalturi. Dezorientată de absenţa şi de cedările în serie ale unui Ponta aflat într-o incertă convalescenţă, formaţiunea aflată încă la putere va putea să constate că politica (bună) pe care o duce nu va fi suficientă pentru a rămâne la putere în condiţiile în care se bazează pe un aliat duplicitar, care una declară şi alta fumează.

PSD a primit o dură lovitură de copită din partea “măgarului troian” de care Iohannis şi vechiul PDL se servesc cu succes pentru a-şi atinge obiectivele unei restauraţii. Un neobăsism, fără Băsescu. Personaj care nici nu mai este nevoie…  

 

 

Publicat: 1 Iulie, 2014 - 12:27
Punctul pe Y. Habemus Papa Victor!
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Suspansul a luat sfârşit: Victor Viorel Ponta nu scapă de ce i-a fost frică – candidatura la preşedinţie. Nu e nici o glumă, nici o figură de stil: între poziţia actuală, în care are în mână aproape toate hăţurile puterii (cu excepţia serviciilor secrete) şi cea relativ decorativă de preşedinte, sunt sigur că o preferă pe prima. E drept, nu va mai avea nevoie de mandatul cuiva ca să participe la reuniunile Consiliului, dar afacerile curente le vor rezolva alţii.

Ponta a fost împins spre această candidatură în absenţa altor opţiuni. Oricât ar părea de neverosimil, cel mai mare partid nu are candidaţi “funcţionali”. Geoană rămâne o glumă: nimeni n-ar mai dori să-l vadă sărind pe vârfuri înainte de termen şi salutându-şi nevasta. A fost preşedinte o noapte – ajunge! Pe drumul spre candidatură, Ponta a dat şi un mic spectacol cinic: deşi ştia care va fi rezultatul conclavului de la Orăştie, cu 24 de ore înainte de acesta l-a expus inutil pe Sorin Oprescu, care a căzut în plasă şi şi-a deconspirat condiţia şi planurile. Omagiile lui Ponta au fost un cadou otrăvit, menit să-l scoată complet din joc. Oprescu nu se va mai putea angaja în campanie nici ca independent, odată ce s-a declarat dependent de PSD. Tentativa sa rămâne mai valabilă peste patru ani.

Implicaţiile reuniunii de la Orăştie sunt mai mari decât ar putea să pară la prima vedere şi ridică o serie de întrebări: cine îi va lua locul lui Ponta, atât ca interimar, cât şi ca premier de după prezidenţiale? Să zicem că interimarul va fi Dragnea, aflat în graţiile baronilor după ce le-a dat bani de dezvoltare şi a mărit lefurile primarilor. Dacă le rezolvă şi problema incompatibilităţii, sigur i se va ridica o statuie. Dragnea are însă două probleme: prima este cea a dosarului Referendumului, de la DNA, în care sunt şanse mari să fie inculpat, mai ales pe fondul “independenţei” Justiţiei. Apoi faptul că el, ca politician, rămâne cu o anvergură judeţeană, nu cu una naţională. Nu este sigur că “cupola” – încă puternică – îl va dori şi după decembrie 2014.

Altă problemă o reprezintă succesiunea la vârful PSD. Din păcate, “aripa tânără” pe care a promovat-o Ponta nu şi-a găsit locul în angrenajul partidului. Nimeni nu dă prea mulţi bani pe Şova sau Bănicioiu, ca să vadă în ei viitorii lideri maximi ai partidului.

Dintre cei “bătrâni”, Ilie Sârbu prea face parte din famiglie, ca să poată fi promovat la vârful organizaţiei. La o citire rapidă, nici unul dintre actualii lideri n-ar putea să-şi asume o asemenea poziţie. Dar – veţi zice – cât era Ponta de pregătit să devină şef de partid? Şi a devenit! E drept, pesediştii ar fi ales atunci pe oricine – chiar şi pe Cristian Diaconescu – doar ca să scape de Geoană…

Habenus Papa Victor. Ce-o mai fi, om trăi şi om vedea…  

 

 

Publicat: 2 Iulie, 2013 - 14:18
Punctul pe Y. Ficţiunea educaţiei naţionale
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Sincer să fiu, am fost surprins, ca şi mulţi alţii, de rezultatul de la capacitate: rată de promovabilitate bună şi o grămadă de note maxime! Ceva ce învăţământul românesc nu mai cunoştea de vreo trei-patru ani. După reacţia iniţială, carii îndoielilor au început să mă roadă: cum adică? Calitatea învăţământului a crescut aşa, deodată? Ce i-a făcut pe copii să se pună cu burta pe carte, iar pe profesori să-şi depăşească atribuţiile curente? Avem cumva de-a face cu o serie de copii de excepţie?

Răspunsul l-am primit două zile mai târziu, odată cu începerea BAC-ului. Schimbarea s-a produs altundeva decât în laboratorul pregătirii propriu-zise a elevilor. Aceştia au învăţat ca deobicei ceea ce profesorii le-au predat ca deobicei. Doar că grila de control s-a schimbat. Ministerul, sătul de acuze şi reproşuri, a pus piciorul pe frâna exigenţei şi a lansat un set de probe de dificultate medie spre mică, mult deosebite de cele din anii trecuţi. Dascălii, la rândul lor, s-au organizat în a-i îndruma pe elevi spre acele subiecte care se presupunea că vor fi propuse cu prioritate. Din această combinaţie au rezultat performanţele “uimitoare” ale actualei ediţii, care dorea să demonstreze că, în sfârşit, ceva s-a schimbat în modul şi calitatea pregătirii elevilor.

Evident, rămânea o problemă: există vreo concordanţă între rezultatele la capacitate şi cele de la BAC? Răspunsul avea să vină rapid, odată cu scandalul de la Bolintineanu, ce avea să dezvăluie tehnica generalizată de înfruntare a exigenţelor examinării.

Ştim foarte bine că până acum trei ani, examenul de la BAC – şi celelalte examene în general – deveniseră simple formalităţi. Nu trecea doar cine nu voia să treacă. Sistemul se organizase perfect pentru a transforma proba în una de succes. În fiecare şcoală, comitete de organizare strângeau fonduri pentru sensiblizarea comisiilor, iar lucrările scrise se dădeau cu cărţile pe masă. Rezultatele erau, din start, excelente, liceele aprovizionând masiv şi prompt învăţământul superior care avea nevoie de câţi mai mulţi studenţi de la care să încaseze taxe. Dacă fostul ministru Funeriu are vreun merit, singurul e acela de a fi încercat să stăvilească această fraudă generală. Şi, probabil că vă amintiţi ce revoltă a stârnit introducerea camerelor de supraveghere pentru adepţii intimităţii la examene. Rezultatul a fost dezastruos: am descoperit, cu jenă, că învăţământul este o ficţiune şi că unicul său rol era să facă să funcţioneze industria diplomelor. Episodul de la “Bolintineanu” reflectă măsura generalizată de reacţie: o fraudă minuţios organizată, la nivel naţional. Pentru că ce s-a întâmplat acolo este valabil pentru întregul sistem.

Revin la capacitate: uşurarea subiectelor de către minister e o manieră contraproductivă. Îi dezavantajează pe cei care învaţă şi le dă, inutil, aripi celorlalţi. Este tipul de nedreptate care funcţionează şi în cazul BAC-ului, între seriile de dinaintea strângerii şurubului şi cele de după.

Cei dinainte vor umple societatea cu pseudospecialişti, care au trecut prin şcoală ca gâsca prin apă, iar performanţele lor se vor reflecta în cea generală. Cei de după, pornesc dezavantajaţi din start în cursa vieţii, în care vor concura cu ceilalţi.

Concluzia mea este că soarta învăţământului nu se decide la capacitate sau la BAC, ci în viaţa de fiecare zi a şcolii, prin modul în care este organizată şi desfăşurată activitatea de pregătire a tinerei generaţii. Aici trebuie să se schimbe ceva ce este de schimbat.

 

 

Publicat: 2 Iulie, 2012 - 13:02
Punctul pe Y. PDL-ul după Boc
Autor: 
Octavian ANDRONIC
   
Emil Boc a fost preşedinte al PD-PDL, vreme de 8 ani. A fost cel de-al treilea lider al formaţiunii, după Roman (1991-2001) şi Băsescu (2001-2005). Longevitatea sa în funcţie nu s-a datorat atât calităţilor sale de lider, cât calităţilor lui Traian Băsescu de a opta pentru un suplinitor disciplinat şi devotat. Pentru că, dincolo de mandatul direct, Băsescu a fost adevăratul şef al partidului în toată perioada post-Roman.

Sub “bagheta” lui Boc, PD-PDL a cunoscut cel mai important suiş din istoria sa, care l-a propulsat până la guvernare, dar şi cel mai abrupt coborâş: cele 15 procente de la recentele alegeri locale. Cu Boc premier, traiectoria PDL s-a suprapus peste evoluţia generală: mai întâi boom-ul de la finalul mandatului lui Tăriceanu, iar apoi criza care a debutat, practic, în 2009. Guvernul Boc poartă responsabilitatea unor măsuri anticriză nepotrivite din punct de vedere etic. Atacul direct la nivelul de trai al majorităţii populaţiei, austeritatea instalată pe spinarea simplului cetăţean, în contrast cu protejarea unei pături clientelare de profitori ai banului public şi-au arătat din plin roadele la începutul acestui an. Criza generală a avut ecouri profunde inclusiv în partid, unde curentul anti-Boc şi anti-camarilă băsesciană s-au făcut tot mai mult simţite. Orice schimbare a fost sugrumată din faşă de către preşedinte care, la alegerile de anul trecut, a influenţat direct votul.

Poate că dacă lucrurile ar fi fost lăsate în voie, Blaga câştiga încă de atunci şi ar fi încercat să aducă acele schimbări necesare pentru recâştigarea unei părţi din încrederea publicului. În locul unei reconstrucţii s-a accentuat însă procesul de dezagregare, pe care retragerea lui Boc şi aducerea pe post de “invitat special” a lui Ungureanu nu a făcut decât să o accentueze. Cele două guverne rezultate din remanierea care a dat la o parte pe câţiva dintre veteranii partidului, înlocuindu-i cu marionete ale grupurilor de interese locale şi din plasarea în contul lui Ungureanu a unei echipe de juni incapabili, au scăzut încrederea în Executiv până la cote de neimaginat. Moţiunea de cenzură n-a fost decât picătura care a umplut paharul nemulţumirilor din interior – pentru că reuşita acesteia n-ar fi fost posibilă fără o contribuţie democrat-liberală.

Aruncat de la putere într-o opoziţie dureroasă, într-un mod fără precedent, stigmatizat în percepţia publică şi plasat în derizoriul procentual al lui “şi alţii”, PDL-ul încearcă cu disperare să rămână un jucător în spaţiul public. Poate că Blaga este un atu. Dar nu sunt şi perdanţii de la locale care s-au oploşit din nou în funcţii de conducere, parcă în ciuda rezultatelor dezastruoase obţinute. În fine, poate că un lucru bun este că figuri total compromise, de genul Udrea, Baconschi, Oltean, Berceanu sau Videanu nu se mai regăsesc în organigrama cu care Blaga vrea să atace parlamentarele, într-o şarjă disperată. 

 

 

Punctul pe Y
vineri 01 iulie 2011 Nr: 3315
Fluieratul - folositor - în biserică
de Octavian Andronic

Băsescu a făcut o nouă gafă! – au exultat în cor inamicii preşedintelui, nu puţini dealtfel. Ce-a făcut Băsescu? L-a atacat pe rege şi l-a disculpat pe Antonescu. Două crime de les-majestate, în opinia consolidată de statuarea unor versiuni oficiale asupra evenimentelor din urmă cu peste 50 de ani.

După părerea mea nu a fost o gafă, ci un gest deliberat. Cu atâţia consilieri pe cap, Băsescu n-avea cum să nu ştie că poate fi sancţionat pentru o astfel de opinie. Că-i vor sări în cap şi monarhiştii, şi evreii, şi unele medii diplomatice străine. Declaraţia sa n-a fost însă pentru aceştia. A fost pentru un electorat care dăt tot mai multe semne de răceală şi care trebuie încălzit cu ceva. Un electorat compus din români care nu prea înţeleg cum e cu versiunile oficiale asupra istoriei, cum este cu legiferarea unei anumite opţiuni asupra evenimentelor, de ce într-o democraţie cu pretenţii există teme-tabu, care nici măcar nu mai pot fi discutate, dar-mi-te contestate. Pentru aceştia, punerea lui Antonescu la indexul istoriei prin lege nu diferă cu nimic de modul în care procedau comuniştii atunci când interpretau şi rescriau istoria. Dincolo de erorile de identificare – inerente pentru o persoană care nu şi-a prea frecat coatele pe băncile şcolilor - precum că la vremea respectivă Mihai era un fel de Băsescu, iar Antonescu un fel de Boc, preşedintele joacă o carte interesantă. Aceea a gâdilării coardei naţionaliste. Este ceea ce fac mai toţi liderii în momentele în care lucrurile scârţâie şi autoritatea şi popularitatea lor începe să scadă. Combinată cu reacţia finală la pretenţiile crescânde ale maghiarilor, contestarea rolului istoric al regelui – mai degrabă decât portiţa lăsată deschisă spre reevaluarea lui Antonescu -tocmai asta urmăreşte.  Iar reacţiile persoanelor apropiate lui – fie că e vorba de politicieni ca Radu F. Alexandru sau intelectuali din “garda” anticomunistă crescută pe la curtea Cotrocenilor nu fac decât să-i ridice cota. Probabil că într-o zi va retracta câte ceva, sub presiunea anumitor cercuri, după o metodă bine cunoscută, vărsând poate şi o lacrimă-două pentru evreii deportaţi din Transilvania de către unguri. Dar scopul său este deja atins şi sunt curios în ce mod ar putea fi evaluat de o cercetare sociologică promptă.

Traian Băsescu ştie să înjure în biserică. O face clipind complice spre masa de enoriaşi ţinuţi prea mult în genunchi de către popii care exagerează cu canoanele.

 

 

Punctul pe Y
joi 01 iulie 2010 Nr: 3070
Când vorbeşte gura fără ei...
de Octavian Andronic

Că viitorul este „mic şi negru” nu mai e un secret pentru nimeni. Cu toţii ne aşteptăm la ce e mai rău de pe urma acestei crize combinate – internaţională cu naţională, economică cu morală, politică cu managerială. În mod firesc, cei care poartă responsabilitatea limitării efectelor şi constituirii premiselor de redresare ar trebui să fie cei mai atenţi cu ceea ce scot din gură. Declaraţiile politice, unde lumea s-a cam prins care este jocul, sunt una, iar previziunile economice sunt alta. Nu ne aşteptăm, desigur, ca cineva să zugrăvească în roz perspectiva naţională, tocmai acum când siguranţa existenţei cetăţeanului este atacată din toate părţile, dar nici să ni se proorocească apocalipsa nu cred că e o acţiune inspirată.
De câteva zile, însă, pe lângă nenorocirile pe care le cauzează dezlănţuirea forţelor naturii, asistăm şi la o avalanşă de predicţii şi ameninţări care ne fac părul măciucă. În absenţa Guvernatorului, plecat prin lume cu treburi finanţiste, cei mai apropiaţi colaboratori ai săi de la BNR devin vedete media, aruncând pe piaţa speculaţiilor ieftine preziceri de felul că în curând euro va valora 5-6 lei! Şi, altfel temperatul Adrian Vasilescu, şi impetuosul Eugen Rădulescu ne proiectează tabloul devalorizării galopante a monedei naţionale stimulând aproape procesul declanşat a doua zi. E drept, adaugă ei şi câţiva de „dacă”, dar cine să-l mai ia în seamă în nebunia creată de psihoza alimentată de televiziunile de ştiri, veşnic setoase de „sânge” informaţional?

Ba, mai mult, rănit în amorul propriu de respingerea soluţiilor sale, chiar premierul Boc ne spune că i-e frică şi să se gândească la ce se va întâmpla dacă vor creşte taxele, în loc să se taie pensiile. Şi dacă lui îi e frică, ce să mai zic de noi? Cât despre ministrul Vlădescu, a fost suficient să-i vezi figura distrusă de frământări, nici nu mai era nevoie să mărturisească cu câtă tristeţe a fost nevoit să accepte majorarea TVA-ului, ca să mai stai pe gânduri şi să dai fuga să-ţi faci provizii nescumpite ca pentru sfârşitul lumii.

O altfel de stare, promovată de la cel mai înalt nivel de decizie, nu face altceva decât să amplifice şi să accelereze efectele unui fenomen extrem de sensibil la altfel de impulsuri.

Stimaţi domni, învăţaţi măcar în ceasul al 12-lea să vă mai ţineţi gura şi să încercaţi să faceţi şi altceva decât să vă lamentaţi!

 

 

Punctul pe Y
miercuri 01 iulie 2009 Nr: 2799
Profilul lui Gică Popescu
de Octavian Andronic

Mecanismul pare foarte bine pus la punct: cum o persoană de bună credinţă doreşte să-şi pună calităţile în slujba societăţii concurând pentru o funcţie publică importantă, acaparată de reprezentanţi ai „Ocultei”, cum se scoate „scrisorica” şi – pac, la Răsboiu’!

Aşa păţi şi Gică Popescu, săracul! Fotbalist de excepţie, membru al unor echipe cu care a câştigat trofee importante, Gică a fost aproape mereu fentat, de câte ori a încercat să ajungă într-o poziţie din care să poată schimba cursul viciat al fotbalului românesc. Nu şi-a ascuns intenţia de a-l concura pe Mircea Sandu la preşedinţia Federaţiei. Şi, iată că apare dosarul de informator al Securităţii!

Am să las la o parte modul rocambolesc în care a apărut pe piaţa presei acest dosar. El n-a emanat de la unicul for competent – CNSAS, ci de la nişte binevoitori care l-au şi preţăluit corespunzător. A fost o lovitură dură pentru Gică, cel care a şi reacţionat cu promptitudine: este o făcătură! N-am fost niciodată turnător la Securitate – a clamat el, profund jignit. Şi cu suficient aplomb. Am fost tentat să-i dau credit total, până la faza în care s-a mirat şi el cât de bine i-au imitat plastografii scrisul! Aici, însă, parcă s-a rupt ceva.

Una – pentru că explicaţia a devenit banală. Au folosit-o toţi cei prinşi cu ocaua mică. A doua – pentru că nu se potriveşte cu imaginea pe care o aveam despre Gică Popescu. De la el m-aş fi aşteptat la cu totul altceva. La un comportament plin de fair-play – aşa cum a fost el în teren. Da, oameni buni – ar fi trebuit să spună Gică. Am făcut-o. Dar ştiţi de ce. Ştiţi care era atmosfera şi care erau rigorile vremii. Dacă nu făceam „pactul”, nu mai aveam acces la vârful acestui sport. Nu mai puneam piciorul pe vreun teren din străinătate. Poate că am iubit mai mult fotbalul decât demnitatea de om...

O astfel de spovedanie ar fi fost, cred, mult mai bine primită. Mai ales că ştim foarte bine, chiar dacă e greu să recunoaştem, că ceea ce (se presupune că) a făcut Gică, au făcut mulţi alţi sportivi de primă mână. Care, datorită valorii lor sportive, erau uşor de şantajat. Este de notorietate faptul că cine călătorea în străinătate pe vremea dictaturii, avea anumite „obligaţii”. Este, însă, de făcut distincţia între nişte rigori formale şi zelul pe care unii l-au pus în îndeplinirea acestor rigori. În cazul lui Gică Popescu ne-ar interesa nu atât faptul în sine, că a făcut nişte informări pe care le-a semnat cu un nume de cod, ci ce anume cuprindeau acele informări: elemente comune, formale, sau delaţiuni?

Până atunci, Gică rămâne cu această pată. Care, din nefericire, se adaugă şi alteia – episodul cu banii reţinuţi pentru un transfer, în buzunarul propriu şi depuşi doar după ce a intrat justiţia pe fir. Şi mai e ceva care mă face să-mi pun întrebări în legătură cu profilul moral al lui Gică: schimbarea „profilului fizic” – la estetician. Chestie psihanalitică, dacă nu altceva...

 

 

Punctul pe Y
marţi 01 iulie 2008 Nr: 2249
A venit Canicula Preţurilor
de Octavian Andronic

1 Iulie ne aduce nu doar o căldură tot mai greu de suportat, ci şi o avalanşă de scumpiri în zone esenţiale ale traiului de fiecare zi.
Gazele se scumpesc cu 12,5%, dar impactul real îl vom şti abia la venirea iernii când fiecare grad din casă ne va îngheţa buzunarul.

Până atunci vom avea, cu suficientă rapiditate, efectul creşterii în orizontală seviciilor şi a produselor dintre care prea puţine nu consumă gaze. Faţă de gaze, scumpirea curentului electric poate să apară ca o binefacere cu doar 4,4%, dar şi aici efectul în orizontală va fi aproape instantaneu. Aceste două scumpiri vor acţiona nedescriminatoriu la scara întregii societăţi necruţând pe nimeni. Desele scumpiri ale carburanţilor se vor mai amâna puţin, doar motorina – pe vremuri ieftina motorină – va înghiţi hapul celor 4% procente de biodiesel care va trebui să-l închidă. Când, pentru a-şi mai potoli amarul, românii care mai au acest viciu, îşi vor aprinde cu năduf o ţigară, odată cu fumul vor trage în piept şi sporul de preţ al ţigaretelor. Iar dacă se vor uita pe pachet şi vor vedea cumplitele imagini puse în circulaţie, necenzurat, de Ministerul Sănătăţii, cu siguranţă se vor lăsa de fumat. Oare? Printre privilegiaţii acestei etape se numără şi posesorii de autoturisme. Tot de astăzi ei vor plăti... nici nu mai ştiu ce vor plăti. De la celebra taxă de primă înmatriculare până la actuala taxă de mediu, impozitul acesta atât de drag dealerului auto C.P.T. a cunoscut atâtea variante încât cred că nici ministrul Vosganian nu mai ştie cum să-l calculeze. În toată nenorocirea şi o veste bună: cei care au plătit, ca proştii, taxa în vechea formulă, îşi vor primi înapoi diferenţa. Cu ţârâita, fără cuvenitele penalizări pe care statul le aplică numai când are de primit, nu şi când are de dat.

Aşadar, de mâine, vorba electorală a lui Băsescu, vom trăi mai bine. Sau „vor” trăi mai bine. Căci în România există o categorie de oameni pe care aceste majorări nu-i afectează nici cât o pişcătură de ţânţar. Sunt marii beneficiari ai taxei unice – cei care plătesc pentru un viloi impozite decât amărâtul din Ferentari pentru un apartament; cei care plătesc pentru SUV-ul de 100.000 de euro cât cel care numai el şte cum a strâns bani ca să-şi înlocuiască rabla. Cei care plătesc pentru yachtul nou-nouţ cât pescarul din Deltă pentru barca cu care-şi câştigă traiul. România devine, graţie politicii înţelepte a găştii liberale paradisul bogătaşilor, care-şi plătesc luxul în care trăiesc cu sume derizorii. De aici şi succesul nebun pe care-l au produsele scumpe, de lux, care în România se vând ca pâinea caldă. Pentru toţi aceştia nici canicula preţurilor şi nici cea propriuzisă nu reprezintă o ameninţare: ei sunt deja la Monte Carlo, unde e mai răcoare şi viaţa mai plăcută...

 

 

Punctul pe Y
luni 02 iulie 2007 Nr: 1988
Commedia del’arte
de Octavian Andronic

    Teatrul Evului Mediu, cunoscut sub numele de ‚commedia del’arte’ se baza pe un truc simplu: complicitatea dintre actori şi spectatori. Aceştia din urmă se prefăceau a nu vedea şi a nu înţelege ceea ce nu servea tema, dimpotrivă stimulând şi dirijând jocul actorilor în direcţia cunoscută şi aşteptată de toată lumea. Adică, un fel de ‚voi vă faceţi că jucaţi şi noi ne facem că vă credem’…

    Cam aşa se întâmplă în politica românească actuală: avem câteva personaje, despre care ştim totul, şi care nu fac altceva, de-a lungul actelor, decât să rostească replici mereu rostite, să-şi dea în mod repetat cu mătura în cap, să-şi pună piedici, dând brânciuri în hohotele de râs ale asistenţei.

    Cu totul şi cu totul demn de această artă mi s-a părut recentul schimb de scrisori dintre preşedinte şi premier, care, mai nou, dialoghează pe calea corespondenţei. Parcă-i şi vezi scriind cu râvnă, trecându-şi limba pe marginea plicului pentru a-l lipi, punând marca şi repezindu-se la cutia poştală pentru ca, mai apoi să aştepte, fremătând, după uşă, să sune poştaşul cu răspunsul.

    Ce-şi scriu cei doi fruntaşi ai naţiei. Păi, despre caniculă. Şi despre secetă. Cum stă şi bine unui om venit din popor şi întors la acesta călare pe referendum. Traian Băsescu se arată foarte îngrijorat de modul în care soarele pârjoleşte culturile sub privirile nesimţitoare ale responsabililor publici. Şi îi cere fostului său prieten Tăriceanu să ia toate măsurile pentru  a contracara efectele negative ale secetei. Mă mir doar că anterior n-a făcut o vizită de lucru pe o tarla crăpată sahelic de soarele Bărăganului, pentru a dialoga cu ţăranii care au furat tuburile de irigaţii pe tema incompetenţei guvernului. Ce face ‚andrisantul’? Călin Popescu Tăriceanu? Răspunde, tot pe calea poştei. Şi zice că e impresionat de faptul că pe preşedinte îl preocupă grija faţă de guvern, drept pentru care îi cere ajutorul: să implice societatea civilă în lupta cu antiseceta! Care societate civilă? Să fim serioşi: o ştie toată lumea: aia care a fost la Neptun cu elicopteru’ să se întâlnească cu preşedintele şi să pună ţara la cale. Societatea civilă aceea care le ştie pe toate şi dă lecţii la orice oră din zi şi din noapte, pe orice temă. Are dreptate Tăriceanu: să se treacă de la teorie la practică. Să-i vedem pe civici la treabă, udând porumbul cu stropitoarea şi floarea-soarelui cu cana.

    Un lucru este cert: din corespondenţa celor doi va rezulta o nouă faţă a societăţii civile – una mai activă şi mai pragmatică, care-ar putea-o face să se transforme în partid şi, în cele din urmă, să ajungă la guvernare!   

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 01 iulie 2006 Nr: 1765
Palatele îşi scot trupele la atac!
de Octavian Andronic

Într-un inedit 'dialog la distanţă' (preşedintele la obedientul său TVR, iar premierul la primitorul Antena 3) primii oameni din stat şi-au scos trupele la atac fiind practic pe punctul de a-şi declara război total.Frăţia portocalie a neaşteptatului succes electoral s-a tranformat treptat, într-o veritabilă duşmănie, trecând prin fazele clasice ale tandreţii, geloziei, neîncrederii, indiferenţei şi aminozităţii. Platforma lor politică a fost comună până la momentul în care au ieşit în evidenţă interesele tot mai divergente ale grupărilor pe care le reprezintă: cele 'de interese', ale premierului, în faţa celor 'de partid' ale democraţilor fideli şefului statului. Motivele neînţelegerilor au fost variate, dar ele s-au subsumat celor două teme principale: alegerile anticipate şi grupurile de interese de pe lângă Guvern. După câteva episoade acute - boicotul discursului prezidenţial din Parlament sau competiţia surdă pentru a se ajunge primul la Târlişua - a urmat această veritabilă bombă: decizia liberalilor de a solicita retragerea trupelor româneşti din Irak.Dacă în urmă cu câteva zile ministrul Apărării 'prevedea' proteste publice împotriva participării la ocupaţia Irakului, după aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale ultimului 'erou', pronosticul său s-a confirmat, surprinzător, în chiar 'centrul' partidului din care şi el şi premierul fac parte. Mai precis, gruparea de interese fidelă premierului - şef de partid, a luat, fără a se consulta cu colegii de Alianţă, hotărăsc să ceară CSAT retragerea trupelor. Nu contează ce succes va avea această cerere sau dacă ea se va realiza. Contează că în acest fel PNL l-a atacat direct şi fără vreun avertisment pe preşedinte, cel care prin poziţia pe care o ocupă n-ar putea nici măcar să deschidă o asemenea discuţie. Solicitarea este însă menită să producă un impact major în opinia publică, punând faţă în faţă patriotismul liberal şi internaţionalismul democrat.Desigur că participarea românească la ocupaţia Irakului nu este o cauză populară. Ea trebuie însă văzută şi analizată prin prisma angajamentelor şi intereselor româneşti în plan internaţional. Din acest punct de vedere momentul nu este cel mai fericit. Şi, măcar dacă lucrurile ar rămâne la nivelul ciorovăielilor dintre palate şi nu s-ar transforma într-un război politic civil. Pentru că, deja, taberele se grupează şi-şi pregătesc armamentul şi muniţia, cu un avantaj moral de partea premierului. În faţa regretului prezidenţial de a-l fi numit în funcţie, lui îi rămâne posibilitatea practic de a arunca în aer întreaga construcţie politică. Şi pe el însuşi, odată cu aceasta.

 

 

Punctul pe Y
vineri 01 iulie 2005 Nr: 1613
Comunitatea sau monopolul informaţiilor
de Octavian Andronic

Într-unul din primele interviuri de după instalarea sa la Cotroceni, proaspătul preşedinte Traian Băsescu evoca aproape cu încântare şansa de a avea la dispoziţie informaţiile primite din partea serviciilor secrete. Era aproape ca un copil care a şterpelit cheia de la încăperea în care se adună darurile de Crăciun, în aşteptarea evenimentului. Pentru alte persoane, a căror experienţă a inclus şi uzul acestor date, bucuria ar fi fost, probabil, mai temperată, cunoscându-se marele număr de variabile şi fluiditatea acestui tip de informaţie care, în funcţie de beneficiar, include anumite forme de captare a interesului sau bunăvoinţei. Vraja informaţiei secrete asupra preşedintelui s-a amplificat odată cu criza ostaticilor, când datele culese s-au concentrat asupra unui singur aspect, dând sentimentului unui anumit control al situaţiei. În lumina acestor fapte, criza de nervi pe care se zice că a făcut-o Traian Băsescu când şi-a văzut deconspirate de ''trădătorii'' din Alianţă planurile de structurare a viitoarei ''comunităţi de informaţii'', apare de înţeles. Strângerea tuturor resurselor informative într-un singur organism de control este considerată un atu esenţial al exercitării puterii în stat şi nu vreau să cred că preşedintele nostru are în vedere, prin acest demers, altceva decât atingerea obiectivelor fundamentale ale programului său: combaterea corupţiei, a infracţionalităţii şi criminalităţii organizate, a eventualelor forme de terorism care se pot manifesta inclusiv la noi. Necesitatea unei coordonări şi a unui pupitru unic de comandă a apărut mai demult şi fostul consilier prezidenţial Talpeş a început chiar demersurile pentru crearea acestui compartiment, renunţând însă datorită puternicei opoziţii venită din partea Executivului şi stilului prudent al fostului preşedinte care nu dorea să fie suspectat de tendinţe cu iz totalitar. Traian Băsescu nu are însă asemenea rezerve. El doreşte întărirea rolului instituţiei pe care o reprezintă - implicit al său personal - neîncurcându-se prea mult în discursurile savante asupra separaţiei puterilor în stat. Opoziţia pe care o întâmpină vine dintr-o temere justificată că având mai multă putere, o va exercita nu doar asupra temelor din programul său electoral, ci şi în scopul controlului potenţialilor săi adversari politici. Într-un moment în care partidul său, PD, a lansat, practic candidatura sa pentru un nou mandat, suspiciunea că organizarea comunităţii din informaţii care are un scop preponderent politic, prinde contur mai clar. Iar bătălia pentru atingerea sa va fi cu atât mai dură cu cât opoziţia, în chiar cadrul Alianţei, faţă de proiect este majoritară, chiar dacă nu suficient de clar exprimată.

 

 

Punctul pe Y
joi 01 iulie 2004 Nr: 1297
Cheia nerecunoştinţei
de Octavian Andronic

Păstrând proporţiile, probabil că unii dintre liderii PSD traversează o stare de confuzie asemănătoare aceleia care l-a încercat pe fostul primar de Bacău, atunci când a constatat lipsa de receptivitate a conorăşenilor faţă de lucrurile bune pe care le-a realizat de-a lungul celor două mandate. Pentru că, indiferent cât de mult l-a 'ajutat' cu bani de la Guvern fratele său, oraşul a progresat în mod evident, este mai curat şi mai îngrijit şi economia locală prezintă toate semnele unei funcţionări tot mai bune. Asta este realitatea. Că Sechelariu n-a simţit pulsul lucrurilor şi n-a înţeles că stilul şi comportamentul său nu erau de natură să inducă recunoştinţa, este altă poveste, şi consecinţele acestei incapacităţi s-au văzut.Spuneam că unii dintre liderii la vârf ai PSD se află într-o poziţie asemănătoare. După ce au rezolvat problema vizelor în spaţiul Schengen, după ce au băgat România în NATO şi sunt pe cale să o promoveze şi în Uniunea Europeană, constată cu stupefacţie lipsa de recunoştinţă a unui electorat dispus parcă să dea mai degrabă gir unei Opoziţii care, în afară de promisiunile actuale, nu a produs decât dezastrul precedentei guvernări. Le este greu să înţeleagă că acelaşi electorat care i-a readus la putere în 2000, poate să uite atât de uşor că şi PD şi PNL au fost componenţii unei coaliţii care va rămâne în istorie pentru modul haotic şi rapace în care a gestionat ţara, lucruri de care actualii lideri ai D.A. nu sunt prea străini.Păstrând iarăşi proporţiile, să nu uităm că aceste stări de relativă amnezie nu sunt excepţii. Istoria cunoaşte numeroase exemple de acest fel şi n-aş aminti aici decât faptul că atunci când a câştigat Războiul, primul ministru englez Winston Churchill a pierdut alegerile şi a fost nevoit să sărbătorească victoria de pe margine, cu gustul amar al nerecunoştinţei celor care le oferise, practic, totul. Explicaţia pe care ar trebui să şi-o ofere liderii PSD nu este foarte complicată. Şi ea ţine de o concentrare excesivă pe problematica externă, în detrimentul celei interne. Pentru majoritatea populaţiei, nici libera circulaţie în Europa, nici umbrela NATO şi nici intrarea în UE nu pot compensa, deocamdată, lipsurile şi sărăcia, perspectiva nesigură a creşterii nivelului de trai, sau sfidarea de care au parte din partea unora dintre reprezentanţii actualei puteri. Aici trebuie căutată - şi găsită - cheia demersului pentru ca, peste 150 de zile, să nu se repete ce s-a întâmplat în urmă cu vreo 10.

 

 

Punctul pe Y
marţi 01 iulie 2003 Nr: 982
Arestul preventiv
de Octavian Andronic

Ne ies greu din minte şi din obişnuinţă reflexele căpătate în cei 50 de ani de comunism.  Unul dintre acestea este starea de arest. Odată arestată, soarta unei persoane era practic pecetluită.  Indiferent de fapta comisă sau prezumată.  Arestul era începutul drumului fără întoarcere spre puşcărie.  Tot ceea ce urma reprezenta simple formalităţi.  Nu vreau să spun nici că justiţia comunistă era în totalitate abuzivă, dar nici că instrmentarea cazurilor era fără cusur.  De regulă, arestul constituie momentul crucial al unei anchete, cel care zdrobea, practic, rezistenţa oricărui învinuit.  De aceea şi stabilirea adevărului era pe atunci mai uşoară: victima ştia că nu are nici o şansă şi, de regulă, abandona lupta. Într-o societate democratică prezumţia de nevinovăţie prevalează în faţa celei de vinovăţie.  Principiul fundamental al dreptului democratic este că mai degrabă scapă cei vinovaţi decât un nevinovat să fie condamnat pe nedrept.  În comunism era exact invers. Să revenim însă la arest.  Deşi refuzăm să acceptăm valabilitatea metodelor comuniste, ne vine greu să acceptăm ideea că o persoană, odată ce s-a făcut vinovată de o culpă, mai este în libertate.  Reflexul este să o ştim după gratii. Dar, din perspectivă modernă, europeană, după gratii trebuie să se afle cei violenţi, periculoşi, sau cei în stare să influenţeze mersul anchetei.  Or, aceasta din urmă este chichiţa de care se agaţă toţi procurorii - între care domneşte încă ideea că primul lor rost pe lume este să aresteze, şi abia apoi să ancheteze. Pe mulţi i-a şocat eliberarea judecătoarei Ciucă, arestată în urma unui flagrant destul de clar.  Dar, înclin să cred, că din momentul eliberării, ea nu mai avea cum să influenţeze ancheta, şi că menţinerea ei în arest nu-şi mai avea rostul (în afară de acela de a demonstra opiniei publice că judecătorii corupţi merită să se afle printre cei pe care-i trimit după gratii).  Sunt sigur că şi o eventuală eliberare - până la proces - a Ioanei Maria Vlas va scandaliza lumea.  Deşi asta nu va influenţa cu nimic condiţia sa de viitoare puşcăriaşă.  Ba, cred că pentru noi, cei ieşiţi din totalitarism, este un exerciţiu necesar să înţelegem că, atunci când am greşit, trebuie să plătim, fără ca pentru aceasta să fie nevoie să se folosească forţa sau arestul preventiv

 

 

Punctul pe Y
luni 01 iulie 2002 Nr: 665
Tortura la români
de Octavian Andronic

Comisia pentru prevenirea torturilor de pe lângă Consiliul Europei a făcut o vizită în România şi s-a declarat extrem de nesatisfăcută de faptul că deţinuţii din închisorile noastre nu mănâncă suficient! Membrii comisiei au constatat că alocaţia de hrană pentru un deţinut este de numai 100.000 lei pe zi. Probabil că specialiştii de la Consiliul Europei au pus imediat mâna pe calculator şi au transformat leii noştri în euro-ii lor, constatând cu stupoare că statul român dă doar vreo 3 euro pentru hrana fiecărui pensionar din penitenciarele noastre. Nici cât un hamburger la McDonald's! Cum să poată trăi aceşti oameni doar din atât? Nu e aceasta expresia unui forme subtile de tortură asupra unor cetăţeni care, în afara libertăţii, pe care au pierdut-o din propria lor vină, trebuie să se bucure de toate celelalte libertăţi, prevăzute de Carta Drepturilor Omului? Păcat că distinşii specialişti ai Consiliului Europei nu şi-a extins niţel aria cercetărilor şi în afara penitenciarelor. Ar fi avut parte de surprize de proporţii. Ar fi aflat, mai întâi că "venitul" lunar pe cap de deţinut sare mult peste salariul minim pe economie: cu 3 milioane pe lună în buzunar, un deţinut o duce incomparabil mai bine decât un profesor sau decât un funcţionar! Alocaţia de masă pentru un bolnav este, în spitalele româneşti, de două ori şi ceva mai mică decât a pulşcăriaşilor: doar 40.000 lei! Multe, tot mai multe familii de români, având în componenţă câte unul, doi sau trei copii, sunt nevoiţi să trăiască din mai puţin decât se alocă unui puşcăriaş! Mulţi părinţi ar fi fericiţi să poată pune în farfurie copiilor lor hrana care se distribuie de la cantina penitenciarului - dar nu au acest "drept". Pentru că sunt liberi. Pentru că sunt condamnaţi la sărăcie, de un sistem haotic, în criză de repere morale şi de valori. Conform statisticilor oficiale, mai mult de jumătate din populaţia României este supusă "torturilor" lipsei de hrană suficientă, lipsei de îmbrăcăminte, lipsei de speranţă. Acesta este aspectul cel mai relevant, pe care membrii Comisiei de prevenire a torturii nu au avut timpul şi curiozitatea să le observe. Cam prea adesea se întâmplă în România acest lucru: observatorii, analiştii şi comentatorii internaţionali sunt extrem de interesaţi de soarta minorităţilor, a copiilor handicapaţi, a celor bolnavi de SIDA, a ziariştilor, a politicienilor din Opoziţie, din cauza tuturor acestora ei nemaireuşind să observe care sunt adevăratele probleme şi nevoi ale poporului din spatele acestora.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 30 iunie 2001 Nr: 356
O boală gravă bântuie prin Parlament
de Octavian Andronic

Statistica referitoare la dimensiunea afecţiunilor auriculare în România a fost recent amendată de către reputatul orelist, prof. dr. Dorin Sarafoleanu: nu doar un milion, ci vreo două milioane şi jumătate de români suferă de surzenie - în diferite grade de cronicitate a fenomenului. Concluzia este cel puţin îngrijorătoare: un român din nouă este surd! Procentual, asta înseamnă că în mai toate zonele avem de-a face cu acest raport: unul din nouă muncitori, unul din nouă profesori, unul din nouă poliţişti, unul din nouă şoferi şi aşa mai departe. În colectivităţile de mai mici dimensiuni, n-ar fi o mare problemă. Mai ales în cele cu mai puţini de nouă membri, unde jocul întâmplării poate face ca nici unul să nu fie atins de această maladie. Dar în cele mai mari? În cazul Parlamentului României, de pildă: la cei circa 500 de parlamentari, rezultă că 55 de aleşi ai naţiei suferă de această boală. În mod sistematic, cei 55 (bănuiesc că proporţia rămâne valabilă şi în funcţie de formaţiunile politice) sunt incapabili să audă şi să înţeleagă ce se spune în Parlament. Ei pot să vorbească, să-şi exprime ideile şi punctele de vedere, dar nu să şi priceapă! Urmărind dezbaterile, ca tot omul interesat de politică, am avut şi eu această bănuială, că prin aulele celor două camere ar bântui acest morb, dar mi-am alungat-o de fiecare dată, gândind că aşa ceva nu poate fi posibil. Iată însă că dr. Sarafoleanu îmi dă peste cap această convingere. Şi încep să înţeleg ce nu înţelegeam: de ce membrii puterii ajung să voteze împotriva propriilor lor acte normative; de ce parlamentarii din opoziţie votează cu puterea când te-aştepţi mai puţin; de ce ies, pe bandă rulantă, legi şi acte normative care se bat cap în cap, de este nevoie să fie anulate după o săpătmână sau două; de ce în timpul dezbaterilor se vorbeşte în cor şi toată lumea vociferează. Şi aşa mai departe. Aş avea o propunere: pentru că problema mi se pare foarte serioasă, Parlamentul să adopte o hotărâre prin care candidaţii din alegerile legislative să vină cu o patalama la mână, de la doctor, că nu sunt surzi.

 

 

Punctul pe Y
sâmbătă 01 iulie 2000 Nr: 48
Taxa pe valoare electorală adaugată
de Octavian Andronic

Cel mai spectaculos exerciţiu de alchimie politică rămâne cel efectuat de Corneliu Coposu. Dacă la alegerile din 1990, P.N.Ţ.C.D. şi P.N.L. n-au obţinut decţt 5 procente şi, respectiv, 10 din voturi, în '96, aceleaşi partide (plus câteva mai micuţe), candidând sub pălăria Convenţiei Democratice au obţinut majoritatea. Corneliu Coposu a descoperit, deci, formula prin care a fost posibil ca 2 + 2 să dea, nu patru, ci 5! Că formula poate acţiona şi invers, ne-au dovedit-o localele: de data aceasta, concurând de unele singure (chipurile, ca să vadă liberalii mai bine pe ce picior dansează) cele doua formaţiuni au reuşit să facă în aşa fel încât rezultatul adunării lui 2 + 2 sa fie 3! De ce-am facut această introducere? Pentru că cele două prevederi majore ale ordonanţei de urgenţă ce modifică Legea Electorală vor crea un tablou sensibil diferit în toamnă când, vorba lui Băsescu, nu va mai fi ca-n vară! În primul rând, cele 300.000 de semnături nu vor mai fi la îndemana unui Mudava şi a altor saltimbanci politici. Nu va mai fi nici la îndemana unor profesionişti, cu partide adevărate în spate. Înclin să cred că numărul candidaţilor la preţedinţie nu va depăşi cifra de 5 -6, iar "moda" lansată în ultimele zile - aceea a candidaturii în tandem (preşedinte - prim-ministru) va alinia la start cel putin patru echipe cu şanse: Iliescu - Voiculescu (Polul Social-Democrat); Meleşcanu - Stolojan (Alianţa social-liberală); Constantinescu - Isărescu (o alianţă creştină de dreapta) şi Roman - Băsescu (o nouă Uniune social-democrată). După cum se poate observa, cele considerate apte de a şi spori procentajele cu o "valoare adaugată" de tip Coposu. O valoare care va lucra, probabil mai eficient, în condiţiile pragului de 5 la sută care va elimina din start o mulţime de partiduleţe cu scoruri de sub doi la sută care, pentru a supravieţui, vor trebui să se lipsească de unul "mare". Iar cei mari cred eu, sunt cei deja menţionaţi. Care va fi "taxa" electorală pe această valoare adaugată nu vom afla decât în noiembrie. După.

 

 

Punctul pe Y
vineri 30 iunie 1995 
CEVA SE MIŞCĂ
de Octavian Andronic

Nimic nu-l irită, poate, pe bucureştean, mai mult decât sentimentul că lucrurile stau în loc atinse de aripa paraginii şi nepăsării. Schelete de blocuri cu macarale de mult ruginite, drumuri uitate în bălării, faţade scorojite, străzi nemăturate, mormane de gunoaie devenite noi forme de relief, sunt tot atâtea motive pentru care simplul cetăţean poate să reproşeze celor care s-au perindat pe la cârma municipalităţii că i-au încasat voturile şi taxele degeaba. lată, însă, că spre finalul mandatului actualei echipe câte ceva începe să se mişte. S-au asfaltat câteva străzi ce păreau sortite pe veci testelor de andurantă. S-au sistematizat câteva intersecţii create din ruinele demolărilor de fostul edil-şef, faţă de care părea că acţionează resentimente de ordin politic. Calea Plevnei se deschide surprinzător automobilistului care o uitase pur şi simplu. Dinspre Piaţa Victoriei spre Buzeşti apar în sfârşit bordurile. Câteva trotuare devenite impracticabile au renăscut din efervescenţa bitumului. S-ar părea că cei care au demarat această acţiune sunt bântuiţi de remuscarile anilor de imobilism si încearcă acum, pe ultima sută, să dreagă busuiocul. Sau imaginea electorală - nu se ştie prea exact. Indiferent care este mobilul, un lucru este cert: că, în sfârşit, ceva se mişcă, si acest ceva se simte sub roti si sub pasi. Dea Domnul ca minunea să ţină măcar până la alegeri.

Tag-uri Nume: