Remember 12 ianuarie 1991 - Presa acum 30 de ani

Share
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1991

Meteoriţii şi cometele Revoluţiei române

MITICĂ MAZILU - un băiat de milioane

Astăzi, 12 ianuarie, se împlineşte ua an de la primul eveniment memorabil al anului 1990. El se transmitea in direct, la televiziune, ca şi Revoluţia, şi marca debutul manifestărilor violente, de forţă, ce aveau să jaloneze cu litere de foc şi sînge, calendarul iluzoriei noastre libertăţi. Într-un moment in care zvonurile despre o presupusă lovitură de stat încă nu începuseră să circule, o tentativă autentică se desfăşura sub ochii uluiţi ai naţiunii române. Se afirmau, cu acel prilej, şi primele personalităţi, neorevolutionare - muncitorul Sbora, asistenta de la hematologie, ziaristul Papuc - alcătuind o distribuţie in fruntea căreia a strălucit, meteoric, marele revoluţionar Dumitru Mazilu. Securist cu vechi state de serviciu, ideolog de marcă al doctrinei ceauşiste, spion cu acte-n regulă, propulsat în rîndurile corpului semi-diplomatic pentru a afla ceea ce-i servea CIA, devenit apoi disident cu munca la domiciliu plătit şi în valută, si actor al Revoluţiei în al cărei balcon a apărut (fără să fie necesar) cu cătuşe la mîinile cu care redactase pe un cearşaf uzat celebrul raport despre drepturile omului in România, nea Mitică socotise că a stat de ajuns in rîndul doi. A hotărit să vină în fată, motiv pentru care a montat o scenetă avînd ca decor un TAB si ca recuzită o grămadă de sticle, la început pline. Atunci, s-a auzit, ieşit din gura colonelului de securitate Mazilu, celebrul strigăt de luptă: "MOARTE SECURIŞTILOR!" Tot atunci s-a auzit, pentru prima dată şi apelul de a fi dat jos Iliescu. Pînă la urmă cel care a coborît, a fost Mazilu. Pasienţa nu i-a ieşit. Neruşinarea nu l-a părăsit însă. S-a mai tîrît cîteva zile în plutonul CPSN-ist, venindu-i de hac un ziar care la vremea respectivă nu se hotărîse încă pe ce extremă joacă. A plecat peste hotare. A revenit, încercînd să pătrundă pria efracţie în CPUN. A fost dat afară fără menajamente. In 14 iunie s-a luptat sase ore cu minerii (cel puţin aşa a afirmat într-un interviu) pentru ca în cele din urmă, sătul de atîta nerecunoştinţă, să ceară azil în Elveţia. Pe timpul aşteptării a mai redactat un raport pe care nu i-l ceruse nimeni. El însă, şi-a făcut datoria pînă la capăt. Chiar dacă (răs)plata n-a fost pe măsură. Doar un milion de dolari, vorba generalului Vlad. O nedreptate evidentă, el dovedind că, de fapt, era de... milioane!

(Octavian Andronic) 

Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. 1-a ► Click pe imagine pentru mărire

Un text niciodată publicat

ŞCOALA VOIEVODULUI

• Cazul special al existenţei unei unităţi şcolare destinată a fi cadrul pregătirii unui singur elev—prinţul moştenitor— relatat printr-o mărturie memorialistică unică, de locotenent-colonel MIRCEA TOMESCU director al Şcolii voievodului

Continuare în pag. 8 [click]

 

​Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. a 2-a ► Click pe imagine pentru mărire

​Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. a 3-a ► Click pe imagine pentru mărire

Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. a 4-a ► Click pe imagine pentru mărire

"Gura lumii" în imagini

AMBIDEXTRU

Sfîrşitul Iui '90 a marcat un interesant şi agreabil consens: acela dintre politică şi şampanie. La Cotroceni sau la Clubul DACIA, oamenii politici ai anului au demonstrat prin fapte că, odată trecuţi de hopul atitor încercări decembriste, era un bun prilej ca "cele rele să se spele". În şampanie. Lichidul eternelor compromisuri şi al autenticelor speranţe în valabilitatea acestora. Iar imaginile surprinse de fotoreporterul nostru LUCIAN CRIŞAN nu fac decît să confirme această premisă. Sperăm noi.

Domnul Ion Iliescu nu a fost deloc de părere că domnul I.V. Săndulescu ar fi "umilit" sindicatul liber al Televiziunii, cum se exprimase un cunoscut lider din umbră al Alianţei Civice. Ba din contră! "De altfel, o să le dăm în curînd Palatul Primăverii să-şi facă post independent şi atunci o să vedem ce forţă au" - ar fi spus preşedintele.

"Te gîndeai dumneata, la Congresul al IX-lea, că intr-o bună zi vom ajunge în Parlament ?" - pare să-i spună domnul Corneliu Mănescu domnului Alexandru Birladeanu. "Nici prin cap nu-mi trecea!" - pare să răspundă preşedinţele Senatului.    

Avindu-l in dreapta sa pe fostul prim-viceprim-ministru, Gelu Voican, primul ministru Petre Roman a retrăit ca nostalgie clipele romantice când la guvern se dormea cu puşca sub pernă. Cel puţin o perioadă, pentru care au existat şi permisele necesare.

Două "pene" ale Aripii Tinere a FSN-ului, bine înfipte: una (Cătălin lor-gulescu) la Primărie; iar alta (Dan Iosif) la Senat

Vechi adversar al Securităţii, domnul Corneliu Coposu încearcă să-l convingă pe directorul Virgil Măgureanu că ştie să întreţină o relaţie convenţională.

Preşedintele Partidului Liber-Schimbist, profesorul Ştefan Cazimir vrea să demonstreze că nu se hrăneşte numai cu principiile politice ale marelui Caragiale.

"Ce, domnule, parcă dumneata, la agricultură, te-ai descurcat mai grozav - ar putea să replice ministrul finanţelor, Theodor Stolojan, la interpelarea preşedintelui democrat-agrar Victor Surdu, ex-ministru al agriculturii.

Singurătatea omului de cursă lungă - dintre Guvern şi Parlament, Ministrul reformei, Adrian Severin simte nevoia, din cind în eînd, să bea ceva. Tare!

Astăzi, când (se) ciocnesc Internele cu Externele, faptul că nu mai are cine ştie ce semnificaţii. În afară de aceea că avem cu toţii nevoie de noroc!

​Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. a 5-a ►

Topul restaurantelor

La concret

XXXXX În Bucureşti nu există un astfel de local.

XXXX Salonul ROYAL (Athenee) - ambianţă: plăcută, intimă, clientelă selectă, serviciul de bună calitate; bucătăria; specific franţuzesc; MOLDOVA; NAN-JING (specific chinezesc); salonul DIPLOMAT (Athenee); MADRIGAL, CASA LIDO, BUCUREŞTI,

XXX CONTINENTAL - ambianţă plăcută, clientelă diversă; bucătăria specific franţuzesc; serviciul corect. De acelaşi rang: BOLTA REGE, BERLIN; LEBĂDA; SELECT, Discoteca BAVARIA; NORD-HOTEL; barul ATHENEE; barul INTER, AMBASADOR, LIDO.

XX OLIMP '90: BULEVARD; PALAS; CAPITOL; SNAGOV PALACE; PESCĂRUŞ; FLORA; PARC; PODUL MOGOŞOAIEI; LE PRESIDENT - INTER- 21; MIGNON; DOI COCOŞI; BELLA ITALIA: PĂDUREA BĂNEASA; PESCARUL; CIŞMIGIU.

X TURN: MĂRUL DE AUR; VARŞOVIA; BUCUR; CASA ROMANĂ; VOICU ET CO.; LA FLORENTIN, FICUS; GAMBRINUS; BERLIN (braserie); CARUL CU BERE; 1 MAI; HAMKA; CAFE BAR "LUXUS"

Feriţi HAMKA

De cîteva ori pîna acum am amînat notarea unor localuri neimportante. Chiar încadrîndu-se în categorii inferioare, încadrarea în top le scoate din anonimat. Mă văd obligat însă, acum să-mi precizez părerea despre cîteva din ele pentru că proliferarea lor nu a produs nici un avantaj calitativ reţelei bucureştene. Dimpotrivă, după această expectativă am motive să afirm că o bună parte a micilor - ar fi trebuit să fie - bistrouri s-au întemeiat pe tupeul scursurii tagmei de pierde-vară din rigolele mahalalelor Orientului şi Occidentului. Există asemenea încropeli în jurul Gării de Nord si in Pantelimon, în preajma Pieţei Romane şi in Giuleşti. Miraculos că seamănă toate ca nişte picături de apă în forma ei cea mai dezagreabilă: zoaiele.

Iată, pa Ştirbei Vodă o firmă proiectând spre trecători lumina unor becuri strident colorate - Hamka. In rafturi - marfă de proastă calitate, de provenienţă arabă, probabil. Accentul patronilor nu Iasă, în schimb, nici un dubiu asupra provenienţei lor.

În jurul celor cîteva mese din melamină, pe taburete incomode şi slinoase clienţi tineri sorb cafea şi Coca, Whisky produs de firmele cunoscute; înghiţind sandvişuri ori un soi de Hamburgher după reţetă libaneză. Serviciu execrabil, serveuze murdare, ofilite si lipsite de maniere. Fum si pardoseală îmbîcsită de firimituri, scrum şi praf. Preţuri exorbitante pe care ambianţa şi serviciile le contrazic flagrant. Şi, totuşi, clientela sufocă pur şi simplu spaţiul acestei, improvizaţii, mizerabile. Vadul excelent fără îndoială, o explicaţie. Apoi, concurenta la fel de lipsită de profesionism şi scrupule are încă suficient teren de batjocură în Bucureşti. Unde să bei o cafea ori să iei rapid o gustare dacă în jur nu exista nimic similar mai atrăgător. Afacerea merge deci strună, feţele pe care le întrevăd printre perdelele oficiului, iradiază de aroganţă şi ostentaţie. Ce le-ar putea face nişte simpli funcţionari de la Inspecţia Comercială ori Sanitară? Ei sînt reprezentanţi ai primului val de întreprinzători veniţi să salveze comerţul din estul sălbatic, interesele lor sfinte, dacă onorabilii clienţi acceptă preparatele dubioase, vesela soioasă şi servirea în scîrbă, cine le poate pretinde să închidă taraba? La Hamka, clientela preponderent tînâră, poate că atracţia cea mai mare este de a şi amăgi dorinţa unui contact direct cu lumea civilizaţiei la care n-au avut acces decît prin relatări si filme. E greu să cred că altfel ar accepta benevol insulta acestui tratament batjocoritor de care nu am avut ocazia să mă izbesc nici în ţările cu economie de piaţă din Africa. Standardurile profesionale ale întreprinzătorilor vor repudia, n-am nici o îndoială, într-un timp mai scurt decît am crede, asemenea devieri anticomerciale. Deocamdată însă, ele prosperă într-un climat de indife-renţă şi toleranţă bazată pe ignoranţă. Nu există termeni de comparaţie zdrobitori pentru că aşa cum spuneam, instinctul i-a unit pe aceşti şacali într-o pornire sincronă, de haită necruţătoare si indiferentă la limitele bunului simţ, loială doar spiritului de junglă al afacerilor dubioase.

Am trăit o experienţă identică, încercînd ospitalitatea unui cafe-bar de pe Şoseaua lancului, autointitulat Luxus. Acelaşi mobilier de prost gust, aceeaşi atmosferă infectă, aceeaşi bădărănie a gazdelor, în aerul stătut în care cloceşte o clientelă sordidă, magnetizată parcă de aceste focare respingătoare pentru omul cu reflexe normale. Ceva le atrage pe aceste fiinţe necăjite şi nefericite, cu simţuri dereglate, către anormalitatea locurilor în care ar trebui să se simtă rău. Singurul sentiment pe care un observator obiectiv nu şi-I poate reprima este compasiunea.

Trebuie să spun că micul întreprinzător în domeniul comerţului nu este totdeauna un astfel de şobolan. Spre deosebire de tagma la care m-am fi referit, ciţiva patroni de pizzerii şi ceainării încearcă chiar în condiţiile dificile de acum, să atingă marginea civilizaţiei. (...)

INSPECTOR L

 

Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. a 6-a ► Click pe imagine pentru mărire

​Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. a 7-a ► Click pe imagine pentru mărire

 

SIMPLE "OMISIUNI REGRETABILE?"

La data de 10 noiembrie 1990, cotidianul "România liberă" a publicat o pagină întreagă cu care dorea să-şi şocheze cititorii "dezvăluind" aspecte mai puţin cunoscute, sau presupus chiar necunoscute, ale vizitei întreprinse la sediul Naţiunilor Unite din New York, de către preşedintele Ion Iliescu. Acest lucru se întimpla la mai bine de o lună de la eveniment si sub titlul-bombă "Ce nu ştiam despre vizita d-lui Ion Iliescu în Statele Unite ale Americii" autorii paginii practică, de fapt, un colaj compus din relatări cuprinse în citeva publicaţii ale exilului, deloc surprinzătoare prin stilul si tonul pe care-l utilizează de regulă. Cu atît mai puţin surprinzătoare au fost, in fond, informaţiile furnizate de către aceste publicaţii, aspectele vizitei fiind pe larg relatate de către reprezentanţii presei române care l-au însoţit pe preşedinte şi din care au făcut parte ziarişti de toate orientările şi culorile, de la AZI, pină la DREPTATEA. "Bomba bombelor" era în viziunea "României libere", legată de manifestaţiile de protest care au avut loc în faţa misiunii române din New York despre care la vremea respectivă, a scris si ziarul nostru în corespondentele transmise de la faţa locului. Avînd şansa de a participa la vizită, am să reamintesc faptul că aceste demonstnţii au avut loc de circa 4-5 ori cu aprobarea si sub supravegherea politiei new-yorkeze, că la ele n-au participat niciodată mai mult de 20-25 de persoane, de regulă aceleaşi si că protestul îmbrăca forme surprinzător de asemănătoare celor din Piaţa Universităţii, în cazul unor lozinci mai speciale mergînd chiar pină la identitate (cea cu cancerul, de pildă). Dacă un ataşat de presă mai grijuliu decit ar fi fost decent si firesc nu l-ar fi împiedicat pe operatorii si fotoreporterul din delegatie să surprindă secvenţele (deci anumite obişnuinţe se pierd greu) spectatorul român s-ar fi putut să constate singur amploarea si calitatea acestor forme de exprimare democratică. Si poate că aceste manifestaţii ar fi fost mai dese pe parcursul săptăminii petrecute de preşedinte la New York, dacă - aşa cum au recunoscut înşişi manifestanţii la porta-voce - taxele ce trebuiau plătite la primărie in acest scop nu ar fi epuizat rapid rezervele lichide ale protestatarilor. Pentru că, este interesant de ştiut, în America, leagănul democraţiei pentru organizarea unui miting, marş, demonstraţie, sînt necesare nu numai aprobăm, ci si taxe - pentru asigurarea ordinii de către poliţie, pentru curăţenie, de către salubritate, după miting, pentru electricitatea consumată etc. Fără să mai pomenim de faptul că depăşirea ariei marcate de manifestare, cu un centimentru. sau a orelor de desfăşurare, cu un minut, atrag represalii de o hotărire pe care apostolii democraţiei de la Dîmboviţa ar califica-o drept "sălbatică brutalitate poli-ţienească". Americanii însă, chiar şi cei de origine română, stiu aceste lucruri si, de regulă, nu-şi asumă astfel de riscuri.

Dar să revenim la oile noastre americane. Surpriza majoră n-a venit, cum spuneam dinspre modul de desfăşurare a evenimentelor. Ci dinspre modul de nedatare a acestora. Deoarece, cu o lipsă de probitate gazetărească surprinzătoare la o publicaţie de calibrul acesta, autorul (sau autorii) paginii comit un fals puţin obişnuit chiar şi in peisajul lipsit de orice rigori al presei noastre post-revoluţionare. Citîndu-se din articolul "Un eşec politic" apărut in "Micro-Magazin" se cenzurează, fără nici un fel de indicaţie grafică, un întreg peisaj. Povestind despre momentul în care in cursul unei astfel de manifestaţii, preşedintele Iliescu s-a îndreptat spre grupul de protestatari încercînd să lege un dialog, autorul articolului, Victor Rusu, transcrie:

"I.I.. Dacă situaţia in tară nu este foarte stabilă este pentru că s-au format grupuri destabilizatoare, atît in tară cit si in străinătate. Totodată există lipsuri pentru că toţi vor salarii mari si nimeni nu prea mai munceşte in România...".

O femeie (ridică vocea, întrerupindu-l brusc): "Nu muncesc pentru că nu te vor pe tine". Şi aici "România Liberă" pune un punct, continuînd cu următoarea paranteză: "(Preşedintele ales se întoarce scurt pe călcîie si pleacă fulgerător, dispărind in clădirea Misiunii Române, escortat de o parte din pază".

Scurt şi cuprinzător: este, deci, clar că preşedintele refuză dialogul! Numai că, asemenea tuturor plagiatorilor care cred că numai ei au acces la anumite lecturi, autorul (autorii) omit faptul că "Micro-Magazinul" - numărul pe octombrie 1990 - a mai fost citit şi de alţii. Între aceştia, un corespondent din New York al ziarului nostru, care a şi sesizat omisiunea. Căci despre o omisiune este vorba. Pentru că replica femeii citate este tăiată "la ţanc" cu o decentă mai mult decît suspectă. Replica sa completă este: "Nu muncesc pentru că nu te vor pe tine criminal comunist ce esti!" (următoarea propoziţie figurează pentru culoare, chiar în textul "României libere").

"(Din nou panică în rindul securiştilor români, în timp ce F.B.I.-ul nu pricepe nimic)". După care, din nou, text "cenzurat". "I.I. (foarte calm): Cam poţi dumneata să lasezi asemenea acuzaţii? Ce pregătire ai dumneata? Ştii dumneata, de pildă, ce înseamnă noţiunea de comunism???

Aceeaşi femeie (strigă sufocată): "Baditule! Comunistule! Ruşine să-fi fie!".

(Creste paniea la rîndurile securistilor români, care întăresc la îuţeală zidul din jurul preşedintelui. Încep să bipuiască si alti protestatari.)

IX (S-a transformat într-o clipă si izbucneşte): "Am venit la voi crezînd că pot vorbi cu oameni. Dacă asta vreţi, dialogul n-o să fie posibil niciodată !"

Ce urmează - de aici înainte. după cum aţi văzut deja. figurează şi în relatarea din "România liberă":

"(Preşedintele ales se întoarce scurt pe călcîie si pleacă . fulgerător, dispărind în clădirea Misiunii Române, escortat de o parte din pază".)

În josul paginii figurează şi o adresare către lectori : "Cerem scuze cititorilor ziarului nostru pentru faptul că dăm cu atita întîrziere informaţiile din prezenta pagină. Motivul
este că nu le-am avut. deşi un redactor al ziarului nostru a însoţit echipa prezidenţială. Nu dorim în nici un caz ca aceste omisiuni regretabile să creeze confuzii in legătură ca obiectivitatea ziarului".

Cu o asemenea mostră de obiectivitate, evident, confuziile sînt excluse. Chiar (facă pentru lipsa informaţiilor, se pare că redactorul vinovat a fost sancţionat cu vîrf si îndesat. Urmările mustrărilor primite rămînînd vizibile mai bine de o săptămînă...

Octavian ANDRONIC

 

Ziarul Libertatea din 12 ianuarie 1991 pag. a 8-a ► Click pe imagine pentru mărire

DINTRE SUTE DE ZIARE
Scurtă trecere în revistă a presei româneşti

Prima rubrică din acest an debutează cu o apariţie datind de anul trecut. Ieşită de sub teascuri doar cu puţine zile înaintea gongului dintre ani, deşi poartă data "noiembrie 1990", magazinul feminin AMICA îşi datorează intîrzierea eternelor probleme tipografice. Compensează însă prin calitatea tiparului, acurateţea grafică şi, nu in ultimul rind, prin conţinutul cu adresă foarte precisa: femeia şi universul problemelor sale cotidiene. Valoarea publicaţiei este sporităconsiderabil şi de tiparele care se adaugă celor 20 de pagini color ale sale • Consemnînd importantul deficit bugetar cu care începe anul 1991 - 37 miliarde lei - ROMÂNIA LIBERĂ se simte datoare să remarce faptul că din cele 81 miliarde lei alocate pentru cheltuielile bugetare, jumătate revin Ministerului Apărării Naţionale • ADEVĂRUL ne atrage atenţia asupra abandonării Muzeului de Artă, unde lucrările începute cu un an în urmă, după concursul de tir ce l-a avut ca obiectiv (vezi şi "memoriile" lui Gavrilă Hrib) au încetat practic. Ce s-a făcut pină acum pare în comparaţie cu ceea ce credem că s-ar fi putut face, puţin. Dar dacă termenul comparaţiei devine, de pildă Piaţa Victoriei, cu blocurile sale, atunci e mult. Totul e de unde priveşti problema • Tot ADEVĂRUL a găzduit un ANUNŢ IMPORTANT DIN PARTEA AMBASADEI CANADEI, din care aflăm că refuzurile de viză se vor acorda mult mai repede decit fusese planificat! • Dintr-o pertinentă punere la punct din EXPRES reiese că spre deosebire de unele publicaţii care in 21 sau chiar 22 decembre 1989 au apărut intr-un fel, schimbindu-şi apoi total fizionomiile şi conţinutul, altele au fost consecvente. Printre acestea numărîndu-se - se subînţelege - chiar revista EXPRES care în semn de protest fata de dictatură, nu si-a făcut apariţia în peisajul presei decit după căderea sigură a acesteia • Dintr-o notă explicativă publicată în PHOENIX aflăm că la constituirea unei Fundaţii pentru copil a participat si Televiziunea, prin reprezentanţii Sindicatului Liber. Intr-adevăr, în fotografia anexată distingem cu surpriză figura îndrăgită a doamnei Carmen Dumitrescu, pe care probabil, dintr-o eroare, o ştiam retrasă la pensie pentru limită de virstă. Probabil, însă, că dumneaei continuă să desfăşoare voluntar activitate sindicală liberă • In numărul 2 al REVANŞEI, neobositul lider de partid Nica Leon işî publică memoriile sub apoteoticul titlu "Un ora în decembrie". Sînt contribuţii istorice de o valoare inestimabilă prin exactitatea unor detalii pe care un om normal n-ar fi avut de unde să le cunoască. Domnul Nica Leon nu este, insă, un om normal. Dînsul este, cum bine spune, un om între oameni. Si - ne-am permite noi să adăugăm - un publicist printre publicişti! • Sub titlul. Marele scandal al anului" DEMOCRAŢIA se ocupă de "Cazul Tarom", un caz ce tinde să devină marele scandal al celor doi ani pe care-i marchează cu absurditatea sa şi cu lipsa de bun simţ al revendicărilor sindicatului da acolo • GLASUL, publicaţia naţională a USD (I) ne-a făcut cadou de sărbători un supliment zburdalnic presărat cu glume de calibrul următoarei: "Într-un compartiment, un tînăr umbla cu asiduitate sub fusta vecinei de canapea. Chiar atunci intră şi controlorul: - Biletele, vă rog! Domnul răspunse prompt: - Tocmai asta căutam". Bună, nu? • Ultimul număr - nedatat - al VIITORULUI (173) ne propune un titlu contrariant: "A NU ABDICA: Dumitru luga renunţă Ia greva foamei". Dacă renunţarea la greva foamei înseamnă să nu abdici, atunci ce-a mai însemnat, de pildă, abdicarea lui Mihai? O nerenunţare la tron? Tot ce se poate! • UNIVERSUL, care apare de cîteva numere bune si la ţară la preţul de 10 Iei, ne obligă Ia un calcul din care reiese o foarte reconfortantă paritate a dolarului: cam 8 lei! Este, trebuie să recunoaştem, cel mai spectaculos curs de revenire şi sintem convingi că un export masiv al UNIVERSULUI ar fi de natură să mai echilibreze niţel biata noastră balanţă! • Veşti proasta şi foarte proaste dinspre DEP. Adică Direcţia de Expediere a Presei, unde se definitivează "numărătoarea inversă" a ziarelor şi revistelor nevindute - din variate motive -în 1990. Bilanţul final promite să poarte în el detonatorul unei adevărate bombe. Se pare că vine ora adevărului în legătură cu miraculosul "boom" al presei române. Să nădăjduim, totuşi, că vom auzi numai de bine!

LECTOR L

 

Un text niciodată publicat

ŞCOALA VOIEVODULUI

Textul intitulat „Şcoala voievodului", pe care ziarul „Libertatea" îl publică începînd de astăzi, a fost scris și la solicitarea subsemnatului, în calitatea ce o deţineam în 1968, de redactor şef al revistei „Magazin istoric".

Nu a putut, însă vedea lumina tiparului, subiectul fiind eliminat din sumar din cauze independente de opinia redacţiei periodicului menţionat.
Dată fiind situaţia de fapt, autorul ni l-a dăruit lăsându-mi latitudinea de a dispune de el după cum voi crede de cuviinţă. 

„Şcoala voievodului“ constituie, după cunoştinţele noastre, singura mărturie memorialistică a locotenent-colonelului Mircea Tomescu (1906—1973), ofiţer distins, reprezentant de seamă al gîndirii militare româneşti, unul din promotorii consecvenţi ai curentului ce viza fundamentarea doctrinei militare naţionale, aşa cum ni-l recomandă remarcabilele sale lucrări: "Armata, rolul şi puterea ei morală“ (1927), „Conducerea războiului de coaliţiuni" (1935), „Ştiinţa militară şi doctrina românească“ (1937), „Manevra strategică în trecut si asţăzi“ (1938), precum şi prestaţia ca profesor la cea mai înaltă instituţie militară di România, Şcoala superioară de război.

Nu este, deci, întîmplător că tocmai el a fost ales de regel Carol II ca îndrumător al instruirii liceale a fiului său. Acest aspect particular din activitatea autorului, cazul special al existenţei unei unităţi şcolare destinate a fi cadrul pregătirii unui singur elev prinţul moştenitor — formează substanţa consemnărilor memorialistice ale locotenent-colonelului Mircea Tomescu. Ele oferă publicului date inedite din viaţa „Şcolii voievodului", îl familiarizează cu realitatea în mişcare din această formă de învățămînt, de la procedeele folosite de directorul de studii şi corpul didactic la comportamentul, elevilor, îi înfăţişează înrîurirea ei asupra protagonistului: prinţul Mihai de Hohenzollern.    

Subliniind că "aceste pagini nu reflecta zelul autorului ci numai lumina adevărului pe care-l caută istoria“, locotenent-colonelul Mircea Tomescu, de pe poziţia de maxima răspundere deţinută atunci de conducerea "Şcolii voievodului", dă o replică avizată atît apologeţilor cît şi denigratorilor acestui experiment sui generis, evaluîndu-l la dimensiunile ce i-au fost proprii.

General-maior (r) Constantin ANTIP


În luna mai, 1936 am fost mutat de la Şcoala superioară de război, unde eram profesor, la Casa militară a regelui Carol al II-lea. Prezentîndu-mă la palat am fost îndrumat mai întîi la comandorul Preda Fundăţeanu, adjutant, al regelui, care mi-a comunicat că domnia sa a fost numit director al Şcolii voievodului (este vorba despre fostul rege Mihai I), iar mie mi se va încredinţa direcţia studiilor voievodului.

M-am prezentat apoi, potrivit protocolului, şefului Casei militare și mareşalului Palatului. De la aceştia am aflat că regele, nu era mulţumit de mersul şcolii din care cauză a schimbat conducerea ei, că regele avea informaţii foarte bune despre pregătirea mea şi că acela care l-a determinat să se intereseze de mine a fost Titulescu.

Voi afla chiar de la rege, mai tîrziu, de unde şi cum mă cunoştea marele bărbat politic ca şi toate împrejurările şi motivele care l-au determinat pe rege să-mi acorde o atît de neaşteptată încredere. Dar nu acesta este subiectul nostru.

Mareşalul Palatului mi-a mai comunicat că pînă în septembrie, cînd urma să înceapă şcoala voievodului, urmia să rămîn în concediu ca să mă pregătesc în vederea delicatei misiuni.

L-am întrebat pe mareşal dacă nu mi se pot da oarecare indicaţii sau dacă nu există anumite tradiţii și directive cu privire la pregătirea şi educaţia prinţilor pentru a mă orienţa cît de puţin ca să-mi pot da seama dacă corespund și dacă mă pot angaja să primesc o - misiune atît de puţin, cunoscută mie.

Mi-a răspuns că şcoala şi pregătirea voievodului erau dirijate de rege personal şi numai el îmi putea da directive cînd va începe, şcoala. 

Împrejurarea că majoritatea acelora care au fost de faţă sau alături de mine în timpul acelei activităţi sînt încă în viaţă (1968 — n.n.), îmi dă încredere şi constituie pentru cititori o garanţie că aceste pagini nu reflectă zelul autorului ci numai lumină adevărului pe care-l caută istoria.

În luna septembrie 1936, am fost chemat de rege la Sinaia. Pe scurt mi-a spus următoarele:

„Tomescu, eu, cînd am fost prinţ, nu am făcut propriu-zis o şcoală; am învăţat mai mult singur, fără nici un plan şi fără nici o metodă. Am vrut ca Mihăiţă să primească o altă pregătire. Cu concursul profesorului Gusti am înfiinţat această şcoală, a mareui voievod, şi am luat toate măsurile pe care le vei cunoaşte prin contactul cu profesorii şi elevii. Deși toţi îl laudă pe voievod şi îmi dau asigurări că şcoala merge bine, totuşi eu nu sînt mulţumit de rezultate. Te rog să asişti la toată activitatea lui şi, cînd vei fi orientat, doresc, să cunosc părerea şi propunerile dumitale. Vei rămîne mai departe şi profesor la Şcoala superioară de război", a încheiat întinzîndu-mi mîna de plecare.

Aşadar, regale nu îmi încredinţa vreo misiune grea şi delicată ci îmi cerea doar o părere.    
Cu această însărcinare clară am luat contact cu şcoala voievodului. 

Şcoala era de fapt o clasă alcătuită din 13 elevi — voievodul şi 12 colegi ai săi. Clasa ţinea de Colegiul naţional Sfîntul Sava care a eliberat şi diplomele de bacalaureat voievodului şi colegilor săi, la terminarea liceului. Purta numele de „Şcoala marelui voievod", fiindcă funcţiona aparte, într-una din clădirile Palatului. Avea corpul ei de profesori, aleşi şi numiţi de ministrul Invăţămîntului şi urma programa analitică a tuturor liceelor din ţară.

Elevii erau recrutaţi de pe tot cuprinsul ţării:  din toate provinciile, din toate clasele sociale şi cîte unul din cele două minorităţi conlocuitoare mai numeroase: germană şi maghiară... Erau 4 fii de ţărani, un fiu de mecanic de locomotivă, un fiu de general, unul de preot, 3 din burghezia Capitalei, un sas din Braşov şi un ungur din Tîrgu-Mureş.

Începuseră liceul împreună din clasa întîi şi la data cînd eu primisem însărcinarea amintită erau în clasa a patra.
Aparatul de conducere al şcolii şi corpul profesoral, luînd în considerare, volens-nolens, atît emblema acestei noi instituţii cît şi bunele lor intenţii de a-i asigura o temeinică şi multilaterală pregătire lui Mihai, care era sortit să devină totuşi regele ţarii, s-au străduit să introducă o serie de elemente noi, pozitive, în organizarea şi desfăşurarea învăţămîntului. 

Un fapt specific acelei şcoli era acela că în programul de predare a cursurilor erau introduse lecţii şi lucrări de sinteză oare aveau drept scop să combată efectul de compartimentare a cunoştinţelor pe care-l producea metoda care prezenta elevilor cultura și ştiinţa în discipline izolate una de alta. Profesorul Gusti recomanda şcolii să exerseze pe elevi în a folosi cunoştinţele pe care le căpătau la diferite cursuri, la rezolvări de probleme practice, pe pare le puneau viaţa şi realitetea şi care niciodată nu erau de competenţa unui singur curs. Nici o problemă practică nu  aparţinea exclusiv unei singure discipline, ci rezolvarea ei cerea întotdeauna concursul unor cunoştinţe, din sectoare didactice diferite. Pentru aceasta, cursurile au fost compartimentate astfel: o grupă literară (istoria, geografia, literatura) şi o grupă ştiinţifică (fizica, chimia, ştiinţele naturale). Fiecare grupă avea un profesor coordonator care, în momente bine alese, dădea elevilor să întocmească lucrări de sinteză. De exemplu, elevii cunoşteau şi priveau apa într-un fel la cursul de chimie, în alt fel la geografie şi cu totul altfel la cursul de istorie. Cînd găsea potrivit, profesorul dădea elevilor să facă o lucrare de sinteză cu titlul: „Apa în viaţa omului şi a popoarelor“. Elevii aveau voie să consulte notiţele, manualele, biblioteca şi chiar să ceară profesorului date care le lipseau. Accentul deci nu se punea pe caantitatea de cunoştinţe ale elevului, căci în realitate, nimeni nu ducea lipsă de cunoştinţe care se găsesc depozitate nu numai în creier ci pretutindeni în jur, în tratate, în memoratoare şi enciclopedii. Totul era să știi să aduni acele cunoștințe și să le organizezi in sensul cerut de tema sau problema ce se punea la un moment dat.

Aceasta era munca principală a elevilor la lucrările de sinteză.

(Va urma) 

Remember 19 ianuarie 1991 - Presa acum 25 de ani