Bartolomeu Constantin SÃVOIU: Să privim noul an cu încredere şi credinţă

În prag de An Nou, scrutăm cu atenţie evenimentele petrecute de-a lungul lunilor ce s-au scurs şi încercăm, analizându-le, să întrevedem consecinţele viitoare.

Politica mondială demarează prin evenimente neaşteptate în ţări în care dictaturile dăinuiau de zeci de ani.
Ianuarie 2011: începe în Tunisia o mişcare de protest, urmare a sinuciderii, pe 18 decembrie 2010, a unui tânăr şomer, prin imolare. Mişcarea se extinde şi Preşedintele Ben Ali apare la televiziune anunţând măsuri de liberalizare şi că mandatul pe care îl exercita pentru a cincea oară va fi ultimul şi că va părăsi puterea în 2014.
Generalul Ben Ali ajunge la putere în noiembrie 1987, după ce îl înlătură pe Habib Bourguiba printr-o lovitură de stat fără vărsare de sânge.

Pretextul invocat este “senilitatea avansată” a întemeietorului statului modern tunisian. Habib Bourguiba, între 1959 şi 1987, a desăvârşit opera de suveranitate naţională a Tunisiei, a modernizat şi a structurat societatea acestei mici ţări din Africa de Nord, bogată în cultură şi cu o veche tradiţie istorică. Tunisia fusese ocupată de Franţa la mijlocul secolului al XIX-lea şi mişcările de eliberare care au cuprins toată Africa după cel de-al doilea război mondial au dus la independenţa acestei ţări, care devenise protectorat francez. Progresele anilor Bourguiba au fost remarcabile, dar, ca întotdeauna, după o lungă “domnie”, totul se sfârşeşte într-o atmosferă de corupţie a clanurilor familiale şi a clasei politice. Apariţia integrismului adaugă o notă suplimentară dificultăţilor apărute după 28 de ani de regim bourguib-ist.

Generalul Ben Ali, format la şcolile militare franceze şi americane, va continua, într-o primă etapă, politica de modernizare a predecesorului său şi devine partizanul liberalizării şi al pluralităţii politice. În paralel cu o reală dezvoltare economică, Tunisia cunoaşte o creştere a mişcărilor islamiste, soldate uneori şi cu atentate sângeroase. Începe ciclul: atentate-represiune şi guvernarea devine din ce în ce mai despotică.

Corupţia clanurilor familiale devine omniprezentă şi frământările sociale şi politice devin tot mai periculoase pentru regim. După cele 4 mandate consecutive şi « amenajarea » Constituţiei pentru a-i permite să rămână la putere până la 80 de ani şi în ciuda represiunii declanşate, Ben Ali scapă situaţia din mână şi pe 14 ianuarie fuge din ţară cu avionul. Noua putere se instalează, într-o confuzie generală, dar rămâne “sub presiunea străzii”.

În acelaşi timp, în altă ţară din nordul Africii, Egiptul, aflat din 1981 sub guvernarea, cu mână de fier, a Preşedintelui Mubarak, încep la Cairo demonstraţii împotriva scumpirii vieţii, care se extind şi în alte oraşe, luând o formă din ce în ce mai viguroasă de contestare a regimului Mubarak.

Generalul Hosni Mubarak venise la putere în urma asasinării, în octombrie 1981, a Preşedintelui Anouar El Sadat, de militari, membrii ai mişcării extremiste Al Jihad. Saddat angajase convorbiri cu Israelul, culminate printr-un tratat de pace. Deşi obţinuse Premiul Nobel, Sadat, foarte popular în afara frontierelor ţării sale, devenise foarte impopular în lumea arabă şi chiar şi în propria lui ţară, ceea ce a dus, de altfel, la asasinarea lui.

Îmi amintesc că eram în acel octombrie 1981 la Bagdad, în Irak, în vizită de serviciu, şi asistam la rafalele trase în aer de militarii şi comando-urile irakiene, pe străzi, salutând moartea lui Sadat, deşi guvernul egiptean ajuta în acel moment Irakul în războiul contra Iranului. Mubarak urmase acelaşi parcurs, la început, de modernizare şi liberalizare a ţării, dar, treptat, libertăţile politice sunt îngrădite, în paralel cu creşterea mişcărilor islamiste şi extinderea corupţiei, patronate de partidul la putere.

Mubarak, ca şi Ben Ali, începe represiunea revoltelor de stradă, dar, sub presiune, părăseşte, pe 11 februarie, puterea, ca şi colegul său Ben Ali cu o lună în urmă. Armata preia controlul şi ţara este condusă de un Consiliu Militar. Scânteia revoltelor se extinde însă şi la alte ţări din nordul Africii.
Între Tunisia şi Egipt, Libia vecină, este pradă conducerii, din 1969, de către un dictator paranoiac, megaloman şi criminal, curtat în cei 42 de ani de putere fără limite de toată lumea, de la Ceauşeşcu la liderii politici sovietici şi apoi ruşi, de la Berlusconi la Sarkozy şi de toţi ceilalţi lideri occidentali, în căutare de ţiţei şi petro-dolari.

Dictatorul Gaddafi transformă Libia într-un imens gulag, în care în paralel cu spălarea creierelor populaţiei, armata, poliţia şi mercenarii, în solda regimului, menţineau teroarea. De data aceasta, revolta populară începută în februarie şi încurajată de căderea dictatorilor tunisian şi egiptean, va fi lungă şi intervenţia forţelor NATO va avea un rol decisiv.

După luni de zile de lupte îndârjite, dictatorul urât de popor va fi prins şi executat pe 20 octombrie, iar pe 23 octombrie Preşedintele Consiliului Naţional de Tranziţie, Mustafa Abdel Jalil, va proclama eliberarea Libiei şi sfârşitul războiului civil. Scânteile aprinse în Africa de Nord se vor propaga în tot Orientul Apropiat şi Mijlociu. Marocul, la rândul lui, cunoaşte manifestaţii şi regele Mohamed VI face concesii, promulgă o nouă constituţie şi dă puteri sporite viitorului guvern, numit de Parlament, şi nu de el, cum era până în prezent.
Micul regat al Bahrein-ului cunoaşte revolte violente, majoritatea şiită (60%) ridicându-se contra minorităţii sunite la putere şi numai intervenţia trupelor saudite şi din Emiratele Arabe Unite calmează situaţia şi readuce controlul regelui Isa Al Khalifa.

Oman, ţară reputat liniştită şi Iordania cunosc de asemenea manifestaţii şi proteste de stradă.
În Siria încep proteste, la început timide, care se extind de la Damasc la Alep, de la Homs la Latakia, începând să zdruncine temeliile regimului baas-ist. În această ţară, Preşedintele Bashar el Assad (la putere de 10 ani), a succedat la putere tatălui său Hafez el Assad (30 de ani de putere). Speranţele născute la accesiunea fiului său au fost repede spulberate.

În celelalte ţări arabo-musulmane, în care regimurile au rămas deocamdată neschimbate, acestea s-au grăbit să ia o serie de măsuri populiste pentru a satisface nevoile cele mai urgente ale populaţiei şi a perpetua sistemul oligarhic care prevalează de atâţia ani.

Care sunt consecinţele aşa-zisei “primăveri arabe”?

Foarte probabil, ele vor fi contrar aşteptărilor. În toate ţările în care au fost organizate în ultimele săptămâni alegeri, forţa preponderentă şi care devine lider de neconstatat este Partidul Fraţilor Musulmani: Maroc, Tunisia, Libia, Egipt. Fără îndoială mâine şi în Yemen, care, după multe luni de război civil şi dispariţia completă a lui Ali Saleh, care trebuie să intervină în viitorul apropiat, va avea un guvern condus de Fraţii Musulmani.

Această organizaţie pro-islamistă, fondată în 1928, de către Hassan el Banna, la Ismailia, în Egipt, are ca obiectiv renaşterea islamică şi lupta non-violentă (în principiu) contra influenţei occidentale. Mişcarea, ramnificată în toate ţările arabe, pronând lupta violentă contra Israelului, s-a întins tentacular şi în lumea occidentală, mai ales în Anglia. De-a lungul anilor, mişcarea s-a metamorfozat pentru a provoca mai puţină frică, şi-a schimbat strategia printr-o modernizare aparentă şi un discurs înşelător menit să ascundă adevăratele finalităţi care rămân construirea în ţările arabe a unui stat teocratic, aplicarea legii coranice Sharia şi a tuturor măsurilor care se impun faţă de minorităţile din aceste ţări (creştine, etc, etc), atitudinea faţă de femeie în societate şi modul de viaţă, care trebuie să fie conform regulilor islamice.
Bine organizată, cu o bază socială din ce în ce mai vastă, după ani de lupte în opoziţie, islamiştii organizaţi (aşa-zişi moderaţi), ajung astfel în sfârşit la putere. Fără îndoială că dacă şi Siria va avea în viitor o schimbare de guvern şi în această ţară islamiştii sunt gata de a veni la putere, iar Turcia, partidul islamist care guvernează de mai mulţi ani, sub aparenta sa moderaţie, îşi trage rădăcinile din aceeaşi sevă.
Fraţii Musulmani îşi consolidează lent dar sigur puterea!
Pentru lumea creştină, pentru milioanele de bărbaţi şi femei care s-au născut şi au crescut de peste 2000 de ani în Orientul Apropiat şi Mijlociu, pentru alte milioane de creştini minoritari în ţări africane sau asiatice, schimbările survenite în aşa-zisa “primăvară arabă” constituie subiecte de legitimă îngrijorare şi teamă. Atentatele săvârşite împotriva creştinilor şi a lăcaşelor de cult din Nigeria până în Pakistan, din Egipt până în Irak, în Indonezia sau în Filipine ridică numeroase semne de întrebare privind convieţuirea paşnică în ţările în care există minorităţi creştine, dar şi, de o manieră generală, în lumea întreagă.

Între toate aceste frământări politice ale anului, noua criză economică începută în toamnă, în momentul în care se vedea o mică speranţă de ieşire din tunelul recesiunii economice, adaugă la climatul internaţional alţi nori grei. Tot mai mulţi experţi, inclusiv lideri politici şi şefi de state subliniază caracterul artificial al acestei noi crize.
Care este originea?
În peisajul economic internaţional există de o perioadă de timp un număr de institute recente care analizează climatul politic, social, economic, securitatea generală şi cadrul legislativ al diferitelor state şi siguranţa investiţiilor şi riscul lor în funcţie de aceste criterii.

Pentru aceasta el acordă calificative, începând cu A+A+A+, urmând B şi aşa mai departe. Aceste notaţii au o importanţă capitală pentru posibilitatea pentru ţările notate de a accede pe piaţa internaţională a împrumuturilor, iar dobânzile pentru aceste împrumuturi sunt în funcţie de notele acordate. Degradarea rating-ului unei ţări aduce cheltuieli considerabile, de sute de milioane, la bugetul statului respectiv. Se angrenează o spirală vicioasă: băncile speriate iau măsuri de precauţie, restrâng creditările şi măresc dobânzile, societăţile sunt sugrumate economic, nu mai pot face faţă scadenţelor şi sunt în încetare de plăţi sau falimentează, iar cele care îşi văd activitatea afectată concediază, reduc efectivele şi salariile etc.

Din nefericire, aceste scenarii se repetă, dar se pune din ce în ce mai acut problema cine manipulează aceste schimbări care provoacă pauperizarea a milioane de oameni şi distrugerea economiilor a numeroase ţări din lume!

Ce grupuri de interes şi cine sunt în spatele acestor pârghii de comandă?

În această furtună, România noastră reuşeşte cu greu să-şi găsească echilibrul. Mult a fost scris şi va fi scris şi în continuare despre eşecul celor 22 de ani post-decembrişti, dar cred că nu este momentul să vorbim despre aceasta, căci ar trebui un editorial întreg consacrat numai acestei probleme.

Noi, gorjenii, privim cu speranţă şi încredere că cei care vor schimba situaţia în viitor vor fi minunaţii noştri copii din judeţul nostru şi, prin extensie, cei mai merituoşi din toată ţara. Este un motiv de îndreptăţită mândrie privind rezultatele şcolare la olimpiadele desfăşurate şi în activitatea educaţională a elevilor din Şcoala “Constantin Săvoiu”, care se evidenţiază prin corpul ei profesoral şi prin rezultatele copiilor, susţinute în strădania lor de familiile care nu-şi precupeţesc eforturile pentru a-i ajuta să-şi însuşească cunoştinţele necesare.
O deosebită menţiune pentru profesorul Romeo Ionescu, neobositul mobilizator al copiilor de talent în jurul frumoasei revistei premiate “Palia”!

La Mulţi Ani iubiţi profesori, copii şi părinţi, să privim cu încredere şi cu credinţă în Dumnezeu anul 2012, pentru o Românie mai bună şi mai prosperă pentru fii şi fiicele sale!

(General de Brigadă (r) Bartolomeu Constantin Săvoiu, Arhonte al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol)

domeniu: 
categorie: