'Fiica regimentului' de Donizetti la Opera din Braşov

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – La Opera din Braşov se joacă cu mare succes „Fiica regimentului” de Gaetano Donizetti.

Montat la începutul acestei stagiuni, spectacolul este mai mult decât atrăgător şi din multe puncte de vedere de-a dreptul reconfortant în peisajul actual, când pe multe scene de operă (ca de altfel şi de teatru) se pot vedea năzdrăvănii – elegant spus – de tot felul, aşa-zise interpretări moderne. De multe decenii, s-a observat că ele nu sunt decât aventuri păguboase.

Gaetano_Donizetti_Kriehuber

Gaetano Donizetti

Nu trebuie să se creadă că montarea de la Braşov a regizorului Cristian Mihăilescu, directorul teatrului, nu ar fi una modernă. Dimpotrivă, dar ea elimină din capul locului gratuitatea experimentelor fără rost, urmând şi reliefând scenic culoarea aparte pe care o are această partitură lirică, scrisă pentru Opera Comică din Paris, unde a fost jucată în premieră în 11 februarie 1840. Pe un libret franţuzesc de Jules-Henry Vernoy de St. Georges şi Jean-François Alfred Bayard, „Fiica regimentului” e o melodramă comică în costum militar, cu subiect plasat la 1815, în Tirolul elveţian, resuscitând orgoliul faimosului Regiment 21 de grenadieri, considerat invincibil. Chiar pentru prima montare, Donizetti, care a dirijat spectacolul, a fost nevoit să înlocuiască pasajele vorbite din partitura originală cu recitative cântate, mai aproape de gustul epocii. În distribuţia premierei apăreau Giulietta Borghese (Maria), Mécène Marié de l’Isle (Tonio), Marie-Julie Hallinger „Boulanger” (Marchisa Berkenfield), bunica Nadiei Boulanger, Hebry Deshaynes (sergentul Sulpice).
După premiera din 1840, „Fiica regimentului” (libretul a fost tradus în italiană de Calisto Bassi, versiune pentru care a optat şi Cristian Mihăilescu) a trezit un viu interes jucându-se în multe teatre ale lumii. Începând din 1871, a însumat peste 500 de reprezentaţii numai la Opera Comică din Paris. Desigur, în timp, atenţia faţă de această partitură nu avea să rămână constantă. S-a creat chiar un fel de legendă în jurul dificultăţii de a o cânta, cauza principală fiind aria de tenor (rolul Tonio) din actul I („Ah! mes amis, quel jour de fête... Pour mon âme”), în care apar nu mai puţin de nouă do acut, înspăimântătorul do al tenorilor, lângă alte note înalte (la, si bemol). În plus, pour la bonne bouche, acest do este atacat abrupt, într-un salt de octavă. Aceşti do sună ca nişte explozii şi, dacă ei aparţin într-adevăr partiturii originale şi nu sunt adăugaţi ulterior pentru cucerirea publicului întotdeauna avid de asemenea forţări supraomeneşti ale registrului, care au însă farmecul lor, imaginea unui Donizetti tributar presiunii cântăreţilor nu ni-l face mai sărac în substanţă muzicală. Efectul lor nu este un surplus de virtuozitate, o gratuitate, pentru simplul motiv că derivă logic din construcţia amplei arii. Dintre montările din ultimele decenii ale acestei opere, trebuie amintită cea din 1968 de la Scala din Milano, cu Luciano Pavarotti şi Mirella Freni, care a relansat de fapt „Fiica regimentului” şi mai ales, recent, cea la de la Covent Garden, cu tenorul peruan Juan Diego Flórez şi Natalie Dessay (Maria), înregistrată şi pe DVD.

FilgiaRegimento

Dar „Fiica regimentului” reprezintă realmente un prag greu de trecut prin partitura de soprană, Maria, „vivandiera del reggimento”, în jurul căreia se ţese povestea ce conduce spectatorul de la atmosfera cazonă a primului act în salonul nobiliar, uşor caricaturizat, din actul secund. Dacă tenorul trebuie să treacă proba de foc a ariei de bravură din actul I, mai având de cântat o arie lirică în celălalt act, soprana are de interpretat nu mai puţin de trei arii, una mai grea ca alta, în prima parte, şi încă una dificilă în actul al II-lea. În plus, fiind aproape tot timpul pe scenă, intră în relaţii de joc diferite, trebuind să strălucească adesea deasupra ansamblului. Toate acestea înseamnă de fapt un efort vocal uriaş. Donizetti nu menaja defel cântăreţii, dimpotrivă – iar partitura Mariei este un exemplu edificator. Cu multe pasaje de coloratură, cu o risipă de note supraacute, acest rol implică însă un registru amplu de soprană lirică, solicitând culori aparte şi în notele grave, o lejeritate specială în cadenţe, mobilitate extremă a vocii şi multă culoare în intonaţie, fără care totul riscă să se prăbuşească. Aşa încât „Fiica regimentului” rămâne, în fond, o dificilă operă de soprană. De altfel puţine cântăreţe s-au încumetat să atace acest rol şi puţine au reuşit să-i confere dimensiunea muzicală şi teatrală pe care o are.

Mirela Zafiri portret

Mirela Zafiri

În spectacolul Operei braşovene, interpretarea Mirelei Zafiri este realmente încântătoare, de la aspectul muzical de ansamblu şi de detaliu la cel teatral. Într-un montare dinamică şi cu multe efecte scenice ingenioase, păstrând totuşi acea proporţie de naturaleţe necesară mai ales astăzi, Mirela Zafiri construieşte abil personajul, conferindu-i prin cânt şi joc o varietate de situaţii, desprinse atent din partitura lui Donizetti.

 m zafiri maria

Mirela Zafiri în rolul Mariei

Nu e deloc uşor să „citeşti” acest personaj dincolo de posibilele clişee ale melodramei, de acel sentimentalism care devine, desigur, desuet. Or tocmai acest lucru contribuie la reuşita interpretării sopranei Mirela Zafiri. Vocea sa atât de limpede, cu acute bine timbrate, reuşind să nu fie niciodată stridente, expresivă deopotrivă în registrul mediu şi grav, plină de energie dar şi capabilă de rafinamente extreme, are o bogăţie de nuanţe şi o elasticitate aparte, observată de comentatori şi în alte roluri pe care le are în repertoriu (Rosina din „Bărbierul din Sevilla”, Norina din „Don Pasquale”, Lucia din „Lucia di Lamermoor”, „Amina” din La Sonnambula, Giulietta din „I Capuletti ed i Montecchi” etc.). Dicţia foarte bună şi jocul scenic dovedind real talent actoricesc, gestica sugestivă, fără exagerări inutile şi mereu cu acoperire muzicală contribuie la realizarea scenică. Eleganţa expresiei şi frazarea adecvată creau efectul dorit în prima arie din actul I  („Apparvi alla luce sul campo guerrier”), încheiată cu o cadenţă strălucitoare, cu intervale dificile, atingând energic registrul supraacut, excelent cântată ca de altfel şi celelalte pasaje de virtuozitate. Intrarea personajului în scenă este la rândul ei de efect: „fiica regimentului” împinge un dulap care se deschide înfăţişând micul univers cazon. La fel, mişcarea scenică în această scenă-duet Maria – Sulpizio, în care detaliul regizoral (cele două personaje bagă mâinile în cizme şi imită un marş, cu deplină acoperire în ritmul muzicii, căci este schiţat aici celebrul rataplan) accentuează latura umoristică ce nu trebuie ocolită în montarea acestei opere.

c fieraru m zafiri

Cristian Fieraru (Sulpizio), Mirela Zafiri, scenă din actul I

Explozivă în scena cu cor în care cântă o arie de bravură, „Ah!… Lo dice alcun, ciascun lo sà”, care începe cu o lungă cadenţă şi schimbă mai târziu tempo-ul, lăsându-se dominată de ritmul de rataplan, Mirela Zafiri încântă apoi în duetul cu Tonio prin tonul când delicat, când sentimental sau nostalgic, când jucăuş, când ferm. (Sunt, acestea, fireşte, elementele de construcţie ale personajului.) În ultima parte a actului I, aria „Convien partir, o miei compagni d’arme”, în care Donizetti împleteşte atât de rafinat vocea solistică cu intervenţiile melancolice ale cornului englez, prilejuieşte interpretei etalarea calităţilor lirice, pentru ca actul al II-lea, în care, muzical vorbind, aproape totul se schimbă, să-i permită o gradaţie, bine realizată, între pasajul liric şi cel comic, între cântul lejer şi efectele de virtuozitate care trebuie să atingă uneori burlescul (lunga scenă a învăţării menuetului, în care viorile cântă „alla tirolese”), pentru că totul se sfârşeşte cu acelaşi „cazon” rataplan. În fine, de la aria atât de sensibilă „Le ricchezze ed il grado fastoso”, Mirela Zafiri trece cu dezinvoltură, fără efort vizibil – în aceeaşi scenă de „crudă” virtuozitate vocală (intervale greu de cântat, exploatarea atât a registrului grav, întotdeauna problematic la soprane, cât şi a celui supraacut, de coloratură) – la marşul militar încheiat cu strălucitorul „Evviva la Francia!” Un moment foarte reuşit al interpreţilor este apoi terţetul „Stretti insem tutti tre” (Tonio, Maria, Sulpizio). Detaliul scenografic al clavecinului care se învârte pe scenă devine un preţios auxiliar.

l iftene m zafiri c fieraru

Terţetul din actul al II-lea: Liviu Iftene, Mirela Zafiri, Cristian Fieraru

Tenorul Liviu Iftene, încă student, interpretează acceptabil partitura lui Tonio. Are o voce caldă, plăcută, cu armonice bogate, frazare expresivă, momentele sale de vârf fiind aria din actul al II-lea şi duetul cu Maria din primul act. Scena lungă, cu cor în care cântă aria cu do („Amici miei, che allegro giorno… Qual destin! Qual favor”) este bine construită muzical, deşi îi lipseşte strălucirea necesară pentru a susţine acea explozie a notelor-limită din final.   

m zafiri g haz l iftene

Mirela Zafiri, Gabriela Hazarian, Liviu Iftene

O realizare remarcabilă este cea a mezzosopranei Gabriela Hazarian (în dificilul rol de contralto al Marchizei di Berkenfield), cu multă plasticitate în expresie, stil, culori de efect în pasajele cu note grave. Foarte bun în rolul sergentului Sulpizio (bas buf) este Cristian Fieraru, o voce demnă de reţinut, ca şi Gabriel Oană (Ortensio). Corul Operei, pregătit de Diana Bâldea, cântă excelent. Meritul dirijorului Traian Ichim se cuvine subliniat în mod deosebit în primul rând pentru decupajul stilistic care redă întregul farmec al muzicii lui Donizetti, de la tempo la relieful fiecărei fraze muzicale. Spectacolul regizat de Cristian Mihăilescu, în scenografia inspirată a lui Adrian Cristea şi coregrafia Nerminei Damian este, repet, excelent şi sper să aibă viaţă lungă pe scena Operei din Braşov.   

domeniu: 
categorie: