Lucian Giurchescu: Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie

Regizorul Lucian Giurchescu s-a născut la 15 iunie 1930, în Petroşani şi a absolvit clasa de Regie teatru a Institutului de Teatru din Bucureşti, în 1953. A fost director al Teatrului de Comedie în perioada 1969–1979 şi 1990–1994. La 7 iunie 2006 a fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer.

Piese puse în scenă la Teatrul de Comedie: „Burghezul gentilom” de Molière (1961), „Primul om în Cosmos” de Victor Bârlădeanu (1961), „Nuntă la castel” de Sutö Andras (1962), „Svejk în al doilea război mondial” de Bertolt Brecht (1962), „Rinocerii” de Eugène Ionesco (1964), „Fizicienii” de Fr. Dürenmatt (1965), „Un Hamlet de provincie” de A.P. Cehov (1967), „Ucigaş fără simbrie” de Eugène Ionesco (1968), „Croitorii cei mari din Valahia” de Al. Popescu (1969), „Dispariţia lui Galy Gay” de Bertolt Brecht (1969), „Cher Antoine” de Jean Anouilh (1970), „Mutter Courage” de Bertolt Brecht (1972), „Buffalo Bill şi indienii” de Arthur Kopit (1973), „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale (1974), „Trei surori” de A. P. Cehov, 1975), „Plicul” de Liviu Rebreanu (1976), „Cercul de cretă caucazian” de Bertolt Brecht (1977), „Livada de vişini” de A. P. Cehov (1979), „Platonov” de A. P. Cehov (1979), „3 Havel” de Vaclav Havel (1990), „Papagalul verde” de Arthur Schnitzler (1991).

Teatrul Naţional din Bucureşti: „Cercul de cretă caucazian” de B. Brecht (1962), „Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare (1963), „Femeile savante” de Molière (1999), „Ţăranul baron” de Holberg (2000).

Teatrul Bulandra: „Comedia erorilor” de William Shakespeare (1963).

Teatrul Giuleşti: „Soldatul fanfaron” de Plaut, „Doi tineri din Verona” de W. Shakespeare, „Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni, „Chiriţa în provincie” de V. Alecsandri (regie semnată împreună cu Horea Popescu), „Pălăria florentină” de Labiche, „Puntila şi Matti” de B. Brecht, „Se caută urgent un Shakespeare” de Kiphardt.

Teatrul Nottara: „Sonet pentru o păpuşă” de Sergiu Fărcăşan (1964), „Henric al IV-lea de Luigi Pirandello (1966), „Henric al IV-lea” de W. Shakespeare, „O casă onorabilă” de Horia Lovinescu (1968), „Jocul dragostei şi al morţii” (2003) după Romain Roland.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ: „Băiatul din banca a doua de Alecu Popovici (1961), „Jocul dragostei şi-al întâmplării de Marivaux” (1962), „Trei generaţii” de Lucia Demetrius (1964).
Teatrul Sică Alexandrescu din Braşov: „Icre negre sau fasole” de Ghiulio Scanici şi Renzo Tarabusi (1967).

Teatrul Naţional din Cluj: „Şcoala bârfelilor” de Richard Sheridan, 1967.

Teatrul Naţional Radiofonic: „Lecţia” de Eugène Ionesco (1968), „Rinocerii” de Eugène Ionesco (2003), „Ucigaş fără simbrie” de Eugène Ionesco (2008).

Montări în lume: „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, Teatrul Regal, Copenhaga, Danemarca; „Cercul de cretă caucazian” de Bertolt Brecht, Århus Teater, Copenhaga, „Svejk în al doilea război mondial” de Bertolt Brecht, Teatrul Satiric, Sofia, Bulgaria; „Şi caii se-mpuşcă” de Mc. Coy, Malmö Stadsteater, Suedia; „Androcles şi leul” de Aurand Harris, Teatrul Naţional al Tineretului, Tel Aviv, Israel; „Regele căcănarilor” de Wolinski – Confortes, atelier Teater Göteborg, Suedia; „Binefăcătorii” de M. Frayn, Malmö Stadsteater, Suedia; „Tandreţe” de G. Bellon, Drama Teater Göteborg, Suedia; „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de K. Kessey, Malmö Stadsteater, Suedia; „Mirosul florilor” de Saunders, Theater der Stadt Bonn, Germania; „Nu plătim! ” de Dario Fo, Århus Teater; „Băiatul din banca a doua” de Alecu Popovici, Theater der Freundschaft, Berlin, Germania; „Jacques sau supunerea” de Eugène Ionesco, Århus Teater; „Cântăreaţa cheală” de Eugène Ionesco, Århus Teater; „Rinocerii” de Eugène Ionesco, STS, Aarhus, Danemarca; „Fanny” de Pagnol, Teatrul Municipal, Haifa, Israel; „Henric al IV-lea” de L. Pirandello, Teatrul Naţional Finlandez, Helsinki; „Pelicanul” de A. Strindberg, Teatrul Regal, Copenhaga; „Ubu” de A. Jarry, Malmö Stadsteater; „Trei surori” de A. P. Cehov, Teatrul Regal, Copenhaga; „Domnul vânător” de Feydeau, Århus Teatr; „Domnul vânător” de Feydeau, Teatrul Naţional Finlandez, Helsinki; „Nopţi la Madrid” de Calderón de la Barca, Malmö Stadsteater; „Femeile savante” de Molière, Théâtre du Bois de Coulonge, Québec, Canada; „Dom Juan” de Molière, Århus Teater; „Henric al IV-lea” de W. Shakespeare, Århus Teater; „Lysistrata” de Aristofan, Studio STS, Copenhaga.

Turnee, festivaluri: „Svejk în al doilea război mondial” de Bertolt Brecht – URSS; „Cercul de cretă caucazian” de Bertolt Brecht – Rusia, Ucraina; „Rinocerii” de Eugène Ionesco – R. F. Germania, Cehoslovacia, „Théâtre des Nations” – Franţa, Israel; „Ucigaş fără simbrie” de Eugène Ionesco – Polonia, „Finlanda Festival”, „Festival BITEF” – Iugoslavia ; „Cher Antoine” de Jean Anouilh – Ungaria, Bulgaria; „Dispariţia lui Galy Gay” de Bertolt Brecht, „Berliner Festwoche” – Germania, Suedia, Ungaria, Bulgaria; „Buffalo Bill şi indienii” de Arthur Kopit, „Berliner Festwoche” – Germania, Suedia; „O noapte furtunoasă” de I. L. Caragiale, „Berliner Festwoche” – Germania, Suedia, Danemarca, Rusia; „Platonov” de A. P. Cehov – Suedia, Danemarca; „Croitorii cei mari din Valahia” de Al. Popescu – Ungaria, Bulgaria; „Livada de vişini” de A.P. Cehov – Serbia, Slovenia; „Plicul” de Liviu Rebreanu, Rusia, Ucraina.

lucian-giurchescu 

Spectacolul „Galy Gay sau Un om egal un om” de Bertolt Brecht, care a avut premiera oficială duminică 30 septembrie 2007, a marcat revenirea la Teatrul de Comedie a regizorului Lucian Giurchescu, care a primit, cu ocazia premierei, titlul de Cetăţean de Onoare al Municipiului Bucureşti.

Lucian Giurchescu a montat în cariera sa zece spectacole Brecht, dintre care patru pe scena Teatrului de Comedie: „Svejk în al doilea război mondial” – 1962, „Dispariţia lui Galy Gay” – 1969, „Mutter Courage” – 1972, „Cercul de cretă caucazian" – 1977. Noua montare cu Galy Gay îl are în rolul principal pe George Ivaşcu. Din distribuţia de acum 38 de ani au rămas Dumitru Rucăreanu (care interpretează acelaşi rol, Fairchild) şi Eugen Racoţi.

Reporter: Maestre Lucian Giurchescu, v-aţi dedicat întreaga viaţă promovării culturii româneşti în lume, în special în domeniul teatrului, contribuind la afirmarea identităţii spirituale româneşti în special în spaţiul nordic. Aş dori să pornim discuţia noastră de la perioada în care aţi lucrat ca regizor la Teatrul de Comedie şi aţi pus în scenă, pentru prima dată în România, două piese ale lui

galy_gay 

Eugen Ionescu: „Rinocerii” şi „Ucigaş fără simbrie”.
Lucian Giurchescu: Prima piesă pe care am pus-o în scenă a fost „Rinocerii”, urmată de „Ucigaş fără simbrie”. Directorul teatrului era Radu Beligan care a şi jucat rolurile principale în ambele piese, care au avut succes mare la public. „Rinocerii” s-a jucat foarte mult, au fost peste 250 de spectacole. Cu „Rinocerii” am fost în turnee la Paris, Tel Aviv, Berlinul de Vest, Praga dar şi în Berlinul de Est. Aici nu ni s-a dat voie să jucăm Eugen Ionescu, pentru că îl considerau duşman de clasă. Nimeni din ţară nu a protestat, toată lumea s-a făcut că plouă, iar noi ne-am plimbat câteva zile prin Berlin şi i-am lăsat pe ceilalţi să joace Shakespeare şi Alexandru Mirodan.

Reporter: Să revenim la turneul Teatrului de Comedie la Paris. Cred că a fost o întâmplare fericită a existenţei dvs. ca regizor, pentru că martori oculari, dar şi unii actori care au participat la acest turneu spun că a fost un mare succes, iar cronicile vremii susţin aceasta.

Lucian Giurchescu: A fost un succes. Dar au mai fost şi alte voci care au contestat. De exemplu, cronicarul unui ziar important a venit cu o pretenţie, care ar fi putut fi reală dacă eram francezi, englezi sau americani, dar nu noi, veniţi dintr-o ţară comunistă, care mai trebuia să ne şi întoarcem. El a spus că dacă tot am făcut piesa, trebuia să fi făcut din ea un spectacol antistalinist. Dar am avut şi cronici foarte bune, fiindcă am jucat bine. Eu nu consider şi nici nu cred că un succes înseamnă o unanimitate de voci. Louis Jouvet, mare om de teatru francez, probabil uitat astăzi, vorbea despre acest lucru cu actorul Pierre Renoir, spunând printre altele că „nu e bine ca toată lumea care vine la spectacol, să-i placă”. Câteodată, unanimitatea poate să fie egală şi cu mediocritatea. Eugen Ionescu mi-a spus că „Rinocerii” montat de mine a fost cel mai bun spectacol pe care l-a văzut. Eu nu ştiu dacă a fost cel mai bun, dar l-am priceput, fiindcă era foarte românesc, dar şi foarte franţuzesc în acelaşi timp.

2 Sandu Pop, George Ivascu, Florin Dobrovici, Marius Drogeanu 

Reporter: Cum era Eugen Ionescu ca om şi ca artist?

Lucian Giurchescu:
Nu l-am cunoscut atât de bine, fiindcă ne-am întâlnit de câteva ori, dar Eugen Ionescu a fost obligat de viaţă, ca foarte mulţi oameni de altfel, să-şi schimbe locul în care a trăit. Un om, după părerea mea, un pic nesigur de el, dar nu mărturisea acest lucru. În pofida faptului că scrisese mult, exista o mică teamă să nu fie luat de român, el considerându-se francez. Eu înţeleg, pentru că sunt de aproape 30 de ani în altă ţară şi ştiu ce mult contează de ce naţionalitate eşti, mai ales dacă vrei să fii şi membru al Academiei acelei ţării. E mult mai bine dacă eşti nativ al ţării respective, decât dacă eşti un venetic. Eu cred că Ionescu era foarte român în felul lui, atât cât l-am cunoscut, dar era şi foarte francez. Se născuse la Slatina şi nu la Versailles, debutase în România, acesta este adevărul. Dacă n-ar fi fost al doilea război mondial, dacă nu ar fi fost tot ce a fost în acele timpuri, probabil că Eugen Ionescu n-ar fi fost niciodată scriitor francez. E un mare scriitor francez de origine română.

Reporter: În urmă cu mulţi ani aţi cerut azil politic în Danemarca. Ce v-a îndemnat, ce v-a forţat să părăsiţi România? Sigur că întrebarea este un pic retorică fiindcă mulţi gândeau aşa, dar foarte puţini aveau curajul de a se expune la un asemenea risc.

Lucian Giurchescu: Nu am fost nici erou şi nici măcar disident. Am fost, cred eu, un om cinstit. Nu mai cinstit decât majoritatea şi nici mai ticălos decât majoritatea. Aici nu trăiam o viaţă dublă, ci una triplă, fiindcă una spuneam, alta credeam şi alta făceam. Or, această viaţă triplă te făcea la un moment dat să spui că acest slalom între politică şi viaţă s-ar putea ca într-o zi să nu mai meargă. S-ar putea ca într-o zi să cazi, să faci o prostie şi să-ţi rupi gâtul. Şi atunci de ce să-ţi rupi gâtul? Şi am plecat. Am plecat în Danemarca fiindcă mai lucrasem acolo de câteva ori, dar nu-mi trecuse prin cap că o să mă stabilesc tocmai în acea ţară. Am rămas totuşi, în primul rând fiindcă pusesem în scenă nişte piese, dar şi pentru că existau nişte legi destul de clare. Am cerut azil în prima ţară sigură, adică unde mă mai cunoştea cineva. N-am regretat, pentru că la 50 de ani câţi aveam atunci, nu mai aveam timp să aleg. Poate că nu aş mai alege aceeaşi ţară, dacă aş mai avea o dată 30 de ani. Nu am nimic cu nimeni şi, din multe puncte de vedere, le voi mulţumi mereu că m-au primit atunci.

Reporter: Cum v-au primit?

Lucian Giurchescu: Pe mine m-au primit foarte bine, dar a fost o întâmplare, mai ales pentru acea perioadă destul de dificilă. Din momentul în care ai acordul să stai şi ai şi toate drepturile oferite de lege, înseamnă că ai fost bine primit. Dar să ştiţi că plecarea într-o altă ţară este delicată, fiindcă trebuie să înveţi limba ţării respective şi, chiar dacă o ştii, tot nu este uşor, pentru că s-ar putea ca tu, străinul, să iei locul unuia de-al lor. Am să vă dau un exemplu grăitor în acest sens, ca să vedeţi că nu este chiar uşor să trăieşti într-o altă ţară. Regina Danemarcei este căsătorită cu un francez care vorbeşte foarte multe limbi, printre care chineză, vietnameză şi alte limbi mai deosebite, dar nu are cel mai bun accent în limba daneză, cum nu au avut nici regii noştri până la Carol al II-lea. Danezii sunt un popor mic şi au o mică supărare pe popoarele mai mari. Atunci au început să se lege de prinţul consort din cauza accentului. Şi acum, dacă scoţi zece cuvinte în daneză, ai surpriza să ţi se spună că vorbeşti mai bine decât prinţul. Nu este adevărat, pentru că nu poţi vorbi mai bine ca prinţul nici după 20 de ani. În film nu e necesar să cunoşti bine limba, dar în teatru e imposibil. Am să vă spun ce i s-a întâmplat lui Ingrid Bergman în Anglia. Ea şi-a făcut cariera în America dar, la un moment dat, s-a măritat – nu ştiu al câtelea mariaj – cu un englez, mare producător de teatru. El a adus-o să joace la Londra, dar presa britanică a atacat-o scriind: „Ingrid Bergman ar trebui să ştie că la Londra urci pe scenă când vorbeşti perfect englezeşte.” Dacă nici Ingrid Bergman nu vorbea bine englezeşte, atunci nu vorbea nimeni bine.

Reporter: Când aţi făcut prima regie de teatru, după ce v-aţi stabilit în Danemarca?

Lucian Giurchescu: Prima regie de teatru, sau mai bine spus, primele patru le-am făcut înainte de a mă stabili definitiv în Danemarca, aşa cum am mai spus. Am cerut azil politic pe data de 2 ianuarie, am primit acordul în 11 februarie, dar pe data de 9 februarie începusem să repet la Teatrul Regal „Pelicanul” de Strindberg.

Reporter: Aţi fost cel de al doilea director al Teatrului de Comedie din Bucureşti, după Radu Beligan, între 1969–1979, apoi şi între 1990–1994… Dintre piesele pe care le-aţi regizat, aş vrea să ne referim la creaţiile lui Brecht, fiindcă e meritul dvs. că publicul din România a putut să ia contact cu piesele acestui mare dramaturg şi, în egală măsură, cu cele ale lui Eugen Ionescu.

Lucian Giurchescu: În 1994 m-au dat afară, dar asta e altă poveste. Dacă ne referim la regie, aş putea spune că eu am adus Brecht şi Ionescu în România. Aş mai fi pus Ionescu dar nu a mai fost voie. Teatrul lui Ionescu nu a fost interzis o vreme fiindcă autorităţile de aici credeau că autorul le va face jocul. Eugen Ionescu a refuzat şi bine a făcut. Pe Ionescu l-am pus înainte de a fi director. Atunci era Radu Beligan care a fost un director excelent şi care a ştiut să folosească autoritatea sa în folosul nostru, al tuturor, iar Teatrul de Comedie putea să joace nişte piese pe care alte teatre nu aveau cum să le includă în repertoriul lor. În timpul directoratului meu, am pus în scenă „Dispariţia lui Galy Gay”, „Mutter Courage”, „Cercul de cretă caucazian” de Brecht. Era a treia oară când montam „Cercul de cretă caucazian”, fiindcă îl pusesem în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti dar şi la Teatrul Municipal din Århus, Danemarca. Foarte interesant a fost „Plicul” de Liviu Rebreanu, pe care l-am pus în scenă din întâmplare. Voiam să punem în scenă „Capul de răţoi” de G. Ciprian şi am vorbit cu fiul autorului, actor şi el, care a fost de acord cu decupajele dar până la urmă ne-a reclamat că ne batem joc de piesa tatălui său şi am renunţat. Căutând ceva românesc, scris între cele două războaie mondiale, am dat de „Plicul” lui Liviu Rebreanu, care, iniţial, nu ne-a prea convins dar am găsit o formă modernă de a o pune în scenă, evident am mai tăiat pe ici, pe colo şi am avut succes. Vreau să vă spun că tăieturile le-am făcut eu fiindcă nu a fost o cenzură politică. Adjunctul de ministru al culturii care a venit la audiţie şi care era oarecum specialist în domeniu a avut ideea să punem nişte colinde. Eu am fost surprins şi l-am întrebat de ce trebuie să punem colinde, iar el mi-a răspuns că existau în versiunea care nu a apărut niciodată pentru scenă. Ei, a fost bine totul!    

Reporter: Maestre Giurchescu, aţi primit Ordinul Cultural în grad de Mare Ofiţer pentru promovarea culturii româneşti în lume, în special în spaţiul nordic…

Lucian Giurchescu: Am primit două decoraţii de acest fel, prima, înainte de a pleca de la Teatrul de Comedie. Preşedintele Emil Constantinescu mi-a dat prima decoraţie dar eu nici nu am ştiut. Am aflat de la fratele meu, care aflase şi el din Monitorul Oficial. După vreo doi ani eram la Bucureşti, la Teatrul Naţional şi am primit un telefon că am fost căutat prin Suedia şi că n-am fost de găsit. Ca să vedeţi şi dvs. cum am dispărut eu fără urmă! M-am dus într-o dimineaţă la Ministerul Culturii şi după vreo 20 de minute a coborât cineva şi mi-a spus că în pachet se află diploma mea. Fără comentarii! Pentru cea de-a doua decoraţie, Ambasada României de la Copenhaga a făcut tot ceea ce trebuie pentru acest moment. De fapt, aşa cum era normal să fie, fiindcă a onora un om cu o asemenea distincţie trebuie să fie şi o ceremonie şi nu dată decoraţia la un colţ de stradă.

Reporter: Se vorbeşte tot mai mult şi mai des, maestre Giurchescu, de un mare teatru european. Din punctul dumneavoastră de vedere care ar fi locul teatrului românesc în acest context?

Lucian Giurchescu: Teatrele sunt foarte naţionale pentru că fiecare teatru joacă în limba ţării lui. Prin urmare oamenii nu pot înţelege. Nu vorbim de specialişti cum este şi cazul meu, pentru care contează limbajul scenic. Ca să înţelegem ce înseamnă teatrul european nu este de ajuns să mergem la festivaluri. Ar trebui ca nişte specialişti să meargă prin teatrele Europei şi să înţeleagă fenomenul, să vadă la ce vine publicul, la ce aplaudă marele public sau de ce nu vine publicul. Noi facem un reţetar şi spunem că acesta este teatrul modern şi gata. Nu e adevărat. Teatrul nu se poate face la fiecare în bucătărie şi nici nu trebuie să încercăm să facem teatru în bucătărie. Publicul vine la teatru şi pentru poveste, iar modernismul nu ţine dacă nu joci povestea.

Reporter: Viaţa este frumoasă, maestre Giurchescu?

Lucian Giurchescu: Avem cu ce să o schimbăm?

domeniu: 
categorie: