Error message

  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; nodequeue_queue has a deprecated constructor in include_once() (line 1105 of /home/amosnew/public_html/arhiva/includes/bootstrap.inc).
  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; views_display has a deprecated constructor in require_once() (line 3139 of /home/amosnew/public_html/arhiva/includes/bootstrap.inc).
  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; views_many_to_one_helper has a deprecated constructor in require_once() (line 113 of /home/amosnew/public_html/arhiva/profiles/openpublish/modules/contrib/ctools/ctools.module).

Norvegia - file din istoria recentă

Norvegia este un stat situat în Peninsula Scandinavă. Pe uscat are graniţă comună cu Suedia, Rusia şi Finlanda. Capitala este Oslo, iar limba oficială - norvegiana care are două forme scrise: Bokmål şi Nynorsk. Moneda naţională este coroana norvegiană (NOK). Suprafaţa Norvegiei este de 324 220 kmp, iar populaţia de aproximativ 4,5 milioane de locuitori. Este o monarhie constituţională, şeful statului fiind regele Harald al V-lea, iar prim-ministru Kjell Magne Bondevik.

În 1970, Norvegia îşi depune candidatura pentru aderarea la Comunitatea Economică Europeană (CEE). Aceast fapt aduce disensiuni în cadrul guvernului şi, la începutul anului următor, premierul Per Borten demisionează după ce a fost acuzat că a divulgat informaţii confidenţiale. Îi succede laburistul Trygve Bratteli care formează un guvern minoritar şi duce o campanie puternică în favoarea aderării la CEE.

Totuşi, la referendumul din 1972, electoratul respinge recomandările guvernului. Premierul Trygve Bratteli demisionează şi se formează o coaliţie centristă condusă de Lars Korvald, reprezentând Partidul Democrat Creştin. În mai 1973, Norvegia semnaeză acordul de liber schimb cu CEE. La alegerile din 1973, Partidul Laburist pierde numeroase locuri în Storting (Parlamentul de la Oslo), dar Trygve Bratteli formează din nou un cabinet laburist minoritar. Este nevoit să demisioneze în ianuarie 1976, dar partidul său rămâne la putere până la alegerile din septembrie 1981. În acelaşi an, din februarie până în octombrie, guvernul este condus de o femeie: Gro Harlem Brundtland, o premieră în istoria ţării. Partidele ne-socialiste obţin o victorie confortabilă în urma alegerilor din septembrie. Conservatorul Kåre Willoch formează, în octombrie, un guvern de coaliţie, care se extinde în 1983, el fiind reales în 1985.

Perspectivele economice ale ţării se ameliorează considerabil la sfârşitul anilor 1960, după descoperirea zăcămintelor de petrol şi gaze naturale din platforma norvegiană a Mării Nordului. În acea vreme, aceste resurse minerale au fost exploatate de către o societate de stat. La începutul anilor 1980, petrolul din Marea Nordului asigură circa 30% din încăsările din exporturi ale Norvegiei. Totuşi, în 1985-1986, cursul ţiţeiului scade brusc şi persepectiva diminuării încasărilor determină guvernul condus de Kåre Willoch să solicite, în aprilie 1986, taxe petroliere mai ridicate. Premierul pierde, în Parlament, un vot de încredere pe această temă şi este înlocuit, în mai, cu un guvern laburist minoritar condus de Gro Harlem Brundtland. Ca urmare a rezultatului neconcludent la alegerile din sptembrie 1989, ea demisionează şi trece Partidul Laburist în opoziţie.

Jan P. Syse, membru al Partidului Conservator, îi succede în postul de prim-ministru, în furntea unei coaliţii de centru-dreapta. Cu toate acestea, cabinetul Syse are o viaţa scurtă. Miniştrii săi au păreri diferite în ce priveşte viitoarele relaţii cu Comunitatea Europeană şi este nevoit să demisioneze în octombrie 1990. Este înlocuit, luna următoare, de o coaliţie condusă de laburista Gro Harlem Brundtland. În ianuarie 1991, regele Olav al V-lea moare şi pe tronul Norvegie urcă fiul său, Harald al V-lea.

În 1993, diplomaţia norvegiană joacă un rol important în negocierile de pace dintre Israel şi Oragnizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

În februarie 1994, la Lillehammer are loc ediţia a XVIII-a a Jocurilor Olimpice de iarnă. La 4 mai 1994, Parlamentul European aprobă aderarea Norvegiei, Suediei, Finalndei şi Austriei la Uniunea Europeană. Anterior, negocierile au fost blocate din cauza unei disensiuni legate de drepturile de pescuit în apele norvegiene ale Mării Nordului. Totuşi, la referendumul din 27 şi 28 noiembrie 1994, alegătorii norvegieni resping, pentru a doua oară, aderarea la UE, în ciuda unei masive campanii în favoarea votului pozitiv, dusă de Gro Harlem Brundtland, care afăcut din aceasta o afacere personală. Respingerea aderării cu 52,4% din voturi reflectă sentimentele profund anti-UE, prezente mai ales în rândul populaţiei rurale şi feminine. Populaţia rurală se teme de diminuarea subvenţiilor acordate de stat pentru pescuit şi agricultură, în timp ce femeile văd în Uniunea Europeană o ameninţare pentru politica egalitară a ţării. Mai există un sentiment de nelinişte, mai general, în legătură cu legile norvegiene în domeniul protecţiei mediului.

Extrem de populară în ciuda eşecului înregistrat în urma referendumului asupra aderării, Gro Harlem Brundtland decide, în ocotombrie 1996, să demisioneze şi este înlcouită de laburistul Thorbjørn Jagland. Deşi au beneficiat de o perioadă de prosperitate crescută legată de veniturile din vânzarea petrolului, laburiştii pierd alegerile din septembrie 1997 (35,2%), plătind astefel tribut carenţelor din politica în domeniul sănătăţii şi pensiilor.

Puterea este preluată de o coaliţie de centru-dreapta extrem de minoritară (26,1%), alcătuită din liberali şi democrat-creştinii conduşi de Kjell Magne Bondevik, un fost pastor din rândul Partidului Democrat Creştin devenit prim-ministru, în timp ce Partidul Progresului - populist şi xenofob - devine cea de-a doua formaţiune politică a ţării, cu 15% din voturi, imediat după Partidul Laburist. Reprezentarea redusă a coaliţiei în Parlament, cu doar 42 de locuri din cele 165, antrenează o anumită instabilitate guvernamentală, ce împiedică adoptarea unei politici ferme. Efectele crizei financiare internaţionale şi prăbuşirea preţului petrolului detrmină, în 1998, o încetinire a creşterii economice, aflată în stare de supraîncălzire, şi prăbuşirea coroanei norvegiene.

La 24 martie 1999, Norvegia se angajează, alături de 13 dintre cei 19 membri ai NATO, în operaţiunea 'Allied Force' împotriva Iugoslaviei. În martie 2000, Kjell Magne Bondevik demisionează după ce Parlamentul a acceptat un proiect ce prevede construirea unor centrale cu gaze naturale, idee respinsă de guvern. Laburistul Jens Stoltenberg formează un nou cabinet.

În urma alegerilor legislative din septembrie 2001, Partidul Laburist al primului-ministru înregistrează o înfrângere istorică. Cu doar 24,2% din voturi, a obţinut cel mai scăzut scor electoral din anul 1927 şi un recul de circa 10 procente în raport cus crutinul din 1997, chiar dacă rămâne principala forţă politică a regatului. Alegătorii sancţionează incapacitatea guvernului de a ameliora serviciile publice, în timp ce ţara este cel de-al doilea exportator mondial de petrol iar presiunea fiscală este una dintre cele mai ridicate din Europa.

În luna iulie, un raport al ONU a făcut cunoscut că Norvegia este ţara ai cărei locuritori au nivelul de trai cel mai ridicat din lume.

Conservatorii (de dreapta) se află pe poziţia a doua după alegeri, cu 21,8% din voturi, iar Partidul Progresului (extrema-dreaptă) obţine 14,3% din sufragii. După demisia lui Jens Stoltenberg, Kjell Magne Bondevik (Partidul Democrat Creştin)formează din nou un guvern de coaliţie. În afara formaţiunii politicie căreia îi aparţine primul-ministru, noul guvern mai include Partidul Conservator şi Partidul Liberal.

domeniu: 
categorie: 
Autor: