Octavian ANDRONIC: Punctul pe Y - Jurnal de baricada...

22 Decembrie 1989, ora 4,14. Ce va aduce, oare, ziua de mâine? Sau de azi? Tot ce am văzut în ultimele 15 ore, tot ce am auzit, tot ce am simţit aduce din ce în ce mai mult cu un coşmar. Dar coşmarul cel mai cumplit începe în momentul în care realizai că este foarte posibil ca ziua de mâine  să fie ca oricare alta din cele trecue în ultimii vreo 20 de ani. Cu aceleaşi figuri, aceleaşi fraze, aceeaşi lume. Poate doar cu câteva explicaţii de o sfruntată falsitate, ca multe altele, în plus...

Ce suntem? Cine suntem? Ce am devenit în această ultimă săptămână ce nu-şi are termen de comparaţie? Ce a determinat această bruscă, nebunească, ucigătoare trecere de la orizontalitatea aparenţei târâitoare, parcă mulţumită doar de faptul că există, la verticalitatea unei demnităţi nu numai nebănuite, dar parcă nici măcar de conceput? Ce s-a întâmplat oare acolo, în sufletele acelei mâini de OAMENI care au înfruntat până la capăt, cu piepturile goale, dar cu inimile explodând de nebuna adiere a libertăţii, diviziile motorizate ale „celor mai iubiţi” călăi ai poporului român? S-au gândit ei, oare, la ce va fi după, după ce puterile îi vor fi lăsat, hainele ude le vor fi îngheţat, iar gloanţele se vor fi apropiat lacome de carnea lor? Înclin să cred că nu. Că în acest prezent, entuziasmant în nebuneasca lipsă de şansă a sa, nu mai era loc pentru un alt timp. Erau, poate, cei care au aplaudat şi au aclamat fără convingere, ci doar cu indiferenţă şi mai ales cu teamă, fiecare dintre actele inimaginabile ale acestui vătaf schizofren, paranoic, de-a lungul acestor ani în care ţara se prăbuşise în neantul lipsei de demnitate. Îi vor fi usturat poate palmele, ca de o incurabilă râie morală şi au încercat, într-o disperare asumată cu maximă seninătate, purificarea acestui gest, a acestei enorme sfidări. Sfidarea tancurilor, a aroganţei totalitare, a dispreţului nemăsurat al celor cocoţaţi cu obstinaţia marilor parveniţi, pe grumazul unei ţări obişnuite să îndure. Obişnuită însă să-i îndrume pe alţii, nu pe ai săi, sau mai bine zis, pe cei care au început purtând o mască asemănătoare cu figurile lor. Masca a căzut, însă, de mult, şi nu a mai rămas decât imaginea hâdă a vechilului purtând ca pe un sceptru gârbaciul cu care a stâlcit trupurile şi sufletele celor somaţi să-i închine eterne osanale.

Până în această seară noţiunea de „eroism” mi-a sunat cam exterioară şi lipsită de sens, dacă nu împopoţonată cu reversul său, atunci când n-a mai putut fi dezlipită de fruntea filozofului-cizmar. Abia în această seară am înţeles ce înseamnă erosim total, sacrificiu de sine necondiţionat, în numele unei, poate, iluzorii speranţe.

EROII sunt ei, cei de la baricada din piaţa înecată de fum şi incendiată de flăcările prin care venea, la o fatală întâlnire, glonţul pornit din armele pe al căror trăgaci apăsase, demult, degetul celui mai mare criminal din istoria acestei naţiuni.

Ce va aduce această nouă zi, până la care, iată, n-a mai rămas decât vreo oră? Ce? Pentru că cel care ne-a schilodit sufletele a reuşit performanţa de a nu ne mai lăsa nici această ultimă redută: speranţa...

Octavian Andronic

P.S. La ora 6 dimineaţa, pe postul naţional de radio, o voce şugubeaţă ne urează „bună dimineaţa”. Parcă nimic nu s-a întâmplat...

...Aceste rânduri puse pe hârtie în noaptea spre dimineaţa zilei de 22 Decembrie nu erau destinate tiparului – chiar părea absurdă o astfel de eventualitate. Erau, mai degrabă, expresia unei presiuni interioare – inspirată de evenimentele uluitoare cărora le fusesem martor.

În aceeaşi dimineaţă, pe la ora 9.00, mi-am dat demisia de la ziarul pentru care lucrasem 20 de ani, înmânându-i unui redactor şef uluit de îndrăzneala mea, carnetul de ziarist. Gest aproape dramatic, ce nu putea rămâne fără urmări. Le-am aşteptat până la prânz când, odată cu decolarea lui Ceauşescu cu elicopterul, am înţeles că istoria, poate, totuşi, să capete un alt curs. Am revenit la redacţia din Brezoianu, unde colegii mei urmăreau, nevenindu-le să creadă, evenimentele. Într-un elan care peste timp îmi pare teatral, am întrebat: Ce aşteptăm? Trebuie să facem ziarul! Ce ziar? - a întrebat cineva. Atunci, o voce – nu ştiu a cui – a rostit cuvântul care făcuse să vibreze mulţimea adunată în Piata Palatului: „Libertatea...”

Peste mai puţin de o oră (record tipografic!) prima atestare documentară a Revoluţiei Române proclama şi prima dintre libertăţile aduse de aceasta: „Libertatea” presei! Iar articolul meu a fost, atunci, singurul deja scris la momentul deciziei de a face un ziar pentru care nu exista nici o aprobare...


N.A.Intre primul ziar liber al Revolutiei si tabloidul cu acelasi nume al elvetienilor de la Ringier nu mai este nici o legatura.'Ereditatea' revolutionara a fost considerata impovaratoare pentru acestia, drept pentru care din 1995 au sters mentiunea de pe frontispiciul ziarului.Lucru cat se poate de justificat de orientarea de piata pe care i-au dat-o ulterior.
domeniu: 
categorie: