Error message

  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; nodequeue_queue has a deprecated constructor in include_once() (line 1105 of /home/amosnew/public_html/arhiva/includes/bootstrap.inc).
  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; views_display has a deprecated constructor in require_once() (line 3139 of /home/amosnew/public_html/arhiva/includes/bootstrap.inc).
  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; views_many_to_one_helper has a deprecated constructor in require_once() (line 113 of /home/amosnew/public_html/arhiva/profiles/openpublish/modules/contrib/ctools/ctools.module).

Octavian ANDRONIC: Punctul pe Y: Profitorul din umbră al „revoluţiilor de iasomie”

Aşa cum marile mişcări tectonice au o ciclicitate ce face ca la un anumit număr de ani să se producă un cutremur major, se întâmplă, probabil şi în domeniul existenţei sociale. Ultimul „cutremur” s-a produs la finele deceniului nouă, când fostul lagăr socialist s-a scuturat de povara totalitară şi s-a înscris pe calea democraţiei.

Au fost atunci seismele majore din Polonia şi R.D.G., cu replici de catifea în Cehia, Ungaria şi Bulgaria şi cu explozia finală de la Bucureşti. Au fost cutremure de profunzime, cu mare încărcătură ideologică, ce au aliniat falia estică a continentului cu cea vestică. Doar doi ani mai târziu, tabloul geo-politic al lumii s-a limpezit, odată cu demolarea prin implozie a Uniunii Sovietice, a cărei structură de rezistenţă fusese greu pusă la încercare de experimentele gorbacioviene.
Două decenii mai târziu, un alt val seismic s-a declanşat în Orientul Mijlociu şi în zona Africii de Nord, pe o falie islamistă în care un echilibru fragil fusese păstrat vreme de aproape 30 de ani – vârsta celor mai longevive regimuri autocrate din zonă. În mod surprinzător, semnalul l-a dat Tunisia, o ţară ce părea la adăpost de asemenea catastrofe: avea un regim stabil (Ben Ali preluase puterea cu două decenii în urmă şi părea că o ţine bine în mână) iar graţie turismului, populaţia avea un standard de trai rezonabil - net superior vecinilor algerieni, de pildă. În plus, fundamentalismul islamic nu reuşise să se cuibărească aici, datorită unui nivel superior de cultură generală, conferit de influenţa franceză. Şi, cu toate acestea, fitilul s-a aprins de aici: fără opoziţie cunoscută, fără lideri care să coordoneze acţiunile de protest, fără revendicări politice, revolta tunisiană s-a concentrat asupra liderului Ben Ali, de care toată lumea părea sătulă. Confruntat cu o situaţie neprevăzută, acesta a clacat subit şi „revoluţia de iasomie” s-a trezit învingătoare fără prea mult efort - de unde şi continuare violenţelor şi a răzbunărilor punctuale la adresa membrilor familiei prezidenţiale.
Scânteia revoltei islamice a făcut pârtie în Egipt, ocolind - în mod surprinzător -  Algeria. În Egipt, terenul pentru o revoltă populară părea de mult pregătit, în special de perseverenţa cu care „frăţia musulmană” s-a opus regimului Mubarak exportând  fundamentalism şi terorism în toată lumea arabă. La fel ca şi în Tunisia, revendicările populare vizau înainte de toate persoana lui Mubarak şi mai puţin, poate, regimul acestuia. Cei 30 de ani de când a venit la putere par să fi fost consideraţi suficienţi, chiar prea mulţi. Dar, probabil că picătura care a umplut paharul nemulţumirii a fost intenţia lui Mubarak de a institui o dinastie pregătindu-şi fiul pentru preluarea puterii.
Absenţa motivaţiilor punctual politice a ambelor revolte este suplinită însă de prea plinul motivaţiilor morale: domniile prea lungi au creat sisteme de corupţie instituţionalizată şi generalizată. La adăpostul susţinerii occidentale, motivată de nevoia de stabilitate în zonă, şi Ben Ali şi Mubarak au creat o categorie importantă de profitori ai regimurilor lor, a căror lăcomie a făcut ca nivelul de trai să contrasteze cu afluenţa de venituri din turism. Scumpirea continuă a alimentelor -pe fondul crizei globale – a fost elementul definitoriu al revoltelor.
Evoluţiile pe baza principiului dominoului sunt în curs. Nimic nu dă sentimentul că lucrurile se vor opri aici şi că în joc nu vor intra şi Yemenul – unde preşedintele Mohammed stă şi el în post de peste două decenii, guvernând peste una dintre cele mai sărace ţări ale lumii arabe – sau chiar Iordania, unde o monarhie luminată este dublată de o administraţie coruptă şi de efectele inflaţioniste ale imigraţiei bogate irakiene. O situaţie aparte pare să fie în Siria, unde nivelul general de trai a crescut simţitor, o dată cu reducerea cheltuielilor militare (70% din PIB în urmă cu doar zece ani) şi unde preşedintele Bashar Al Assad se bucură de încrederea populaţiei, la fel ca vecinul său Abdullah al Iordaniei.
În mod paradoxal, valul arab nu are - deocamdată - conotaţie religioasă. La fel de paradoxal, însă, presiunile Occidentului şi ale Americii pentru o mai mare deschidere democratică ar putea avea ca rezultat o nouă ofensivă a fundamentalismului - profitorul din umbră al revoluţiilor de iasomie.

P.S.: Dacă revoltele din ţările comuniste au avut printre cauze şi blocajul infracţional, într-un moment în care se pregătea ofensiva internetului, în cazul celor islamice chiar internetul este factorul coordonator!

domeniu: 
categorie: