Panorama editorialelor (23 Februarie 2010)

Care sunt problemele la ordinea zilei care îi preocupă pe editorialiştii din presa scrisă? Vă propunem o scurtă trecere în revistă a comentariilor din ediţiile de astăzi.

Victor Rotariu: Noul Cod al Muncii - varianta corectă (Gândul)
"Vom ajunge sclavi pe plantaţia străinilor". Aşa a descris un lider sindical efectul aplicării propunerilor Guvernului privind noul Cod al Muncii. Negocierile privind noul Cod continuă şi în acest moment. Un reprezentant al patronatelor, de această dată, susţine că angajatorii străini nu ar fi trebuit "să se bage", pentru că nu e ţara lor. Ţara nu este a lor. Este evident că investitorii străini nu au venit, cu cele câteva zeci de miliarde de euro, în ultimii ani în România pentru a subvenţiona angajatul român. Este evident că au venit aici pentru că forţa de muncă a fost şi încă mai este mult mai ieftină decât în alte state şi că vor să obţină un profit cât mai bun. Este însă la fel de evident că, fără ei, România nu ar fi sărit câţiva ani buni din traseul spre bună-stare şi că fără banii lor nu s-ar fi creat atâtea locuri de muncă şi nici nu s-ar fi construit mare lucru. Economia noastră nu era capabilă să producă atât de mult şi atât de repede. Străinii au fost buni atât timp cât au avut bani destinaţi României. Atât timp cât au pompat fonduri uriaşe în această economie de la care ei speră să obţină un profit pe măsură. Când au retehnologizat fabrici, când au cumpărat companii de stat aflate în faliment pe care le-au adus pe profit, când au deschis super şi hipermarketuri, au fost buni. Acum nu mai sunt buni, pentru că nu au bani sau, dacă îi au, nu mai vor să îi aducă aici.

Adrian Năstase: "Sineguriştii" lui Traian Băsescu (Jurnalul Naţional)
De curând, onorabilul Cristian Preda – fostul consilier de Cotroceni – dedică o postare pe blog unui grup vocal, instrumentat de sus, despre existenţa căruia se ştia, de altfel, de multă vreme: "Ni s-a spus în mai multe feluri: «intelectualii lui Băsescu», «reformatorii», «grupul de la Bruxelles» etc. Sunt incluşi aici Monica Macovei, TRU, Sever Voinescu, Teodor Baconschi şi autorul acestei note. Nu noi ne-am dat un nume. Ziariştii au făcut-o, apoi adversarii PDL, apoi colegii noştri de organizaţie".Mă alătur demersului său pentru că şi eu cred că acest grup merită mai multă atenţie. Practic, avem de a face cu o echipă de zgomote fără nici o legătură cu realitatea politică sau socială românească, dar foarte apropiată de Traian Băsescu şi de interesele lui. Din punct de vedere moral, am putea spune că relaţia dintre ei şi preşedinte e "o luare-dare de mită în formă continuată". Să mă explic. Ori de câte ori Traian Băsescu are nevoie să bată cu băţul pe cineva sau ceva, membrii grupului atacă în haită. Opoziţia în bloc sau om cu om. Membri din propriul partid sau partidul ca atare. Mass-media. Instituţiile sta­tului. Lumea tristă şi nere­cu­nos­că­toare în care trăim. Deşi de România se alege praful, zi de zi, aceşti oameni par să trăiască într-o realitate teore­tică proprie, situată undeva prin 2004, când purificarea morală a ţării a făcut să curgă tot atâta cerneală cât face acum nevoia de pâine şi de stabilitate socială. Practic, avem de a face cu o echipă de zgomote fără nici o legătură cu realitatea politică sau socială românească.

Ion M. Ionita: Ce facem cu guvernarea? (Adevărul)
Societatea ar trebui consultată cu privire la viitorul guvernării. Cei mai mulţi dintre români nu mai cred nimic din ceea ce spune preşedintele Traian Băsescu. La capitolul încredere, şeful statului se situează undeva pe la 11%. Cum a ajuns aici, este o altă poveste. Adversarii săi politici sunt conştienţi de starea de vulnerabilitate în care a ajuns Traian Băsescu şi încearcă să tranşeze rezultatul meciului acum, în 2011, şi nu la alegerile din 2012. La rândul său, şeful statului acţionează dezlănţuit ştiind prea bine că în aceste luni se va decide viitorul său de jucător la Cotroceni. Numele jocului pe care Băsescu îl cunoaşte cel mai bine şi l-a adus de multe ori la victorie este „Singur împotriva tuturor". El se bate cu statul ticăloşit, cu mogulii, cu partidele din opoziţie, cu pensiile nesimţite, cu românii leneşi, cu profesorii învăţaţi la trai bun pe banii statului, cu medicii  pretenţioşi, cu vameşii corupţi, cu sindicaliştii mânjiţi, cu judecătorii prea lenţi, cu Parlamentul care acoperă infractori. Dar nu este suficient. Trebuie mai mult. Atunci a început lupta cu propriul Guvern şi cu premierul personal, obedientul Boc. Nici aşa nu este suficient, puţini îl cred pe cuvânt. Şi atunci declanşează cele mai dure critici pe care o instituţie publică le poate încasa de la preşedintele unei republici.

Mirela Corlăţan: Oaza verde de la Petru Vodă (EVZ)
Ce s-a întâmplat recent la mănăstirea lui Iustin Pârvu nu este şi nu trebuie interpretat ca un "incident". Aniversarea cu parfum legionar a călugărului este doar expresia cea mai stridentă a unui fundamentalism ce caracterizează o parte deloc de neglijat a clerului şi a laicilor practicanţi din BOR. Fireşte, nu e indicat să vorbeşti despre funie în casa spânzuratului, dar sunt lucruri care deja ţin de evidenţă. Mulţi dintre cei ce intrăm regulat în bisericile ortodoxe, dintre cei ce ascultăm predicile preoţilor sau poveţele date sub taina spovedaniei putem realiza profunda neadaptare spirituală a unor preoţi la vremurile actuale. Asta în contrast cu perfecta asimilare a regulilor unui capitalism feroce, în virtutea cărora, cel puţin în unele biserici din Bucureşti, îşi permit să perceapă sume exorbitante pentru serviciile religioase. Dacă simpla observaţie şi interacţiunea cu oamenii Bisericii nu ar fi suficientă, atitudinea Patriarhiei faţă de ce se petrece la Petru Vodă demonstrează cu asupra de măsură cele de mai sus. După abia trei zile de când i s-a cerut un punct de vedere, Patriarhia publică un comunicat, în care evită însă cu îndărătnicie să se pronunţe. În stilul deja consacrat, în duh de ceartă, Patriarhia îi trage de urechi pe jurnaliştii care tratează subiectul şi nu spune de fapt nimic despre problema în sine.

Adrian Vasilescu: Cine toarnă gaz peste focul inflaţiei (ZF)
Statistica a comunicat, săptămâna trecută, rata creşterii preţurilor în ianuarie: 0,77 la sută. Dezinflaţia merge mai departe - am în vedere rata anualizată, care a scăzut la 7,96 la sută - aşa că este posibil ca prognoza pentru 2011, de 3,6 la sută, să devină realitate. Pentru că nu vor fi probleme imposibil de rezolvat. Fără îndoială, şi de aici înainte o parte din inflaţie va continua să fie produsă de corecţiile de preţuri. Îndeosebi la căldură şi lumină. Sigur, unele corecţii de preţuri sunt absolut necesare. Ca să nu ne năpădească iar inflaţia ascunsă. Ceea ce nu înseamnă însă că preţurile trebuie să fie corectate… de dragul corecţiilor. Şi nici pentru a acoperi munca prost organizată. Şi încă un detaliu: corectarea preţului la energie electrică şi energie termică, bunăoară, are influenţe atât obiective, cât şi subiective. Un puseu inflaţionist poate fi şi rezultatul unor stări emoţionale produse de scumpirea benzinei. După ce trece însă valul, preţurile influenţate de scumpirea carburanţilor se calmează. O altă parte a inflaţiei va veni în continuare din companii. Din acele companii care nu s-au dezobişnuit încă să acopere prin preţuri în creştere risipa, munca neperformantă, incompetenţa managerială. Un lucru e sigur însă: că aceste cauze vor avea, în acest an, o dinamică mult mai puţin impetuoasă. Dar preţurile vor continua să crească. Vor creşte însă încet. Fără îndoială că inflaţia sălbatică e deja trecut. E istorie. În 2011 ne vom război cu o inflaţie în bună parte domesticită. Iată însă că inflaţia, deşi domesticită, continuă să-şi arate colţii. Se toarnă încă gaz peste foc cu deosebire în zona utilităţilor publice şi a combustibililor. Preţul luminii, bunăoară, care a produs urcuşuri inflaţioniste modeste în 2010, iar în ianuarie 2011 a rămas neutru - zero la sută, nici n-a urcat, nici n-a coborât - va urca totuşi în 2011. Benzina, care a avut o influenţă semnificativă în 2010, se scumpeşte în continuare. Scumpiri s-ar putea să avem şi la mărfuri alimentare, dar nu la nivelul anticipat de producători.

Gitanizarea României (Naţional)
Statul i-a permis lui Bercea Mondialu’ (numele de scenă sună mai bine dacă-l articulezi) să se dezvolte, iar acum luptă împotriva lui. Dar asta nu înseamnă că-l aruncă din trenul României. Îl pasează dintr-un vagon în altul, folosindu-l drept cărăuş pe cel mai bun prieten al românului — televizorul. Şi fiindcă nu vrea să şi-l asume nimeni, ne consolăm cu vinovăţia colectivă. Bercea Mondialu’ e al nostru. Eu, dumneata şi ţaţa Floarea i-am botezat puradeii, i-am lăsat pe mână judeţul în care s-a născut Ceauşescu şi am luat pincă din cămătăria lui. Tot eu, dumneata şi ţaţa Floarea suntem responsabili că băieţii din parlament se tocmesc ca în palatul lui Bercea Mondialu’. Sinistra pagodă roşie fără veceuri şi fără chiuvete nu se află în Drăgăneşti Olt. Este aici, la Bucureşti, şi din turnuleţele ei din tablă argintie veghează serviciile secrete care fac programele televiziilor. „Ce dăm azi la ştiri? Cu vămile luăm o pauză, la fel şi cu revoluţiile din lumea arabă, că i-am prostit destul săptămâna trecută.

Cristian Şuţu: Mutulică (Puterea)
am lămurit: lui Emil Boc nu-i plac discuţiile. E un fel de Mutulică, aşa. Să vă explic. 20 iunie 2010. Şedinţă de taină la Palatul Snagov, cu preşedintele Traian Băsescu, premierul Emil Boc şi cu liderii şi parlamentarii PDL. Jurnalista Sorina Matei relatează de la faţa locului: „Emil Boc nu a scos nici măcar un cuvânt”. 30 ianuarie 2011. Reuniune de taină la Parlament, cam cu aceleaşi personaje. Jurnalista Liliana Ruse consemnează: „Premierul Emil Boc nu a scos nici un cuvânt pe parcursul celor două ore cât a durat întâlnirea preşedintelui cu grupurile parlamentare”. Hai că devine clar ce vreau să vă spun cu titlul. Daţi-mi voie totuşi să continui argumentaţia. Autorul acestor rânduri scria în urma primei şedinţe, cea din 20 iunie 2010, următoarele:  „Nimeni nu ştie când, cum şi de ce şi-a înghiţit Mutulică limba. Ştim doar că ultimele lui cuvinte au fost auzite acum vreo 4 zile: “Remanierea se face, nu se discută”. Reţineţi declaraţia. Şi acum să deschidem agenţiile de presă şi să-l ascultăm pe acelaşi Emil Boc: “În privinţa demisiilor, spun acelaşi lucru ca şi la remaniere: aceste lucruri se fac, ele nu se discută. Nu intrăm în dezbateri şi în discuţii de acest fel". Declaraţia a fost făcută ieri, 22 februarie 2011, la postul public de radio. Acolo unde reporterul a insistat şi l-a întrebat pentru a doua oară dacă va demisiona. "Aceste lucruri nu se discută, ele se fac sau nu se fac".

Nicolae Dabija: ... Când Dumnezeu se plimba prin Hobiţa (Cotidianul)
După absolvirea facultăţii am lucrat câţiva ani de zile la redacţia tineret a televiziunii moldoveneşti. Iniţiasem un ciclu de emisiuni despre monumentele (toate în paragină) istorice şi cele ale naturii de pe teritoriul Republicii Moldova. Am ajuns la Ţipova. În timp ce filmam ruinele mănăstirii medievale s-a apropiat de mine un bătrân din localitate şi m-a îndemnat să merg cu el în cimitirul din sat, ca să-mi arate ceva. Insistase să văd un păr bătrân care înflorise în plină toamnă. Am intrat atunci în cimitir şi am rămas înlemnit de ce am văzut: lângă poartă, pe partea dreaptă, înconjurată de cruci şi troiţe, se afla... „Masa tăcerii" de Constantin Brâncuşi.
- Ce-i asta?! l-am întrebat, mirat să văd în această parte de lume o capodoperă a sculpturii universale.
- E masa la care ne pomenim morţii, mi-a spus bătrânul. Apoi, ca să-mi împrăştie nedumerirea, a adăugat:
- Toate satele de la Nistru au în cimitirele lor mese asemănătoare.
O masă rotundă cioplită dintr-o piatră întreagă, cu scaune de piatră de jur împrejur, pe ea mi-a fost dat s-o văd şi-n alte localităţi de pe malul Nistrului: imitaţii după Brâncuşi dinainte de Brâncuşi. Unele dintre ele aveau mai multe sute ani. În preajma lor erau pomeniţi „în tăcere" morţii, discursurile de pomenire au apărut mult mai târziu. Încă o dovadă că marele sculptor român, de la a cărui naştere s-au împlinit sâmbătă 135 de ani, a îmbinat genial formele de sculptură tradiţională românească cu simţul modern al spaţiului. Numele lui Constantin Brâncuşi azi e bine-cunoscut pe glob.

Lucian davidescu: Va crea Codul Fiscal locuri de muncă noi? (România Liberă)
După povara legislativă, statul trebuie să ridice şi povara fiscală de pe umerii angajatorilor. Este ironic cum tocmai statul - care a întocmit unul dintre cele mai socialiste coduri ale muncii din Europa - îl flexibilizează acum. Nu de grija companiilor, ci pentru a-şi rezolva propriile probleme.Efectele unui Cod Fiscal absurd se văd - în România mai există doar 4 milioane de contracte de muncă. Logica pieţei este una destul de simplă, deşi nu se potriveşte deloc cu a legiuitorului. După ce a trecut o dată prin furcile caudine ale inspectorilor de muncă, o companie se gândeşte de zece ori înainte de-a mai face o angajare. Munca la negru sau formele alternative de remunerare constituie doar o faţetă a problemei. Există şi alte efecte secundare, chiar mai greu de cuantificat de un stat care ştie doar cuvintele „vreau" şi „dă-mi".Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să redistribuie sarcinile între angajaţii existenţi. S-ar putea chiar să o coste mai puţin. Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să refuze comenzi. Pe termen lung, se poate dovedi mai profitabil aşa.Decât să mai angajeze pe cineva, o firmă va prefera să importe mărfurile sau serviciile necesare, chiar dacă sunt mai scumpe. Atunci când Codul Muncii este un risc, el va fi inclus în preţ.Toate aceste lucruri reduc productivitatea în feluri care nu sunt întotdeauna vizibile în mod direct. Însă atunci când vine vorba de cifrele mari, lucrurile nu mai pot fi ascunse.

Octavian Ştireanu: Cârja unui regim schilod (Azi)
Politica actualului regim este una a disimulării. Deciziile majore sunt ambalate în glazura unor cerinţe internaţionale. În criză de încredere şi de credibilitate, Traian Băsescu invocă autoritatea FMI, în plan economic, şi a Comisiei Europene, în plan juridic, pentru a-şi impune, de fapt, propriile ambiţii şi „viziuni“, cum ne anunţa ieri, la bilanţul Internelor. Se ştie că nu FMI a decis majorarea TVA la 24% şi scăderea salariilor cu 25%. Dar timpul toceşte relieful faptelor şi lumea rămâne cu impresia că FMI şi nu Traian Băsescu a impus asemenea condiţii. În planul justiţiei, politica personală a lui Traian Băsescu este una premeditată îndelung şi urmărită pas cu pas. Este politica prin care justiţia trebuie să devină instrumentul de intimidare, scoatere din circuit şi chiar distrugere a adversarilor politici. Băsescu îşi escamotează intenţiile în ambalajul unor „cerinţe internaţionale“, ticluite, de fapt, de la Bucureşti. Instrumentul malefic în acest domeniu este fosta procuroare ceauşistă Monica Macovei, de care se leagă inventarea MCV, după ce rapoartele de ţară pe justiţie fuseseră încheiate. MCV este prezentat de Băsescu drept o sperietoare de care ar depinde nu ştim ce fel de destine naţionale ale României. A avut grijă să ne spună că recentul raport e doar unul intermediar, întrucât cel final va fi în iulie. După cel final va urma, desigur, un altul intermediar, care va pregăti un altul final. Ş.a.m.d. Starea de tensiune trebuie menţinută. Aceste rapoarte sunt scrise, fără niciun dubiu, de la Bucureşti, abundă în detalii pe care numai ciripitorii de profesie ai Cotrocenilor le cunosc. Cum să se vadă de la înălţimea Bruxelles-ului detaliul că bugetul ANI este „aşa şi pe dincolo“, adică mai mic decât ar vrea comisarii care conduc această instituţie?

Octavian Andronic: Bercea Mondialu şi Traian Naţionalu (AMOS News)
Se face mare caz pe seama relaţiei dintre liderul interlop Bercea Mondialu şi preşedintele Băsescu, inclusiv fratele „nepersoană publică”. Atacat direct de presa neceremonioasă, şeful statului a găsit argumentul suprem , în ce-l priveşte pe fratele Mircea: nu e persoană publică – adică n-are funcţie la stat sau în partid – deci poate să facă ce vrea. Cât despre sine însuşi şi paranghelia la care doamna Maria a fost dotată cu o salbă din trezoreria rromă, n-a suflat nici un cuvinţel. A ţinut doar să sublinieze că relaţia instituită prin botez nu i-a ajutat la nimic interlopului care a fost arestat în ciuda statutului de fin al fratelui preşedintelui. Mulţi vor fi satisfăcuţi de aceste explicaţii. Mai ales cei care văd în acţiunile de presă neprietenoase mâna lungă a adversarilor politici şi nu spiritul justiţiar care trebuie să anime existenţa „câinelui de pază” al democraţiei. Există, desigur, o diferenţă între acţiunile celor doi fraţi: în timp ce Mircea s-a încuscrit cu Bercea, creând o legătură pe viaţă, Traian doar a dansat cu acesta, la o petrecere, ceea ce poate fi interpretat cel mult ca un act de politeţe faţă de nişte gazde mai mult sau mai puţin întâmplătoare. De ce se regăseşte Bercea în aceste două paliere? Foarte simplu, mai ales pentru cei care cunosc subtilităţile relaţiilor sociale. Sunt sigur că dacă Bercea s-ar fi dus la Cotroceni să-i ceară preşedintelui o protecţie sau un sprijin, în virtutea bănuţului de aur agăţat la gâtul primei doamne, ar fi fost dat afară în şuturi de către băieţii de la SPP. Şmecheria genetică a lui Bercea a pus însă în funcţiune un mecanism complex: acela al impresiei publice. Adică, vezi bine, cine sunt eu: preşedintele vine la mine, eu îi fac cadouri, cu frate-său mă pup şi-i zic săru-mâna naşule, deci sunt unul de-ai lor! Cum să nu-mi faci tu, primar, contractul pe care ţi-l pun pe masă sau cum să te iei tu, procuror, de mine, când vezi bine în ce cercuri mă învârt?