Petre Roman - Marea Schismă: despărţirea de lon lliescu

În ultima vreme, se tot vorbeşte despre posibila lor împăcare, reapropiere.
Amîndoi dau semne că au lăsat deoparte resentimentele, că sînt gata să îşi suflece mînecile şi să o ia, umăr la umăr, de la capăt.
Au fost, în mod indiscutabil, cel mai adulat cuplu de politicieni de după Revoluţie. Dar cîţi ştiu oare, chiar şi după atîţia ani, cum s-a produs exact despărţirea lor?
Şi în ce termeni? S-au pupat de adio cu tandreţe sau s-au porcăit ca la gura cortului?
lată că unul dintre ei s-a arătat dispus să ridice niţel husa de pe raftul cu amintiri. în ultima sa carte de dialoguri cu Andrei Pleşu şi Elena Ştefoi, lansată acum cîteva săptămîni şi despre care nu s-a relatat mal nimic pînă acum, Petre Roman povesteşte cum a fost Marea Schismă: despărţirea de lon lliescu.
V-o prezentăm şi noi, în fragmentele următoare. Contrar legendei populare, s-au cunoscut cu mult înaintea Revoluţiei

Multă vreme s-a întreţinut legenda că cei doi s-au cunoscut în focul Revoluţiei, s-au plăcut iar unul l-a promovat pe celălalt. Realitatea e alta: s-au cunoscut cu mulţi ani înainte şi încă foarte bine. Povesteşte Roman:
23 decembrie 1989 - 'Exact în momentul cînd am ieşit din Televiziune, intra lliescu.
Eu îl cunoşteam pe lliescu destul de bine, întîi pentru că fusese în relaţie apropiată cu tata. Care îmi vorbise foarte elogios despre el.
Ca şi foarte mulţi alţii, taică-meu spunea:
'Dacă ne ajută Cel de Sus, el ar trebui să ia locul lui Ceauşescu'.(...)
Am lucrat cu lliescu în mod direct.
Cînd era ministru la 'Ape', eram şef de catedră la Politehnică, la Hidraulică, şi realizam contracte de cercetare, aşa încît am lucrat direct cu el.
Atunci am constatat că era un manager de foarte bună calitate.
Apoi, ca director la Editura Tehnică, se străduia să scoată cărti bune.
Mi-aduc aminte un episod cînd am fost la el în birou şi mi-a scris pe un bilet: 'Sînt urmărit pas cu pas. Aici sînt înregistrat, nu putem vorbi riimic'. (...) întîlnirile noastre avuseseră loc tie la Consiliul Naţional al Apelor, tie la editură, fie la simpozioane organizate în ţară, pe la Timişoara sau laşi.
El era invitat în lumea universitară ca un om al echilibrului, al dialogului'.

'Părea că se aduna pentru un rol care va fi al lui'

lar lliescu îi lăsa în mod clar lui Roman impresia, încă din primele zile fierbinţi ale Revoluţiei, că se pregăteşte să intre în scenă într-un rol extrem de important, deşi venise, oficial, ca simplu cetăţean.
'Eu am şi spus la un moment dat, lliescu părea că se adună cumva pentru un rol care va fi al lui. Să nu înţelegi de aici (Roman discută cu Pleşu şi Ştefoi, reamintim n.n.) că se poziţiona aşa pentru că se simţea şef. Dar era clar că îşi aduna resursele pentru o anumită poziţionare a lui, întrucît era împins în fată de toată lumea'.

lliescu a vrut să îl primească pe rege încă din 1990

0 altă mărturisire importantă a lui Roman este cea privind adevărul despre scandalosul episod din 1990, de Crăciun, cînd regele Mihai, venit în ţară, a fost întors din drum şi escortat înapoi la aeroport, îmbarcat cu direcţia Vest.
Roman recunoaşte că, atunci, lliescu decisese să îl primească pe rege la Cotroceni. lar cel care s-a opus a fost primul ministru, Petre Roman.
'Am intrat în legătură telefonică cu preşedintele lliescu şi i-am spus că, date fiind circumstanţele în-călcării unor serii de legi, atât internaţionale, cît şi norme interne, eu cred că Regele cu suita lui trebuie reconduşi la frontieră.
Am convenit asupra măsurilor care trebuie luate în acest sens cu Doru Viorel Ursu (ministrul de interne n.n.), iar pe probleme de natură externă cu Mihai Caraman, am luat legătura cu Ministerul de Externe (ministru era Adrian Năstase, dar pe el nu l-am găsit, ci doar am dat acolo dispoziţii să urmărească ce se întîmplă pe plan internaţional cu chestia asta); după un timp, m-a sunat lliescu şi mi-a spus:
'Domnule, uite, Brucan e de părere să-l lăsăm să vină în ţară şi chiar eu să-l primesc la Cotro-ceni'.
l-am adus cu aceeaşi convingere, aceleaşi argumente:
'Sînt primul-ministru al ţării, România nu e un sat fără cîini, sînt soldat credincios la datorie, pentru asta m-a pus ţara, pentru asta am fost ales, nu ca să fac jocuri politi-ce, prea puţin serioase şi prea puţin consistente. Nu, domnule preşedinte, trebuie să fim fermi, şi eu sînt de părere în consecinţă că trebuie să-l reconducem la aeroport, avem de-a face cu o situaţie pe care nu o putem accepta'.

La mijloc a fost mîna SRI

(...)'Atunci mi s-a spus foarte clar că sprijinul logistic pe care l-a primit regele a fost din partea SRI, adică din partea lui Măgureanu.
În ce-l priveşte pe Stănculescu, să nu uităm că el deja fusese în vizită la Versoix, spunînd că a fost o vizită oarecare, care nu însemna că i-ar fi neloial preşedintelui.
Poate că acum lucrurile se văd un pic altfel, cert este că atunci ele aşa s-au întîmplat.
Echipajele Ministerului de Interne l-au găsit pe rege pe drum, a fost recondus la Otopeni.
Sigur, cei de la SRI n-au avut curajul să-şi asume rolul, pentru că în acel moment era clar că SRI, aflat în slujba statului şi în primul rînd a preşedintelui, face jocuri neloiale preşedintelui. în felul acesta s-a încheiat episodul respectiv, cu acuzaţiile care mi-au fost aduse.
Acuzaţiile totuşi n-au luat o amploare foarte mare, cel puţin pe plan extern, din cauză că a fost evident că s-a încălcat grav legisiaţia internaţională şi că acest lucru nu este permis.
De ce, dacă el era animat de cele mai bune intenţii, a venit sub o falsă identitate?
De ce nu a acceptat să-şi asume o venire normală în ţara?'.

'lliescu nu mi se părea atît de nociv cum sustinea opozitia'

'Am răspuns, nu la întrebare, ci un răspuns la fondul chestiunii.
Adică, după septembrie 1991, m-am frămîntat foarte mult ce să fac. Şi am continuat în politică - şi am hotărît să continuu în politică ceea ce făcusem la guvern, adică o mişcare tenace de impunere a reformelor, de consolidare a sistemului.
Am dus lucrurile pînă la capăt, am intrat în confruntare directă cu lon lliescu, deşi recunosc că de cîteva ori am fost tentat să găsesc o punte cu el, fiindcă el nu mi se părea - asta e! - nu mi se părea ca persoană, ca om, atît de nociv cum susţinea opoziţia.
Nu credeam că e un comunist închistat, care vrea să ne ducă înapoi, asta e realitatea.
Vedeam că are oameni în jur care doreau cu orice preţ să stăm pe loc, el era însă departe de tot ce-i puneau în cîrcă adversarii şi presa, era chiar mai democrat decît cei care se pretindeau astfel'.

Marea eroare: renunţarea la candidatura contra lui lliescu

'Dar, întrucît s-a pornit acţiunea antiRoman, în stil clar, cu dosare,
am fost obligat la o confruntare şi am dus-o pînă la finalul firesc: confruntarea democratică la Convenţia FSN şi cîştigarea Convenţiei - 64% din voturi pentru moţiunea Roman, deci moţiunea reformei, după care, evident, adversarii mei şi-au luat bagajele, au plecat, iar FSN a rămas partidul pe care l-am condus eu.
Concluzia adevărată, politică, ar fi fost alta: ca, în 1992, să fiu candidatul acestui partid la funcţia de preşedinte; aici am făcut o eroare politică majoră. Întîi că, dacă aş fi candidat, nu ştiu dacă-l învingeam pe lliescu, nu era imposibil, dar, oricum, partidul, în loc să ia 10%, lua poate 20%.
Aici deja a fost o eroare politică majoră.
Ştiu că în momentul cînd am anunţat că nu voi candida, echipa aceea dură, cu Văcăroiu, Hrebenciuc, Tărăcilă, Bîrlădeanu et comp., a spus: 'Am cîştigat partida'.
Şi, de fapt, au avut dreptate'.

Februarie 1991: primele semne ale conflictului

Roman recunoaşte că a fost susţinut de preşedinte în perioada mandatului său:
'lliescu în mod regulat ne susţinea.
Ne-a susţinut inclusiv în momentul liberalizării preţurilor, cînd el a fost supus unor incredibile presiuni: să mă abandoneze, să se dezică de măsurile guvernului. însă, în februarie 1991, s-a întîmplat un lucru foarte rău.
După episodul ianuarie 1991, cu puţine zile înainte de deplasarea mea la Strasbourg ca să obţin intrarea României în Consiliul Europei - care însemna atunci ceea ce înseamnă acum intrarea noastră în NATO -, am văzut că nu primim Raportul despre perioada 13-15 iunie.
Noi spuneam: 'Domnule, nu ne interesează' ce raport faceţi voi, Parlamentul, faceţi-l pur şi simplu, ce o fi, nu contează, dar acest raport trebuie să-l dăm Consiliului Europei, fără asta nici nu se discută cazul României', iar raportul nu venea şi gata!
Nouă ni se părea - şi aveam motive foarte serioase să credem asta - că pentru această tărăgănare erau vinovaţi cei doi preşedinţi ai Camerelor, Bîrlădeanu şi Dan Marţian.
Şi am făcut o scrisoare publică de delimitare.
Asta l-a supărat pe lliescu, dar reacţia lui a fost, cred, una exagerată'.

Din rău în mai rău: lliescu îl acuză în public pe Roman de corupţie

'După acest episod deci, lliescu a reacţionat destul de sever. în februarie, ţin minte de parcă ar fi fost ieri, a făcut o conferinţă de presă la TVR şi, pe un ton foarte sever, a spus că cei care sînt astăzi în administraţia ţării, la cel mai înalt nivel, au alunecat către interese personale, către forme de corupţie o chestie foarte urîtă.
L-am sunat imediat: 'Domnule, cum poţi să spui treaba asta?'.
'Nu, eu nu m-am referit la tine, m-am referit la primării'.
'Domnule, asta poţi să mi-o spui mie, în particular, dar ce a înţeles lumea este că te referi la mine'.
În realitate, lliescu fusese deja bine condiţionat de echipa cealaltă, acesta era răspunsul la ce spuseserăm noi.
Sigur, un răspuns pe măsura instrumentelor cu care operează nu democraţia, ci mai ales sistemul comunist.
Dacă un om avea o atitudine corectă şi demnă, cu ce-l loveai?
Că e corupt, iar dacă ar fi fost femeie - că e curvă'.

Eu te-am facut, eu te omor

'lar în martie a fost apogeul. Pentru că în martie a avut loc prima Convenţie Naţională a FSN la care, fără nici o contribuţie a mea, unii colegi au inventat titlul de lider naţional, ca să nu mai fie preşedinte, şi, în acel moment, lliescu a fost extrem de virulent.
Nu ştiu de ce s-a agăţat de această sintagmă, lider naţional, şi nu de problema de fond, fiindcă, pe fond, ceea ce voia să facă acea Convenţie, cu o echipă nu tocmai rea - adică erau în ea şi Paşcu, şi Secăreş, şi Severin, şi alţii -, era să dea acestui partid o formulă mai modernă, mai europeană, ceea ce nu era rău.
Nu chestiunea de lider naţional era esenţială, ci conţinutul programului, iar ce am prezentat eu acolo a fost, evident, o direcţie foarte reformisţă a FSN.
Or, acum, se întîmplă următorul lucru; în seara de dinaintea Convenţiei, mă sună lliescu şi-mi spune: 'Domnule, să nu îţi permiţi să te prezinţi pentru funcţia de lider naţional'; i-am răspuns: 'Bine, lider naţional sau altceva, nu contează, e vorba că eu voi fi ales şeful, conducătorul acestui partid'.
Atunci discuţia s-a degradat şi pînă la urmă mi-a spus:
'Dacă vrei să faci lucrul ăsta, voi ieşi eu şi te voi distruge politic', lăsînd să se înţeleagă că îi datorez lui funcţia de prim-ministru; atunci, răspunsul meu a fost: 'Domnule, dacă aşa stau lucrurile, prefer să renunţ la funcţia de prim-ministru, dar nu pot să renunţ nici o clipă la ancora politică de care sînt legat, la asta nu voi renunţa'.
Era începutul sfîrşitului unei relaţii: cîteva luni mai tîrziu, Roman avea să fie debarcat de mineri de la cîrma guvernului.
După alte cîteva luni, FSN se scinda, iar cei doi mari actori politici îşi vedeau drumurile despărţite complet.
Cine ştie însă ce rezervă viitorul?

domeniu: 
categorie: