De la 'Preţioasele ridicole' la 'Şambelan la viezuri'

Piese clasice şi lucrări semnificative din dramaturgia secolului al XX-lea, în genuri diferite, de la comedie şi vodevil la drama de idei sau la absurd, alcătuiesc repertoriul de „Mari spectacole” al Teatrului Naţional Radiofonic în săptămâna 22 – 28 decembrie (ora 1,30, Radio România Cultural).

„Nunta lui Figaro” de Beaumarchais a reprezentat cel mai mare succes de teatru al secolului, cu 73 de reprezentaţii la Comedia Franceză, între 27 aprilie 1784, când a avut loc premiera şi februarie 1785. Figaro era exponentul desăvârşit al „stării a treia” („tiers état”) care, în anii Revoluţiei, avea să înlăture de pe scena istoriei nobilimea feudală. Succesul personajului s-a datorat receptării din această perspectivă, a valorii lui reprezentative dar şi acelui ideal de naturaleţe pe care viziunea dramaturgului îl promova, chiar dacă nu se eliberează complet de convenţiile tradiţionale ale genului, de tipul de intrigă cunoscut din commedia dell’arte, aşa cum face Sheridan în Anglia. Beaumarchais scrisese mai întâi drame burgheze. Prima, „Eugenia”, jucată în premieră la începutul anului 1767 (29 ianuarie), era influenţată de Diderot şi însoţită de un „Eseu asupra genului dramatic serios”, în care pledează pentru un teatru simplu şi natural, refuzând subiectele antice, neinteresante pentru un „cetăţean paşnic al unui stat monarhic din veacul al XVIII-lea”. „Eugenia” este povestea melodramatică a unei fete seduse de un nobil. „Cei doi prieteni sau Negustorul din Lyon” („Les Deux amis ou Le Négociant de Lyon”, 13 ianuarie 1770, Comedia Franceză), şi ea un eşec, nu are forţa dramatică cerută de subiect – necazurile unui negustor salvat de devotamentul exemplar al prietenului său. Talentul lui Beaumarchais nu se îndrepta spre dramă, care presupune o altă abordare inclusiv a intrigii şi a relaţiilor dintre personaje. Pentru el e mult mai uşor să caracterizezi în vârf de peniţă, să aduci pe scenă încurcături care creează singure comicul, să foloseşti verva şi tirada pentru a modela rapid personajul. Principiile enunţate teoretic erau desigur în consens cu interesul social dar dezvoltarea lor se putea face semnificativ numai pe terenul comediei, şi aici topind cu abilitate vechile modele, de care Marivaux, în prima parte a secolului, încă nu se eliberase, menţinând tradiţia italiană a jocului Măştilor şi personaje ca Arlequin – sau înscriind acţiunea din „Triumful dragostei”, palpitantă prin folosirea travestiului, într-o Grecie generică.

1 Beaumarchais 
Foto: Beaumarchais

Astăzi, când valorile s-au sedimentat, farmecul celor două piese ale lui Beaumarchais, „Nunta lui Figaro” şi „Bărbierul din Sevilla” rezidă mai ales într-o problemă de accent. Ceea ce încântă în piesele scriitorului care se dedicase literaturii după vârsta de 30 de ani, mai degrabă cu scopuri pamfletare, este modul de a pune accentele pe caractere şi tipuri comice cunoscute, surprinse în ţesătura unei intrigi deductibile de la prima ridicare de cortină. Figaro, eroul devenit celebru şi ajuns caracter universal, contele Almaviva, Rosina, Don Bartholo, Basilio, Suzana, pajul Cherubino sunt tipuri literare vechi şi în egală măsură figuri noi pe scena unui teatru ce anunţa zguduirea din temelii a ordinii sociale. Întreaga serie de servitori şi valeţi dintr-o lungă istorie a teatrului e depăşită caracterologic prin Figaro, personaj care nu numai prin spirit, ci şi prin nume (fils-Caron) este răsfrângerea autorului. Bărbier, spiţer, muzicant, autor comic, gazetar, economist şi încă altele, dotat cu o inteligenţă puţin comună, energic, întreprinzător, având un simţ de observaţie remarcabil şi ironie pe care o foloseşte variat, în funcţie de situaţii, Figaro este tipic pentru categoria socială în ascensiune, în conflict cu îmbătrânita aristocraţie feudală, împotriva căreia îşi îndreaptă de fapt întreaga energie, atacând cenzura şi proclamând libertatea de exprimare. În plus, el are un farmec special, pe care nu îl atingeau personajele din aceeaşi serie. E conştient mai ales de superficialitatea unei lumi pe care nu o poate nega în totalitate, pentru că ordinea trebuie modificată pas cu pas, dinăuntru.
Veţi asculta „Nunta lui Figaro” joi 25 decembrie. Adaptare radiofonică de Eugenia Ţundrea. Regia artistică: Dan Puican. În distribuţie: Florian Pittiş, Dana Dogaru, Alexandru Repan, Irina Mazanitis, Stela Popescu, George Constantin, Mircea Albulescu, Eugen Cristea, Dem Savu, Ana Ciontea, Alfred Demetriu, Radu Panamarenco, Jorj Voicu, Horia Căciulescu, Candid Stoica. Înregistrare din 1987.

2 s bondoc 
Foto: Simona Bondoc

Luni 22 decembrie, Teatrul Naţional Radiofonic va difuza „Noaptea iguanei” de Tennessee Williams, în traducerea Antoanetei Ralian şi Georgeta Răboj. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Simona Bondoc, Alexandru Repan, Irina Mazanitis, Gheorghe Cozorici, Leopoldina Bălănuţă, Mitică Popescu, Anca Pandrea, Şerban Cellea. Regia artistică: Leonard Popovici (înregistrare din 1987).    

3 leonard  popovici 
Foto: Regizorul Leonard Popovici

Marţi noaptea, o versiune din 1965 a piesei lui Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, în regia lui Mihai Zirra. În distribuţie: Radu Beligan, Simona Bondoc, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Silvia Dumitrescu-Timică, Sandu Sticlaru, Marcel Anghelescu, Ion Iliescu, Rodica Suciu, Florin Scărlătescu, Nucu Păunescu, Constantin Brezeanu.

4 cornel vulpe 
Foto: Cornel Vulpe

În seara următoare, în noaptea din ajunul Crăciunului, este programat vodevilul „Agachi Flutur” de Vasile Alecsandri., cu muzică de Alexandru Flehtenmacher, în viziunea regizorală a lui Grigore Gonţa, avându-i în distribuţie pe Matei Alexandru, Constantin Diplan, Florin Scărlătescu, Tamara Buciuceanu, Rodica Mandache, Ludovic Spiess, Mihai Mălaimare, Marian Hudac, Eugenia Maci, Ştefan Mihăilescu Brăila, Mihai Fotino, Stela Popescu. Înregistrare din 1978.

5 magda catone 
Foto: Magda Catone

Vineri 26 decembrie, Teatrul Naţional Radiofonic vă oferă o înregistrare antologică din Fonoteca de Aur, datând din 1959: „Preţioasele ridicole” de Molière, traducere şi adaptare de George Teodorescu. Regia artistică: Constantin Moruzan. În distribuţie: Nicolae Gărdescu, Eugenia Popovici, Nineta Gusti, Radu Beligan, Grigore Vasiliu-Birlic, Mircea Constantinescu, Alexandra Polizu, Vizona Dumitrescu, Armand Stambuliu, Ion Pascu, Ion Lucian.
Sâmbătă 27 decembrie, la ora 1,30, va fi difuzat un spectacol de succes înregistrat în martie 1999: „Şambelan la viezuri”, scenariu radiofonic de Puşa Roth după „Pagini bizare” de Urmuz. Regia artistică: Leonard Popovici. În distribuţie: Cornel Vulpe, Magda Catone, Eugen Cristea, Ion Haiduc, Alexandru Bindea, Florin Tănase, Candid Stoica, Alexandru Mitea, Sorin Gheorghiu, Rudy Rosenfeld. Muzică originală de George Marcu, interpretată de Patricia Prundea (voce), Miltiade Nenoiu (fagot), Lucian Maxim (percuţie). Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia tehnică: Vasile Manta. Prezintă: Costin Tuchilă şi Valeriu Râpeanu.

6 cop sambelan 

„Şambelan la viezuri” nu este o dramatizare a prozei lui Urmuz, ci un text care porneşte de la ciudatele personaje şi absurdele întâmplări comice din „Pagini bizare”. Un captivant exerciţiu de imaginaţie bazat pe „lumea larvară prevăzută cu aripi uriaşe” (Constantin Crişan) a „profetului revoltei literare internaţionale”, cum l-a numit Eugen Ionescu pe „umilul” grefier de la înalta Curte de Casaţie.

Personajele comediei Puşei Roth au identitatea, bizară în context, conferită de Urmuz: Stamate este şef de birou, Bufty, fiul lui Stamate şi al Stamatidei, în vârstă de patru ani, ajunge subşef de birou, Ismaïl este consilier la Primărie, Turnavitu e şeful de cabinet al lui Ismaïl, Emil Gayk – un biet civil ce poartă armă, Cotadi – nobil scăpătat devenit comerciant şi muzicant amator, Dragomir, un om cu inimă bună, este contabilul prăvăliei lui Cotadi, fonfăitul Algazy – comerciant alături de asociatul său, Grummer, un om cu fire închisă. O invenţie ca nume şi o dezvoltare a identităţii din „romanul în patru părţi” „Pâlnia şi Stamate” este Stamatida, nevasta lui Stamate. Numele a fost creat de Puşa Roth din nevoia de a realiza un paralelism, accentuând astfel absurdul din textul urmuzian. Detaliul din proza lui Urmuz (Stamatida compune madrigale „semnate prin punere de deget”) este ampliflcat. Madrigalul parodic devine omniprezent în „Şambelan la viezuri”, iar Stamatida dobândeşte o funcţie mult mai importantă prin natura conflictului scenic. Situaţiile comice şi absurde din proza urmuziană sunt combinate în mod ingenios. Piesa începe cu un vacarm general, în care apar vocile tuturor personajelor rostind aleatoriu frazele care le caracterizează, frânturi ale acestui univers recompus în baza prozei bizare a lui Urmuz. Rama spectacolului este celebra fabulă „Cronicari”. Fiecare personaj recită alternativ câte unul sau două versuri, dovedind în acest fel, o dată în plus, că în retorica suprarealistă elemente complet diferite se pot combina după bunul plac. Eventuala gratuitate a acestui mecanism evocă, de fapt, o lume măruntă în care idealurile sunt simple şi rizibile veleităţi. Piesa a fost publicată în 2002 şi inclusă în volumul de teatru al autoarei, „Roman de Bucureşti” (2005). „Şambelan la viezuri” a fost jucată cu mult succes la Teatrul Bacovia din Bacău, în regia lui Constantin Dinischiotu, în stagiunea 1999 – 2000.
Săptămâna 22 – 28 decembrie se va încheia cu „Neînţelegerea” de Albert Camus. Traducere de Catinca Ralea. Adaptarea şi regia artistică:  Elena Negreanu. În distribuţie: Beate Fredanov, Simona Bondoc, Valeria Seciu, Ştefan Iordache, Gheorghe Novac. Înregistrare din 1981. Coordonatorul programului: Costin Tuchilă. 

domeniu: 
categorie: