Secţia de cadre ca poliţie politică- Ion Cristoiu

Din motive lesne de presupus intelighenţia postdecembristă şi-a făcut un cal de bătaie din dosarele de la Securitate. A fost dezmembrată, pentru a fi mai bine tocată în scris şi oral, întreaga maşinărie producătoare de dosare: reţeaua de informatori, lucrătorii de la filaj, anchetatorii mai mult sau mai puţin nervoşi, telefoanele interceptate şi plicurile deschise pe şest. Campania împotriva Securităţii ca Poliţie politică vîrîndu-se cu bocancii în viaţa omului, meşterind dosare ce strîmbau destine, culegînd intimităţi, a lăsat în umbră o instituţie la fel de odioasă ca şi Securitatea în varianta sa de Poliţie secretă: Secţia de cadre.

În numeroase rînduri, profitînd de taifasurile televizate despre Securitatea ca ordonatoare de vieţi individuale, am atras atenţie c-ar trebui să ne ocupăm cu aceeaşi ardoare de Secţia de cadre, instituţie mult apropiată de Poliţia politică, prin urmărirea crîncenă a fiecărui cetăţean al ţării pentru a vedea nu numai dacă vorbeşte de rău socialismul, dar şi dacă îşi îndeplineşte la timp datoria de-a fi la înălţime sub plapuma conjugală.

Neglijarea celui mai important dar şi celui mai jalnic domeniu de activitate al Partidului Comunist a făcut ca despre Cadre tînăra generaţie să ştie puţine lucruri.
Cui îi mai spune ceva faimoasa lozincă agramată “Cadrele e totul!” din stalinismul lui Dej?
Şi, totuşi, ea sublinia importanţa covîrşitoare acordată de partid controlului sistematic şi minuţios al vieţii individuale, transformării activistului într-un robot al luptei revoluţionare.
Cine mai înţelege neliniştea eroilor din romanele socialiste cu şi despre activişti, cînd aflau că sînt chemaţi la Cadre?

Mai grav decît uitarea unui semnificativ segment al trecutului comunist, neglijarea Secţiei de cadre ca Poliţie Politică de un fel aparte a făcut ca foştii şefi ai instituţiilor cu pricina, de la cei aflaţi la nivelul întreprinderilor pînă la cei situaţi sus de tot, la nivelul Comitetului Central, să nu fie deranjaţi postdecembrist nici măcar cu o întrebare.

În timp ce foştii ofiţeri de Securitate au devenit un fel de paria ai democraţiei tranzacţioniste, foştii şefi ai Secţiilor de Cadre au primit funcţii de răspundere în regimurile de după decembrie 1989.

Ca şi Securitatea, Secţia de Cadre alcătuie dosare. Aşa cum se vede însă din documentele găsite de noi la Secţia de Cadre a Comitetului municipal de partid, dezvăluie însă că, deseori, dosarul de Cadre implică mai multă abjecţie decît cel de la Securitate.

Se observă astfel un fapt ce-ar putea surprinde pe procurorii de azi ai comunismului. Nu toată lumea avea dosar la Securitate. Pentru a ţi se deschide un dosar, mult hulita instituţie trebuia să te ia în vizor pentru o posibilă activitate anticomunistă.
Dosar de cadre aveau însă aproape toţi cetăţenii ţării. Aceasta deoarece Secţii de Cadre ţineau nu numai organele de partid de la diferite niveluri, dar şi organele de UTC, de Sindicate, de fel de fel de asociaţii profesionale.

Şi Securitatea şi Secţia de Cadre primea informaţii de la oameni din anturajul subiectului.
Numai că în timp ce Securitatea beneficia de informatori îndrumaţi să se intereseze doar de anumite aspecte, Secţia de Cadre era disponibilă pentru orice binevoitor.

Dosarele de Cadre erau pline de note în genul celei reproduse de noi în acest număr, pornind de la cîte o scrisoare anonimă, în care abjecţia umană se manifesta în deplina-i splendoare.
E interesant de remarcat că persoanele ce trimiteau anonime la adre pentru a-şi ostoi uri viscerale împotriva unui şef sau a unui tovarăş de muncă, nu îndrăzneau să se adreseze Securităţii.
Aceasta avea un grad ridicat de depărtare misterioasă, de răceală oficială, de putere ocultă, care o făceau inaccesibilă delaţiunii ordinare. Secţia de Cadre era mult mai apropiată, mult mai familiară.

De înţeles că ea reprezenta destinatarul preferat al frustrărilor de tot soiul. De aceea, poate, în timp ce securiştii se preocupau doar tangenţial de viaţa intimă a cetăţenilor, cadriştii se vedeau obligaţi să se uite prin gaura cheii, să ştie cine cu cine trăia, ce au făcut părinţii unui om al munii.

Pentru a studia istoriografic dosarele de Securitate, CNSAS şi-a făcut ditamai departamentul de cercetare.
O sursă de informaţii despre realitatea comunistă la fel de bogată ca şi dosarul de la Securitate o reprezintă dosarul de Cadre.
Nota despre problemele de cadre ale unor activişti ai Comitetului Municipal de Partid Bucureşti ne dezvăluie un adevăr senzaţional.

În materie de părinţi, cam toţi lucrătorii aveau de ce să-şi facă probleme. Multora dintre ei Dosarul de Cadre le consemna apartenenţa legionară a unuia dintre părinţi sau a unuia dinunchi.

Se pot naşte de aici două ipoteze.

Că Partidul era obsedat de Mişcarea Legionară.

Că Mişcarea Legionară a avut proporţii de masă.

Astfel cum s-ar explica faptul că aproape toţi activiştii aveau un neam cu bogat trecut legionar?

După decembrie 1989 a devenit o chestiune naţională recuperarea dosarelor de la Securitate.
Despre dosarele de la Cadre nu s-a suflat o vorbă.
Şi, totuşi, avînd în vedere importanţa lor pentru desluşirea vieţii în comunism, n-ar trebui, oare, să ne interesăm pe unde s-ar mai afla?

Au fost distruse?
Zac pe undeva, prin subsoluri mucegăite?
Dar foştii şefi de la Cadre?
Ce mai fac ei?
Sînt şefi ca Octav Cozmîncă?
Au ajuns prosperi oameni de afaceri?
Sau duc o viaţă mizeră, uitaţi de toţi, amintindu-şi cu nostalgie de vremurile cînd convocările lor intempestive provocau insomniile victimelor nevinovate?

domeniu: 
categorie: