17 aprilie 2021

Arma psihiatriei

Distribuie pe rețelele tale sociale:

Poate nu vă vine să credeți, dar este adevărat. În „România normală”, ofertată în campania prezidențială și după de către Klaus Iohannis, unii dintre procurori și judecători, adepți ai statului nedrept, au descoperit un nou instrument de luptă împotriva oamenilor presupus periculoși. Aruncarea acestora după altfel de gratii decât cele ale penitenciarelor. Internarea forțată în spitale de psihiatrie. Unde pur și simplu pot fi uitați pe viață. Ultima nelegiuire de acest fel are drept autoare o procuroare din Constanța, Alexandra Pop. Și să vedeți cum a acționat aceasta în „România lucrului bine făcut”.

Victima procuroarei Alexandra Pop, care este sedată în prezent în spitalul de psihiatrie Sopoca din județul Bacău, este Cati Barzecu, tot din Constanța. Aceasta a fost reclamată în urma unui incident petrecut într-un magazin alimentar, pe motiv că ar fi lovit cu cotul un bărbat. S-a întâmplat în aprilie 2020. Din apriie 2020 până în septembrie același an, vajnica procuroare din Constanța, Alexandra Pop a tot cercetat pe față și pe dos această cauză și a ajuns la o concluzie cu totul și cu totul surprinzătoare. Și anume că prezumtiva agresoare este atât de periculoasă, încât trebuie internată de urgență într-un ospiciu. Și, ca urmare, a întocmit în acest sens o ordonanță înghițită cu cârlig și undiță cu tot de către judecătorul de drepturi și libertăți. În ordonanță, incidentului din magazinul alimentar, cel care de fapt a făcut obiectul unei plângeri și a unei îndelungate anchete, nu i se acordă aproape nicio importanță. În schimb, procuroarea semnalează în mod insistent faptul că cercetata penal a făcut exces de dreptul de a petiționa, punând în dificultate de-a lungul timpului diferite instituții ale statului de drept. Și-a permis chiar să reclame un procuror pentru abuzuri la secția specială pentru anchetarea procurorilor și judecătorilor care au săvârșit abuzuri. Poftim grozăvie! Și iată că, din 18 septembrie 2020, această persoană a fost literalmente aruncată într-un ospiciu, aflat la mare distanță de domiciliu. Și poate că va sta acolo mult și bine, dacă avocatul Dan Chitic nu va reuși să demonteze în instanță acest abuz.

Nu am insistat întâmplător asupra acestui abuz strigător la cer. Realitatea este că am primit în ultima vreme mai multe semnale de acest fel. Ceea ce indică faptul că ne-am putea afla în prezența unui fenomen extrem de periculos. Sunt unii maeștri ai Baroului, care mi-au oferit o posibilă explicație. După desființarea cel puțin aparentă a binomului SRI-Parchet, mulți dintre procurorii făcuți pe puncte, lipsiți de o pregătire temeinică, s-au împotmolit în dosarele pe care le investigau, pentru că, în urma deciziei Curții Constituționale, nu au mai primit „probe” de la Serviciul Român de Informații. Și atunci au descoperit în Codul de procedură penală o metodă prin care puteau să distrugă viața unora dintre persoanele cercetate și fără probe. Internarea la nebuni. La început, nu mi-a venit să cred. În primul rând nu mi-a venit să cred că este posibil ca practici utilizate într-un mod pe cât de insistent, pe atât de criminal sub dictatura comunistă, să fie astăzi legiferate și puse în operă de oamenii chemați să slujească legea. Dar, iată, este posibil. Încă din timpul primului mandat la Ministerul Justiției al lui Cătălin Predoiu, pe la începutul deceniului negru marcat în istorie de președințiile lui Traian Băsescu, atunci când au fost adoptate cele patru Coduri prin asumare de răspundere, adică fără dezbateri publice și fără dezbateri parlamentare, a fost introdusă în procedura penală și o asemenea prevedere, prin care un procuror, cu ajutorul unui judecător de drepturi și libertăți, poate rezolva cât ai clipi un caz, nemaicercetând fapta, ci pur și simplu trimițându-l la ospiciu pe prezumtivul infractor, pe motiv că acesta ar fi deranjat mintal. Iar acolo persoana poate fi pur și simplu uitată mult și bine. Iar procurorul nu are alt efort de făcut decât să obțină de la un medic binevoitor, în urma unui consult sumar, un diagnostic, să întocmească pe picior o ordonanță și să convingă un judecător de drepturi și libertăți că persoana în cauză este periculoasă pentru societate. Și mi se spune că, de când au început să utilizeze acest instrument, procurorii trimit la greu diferite persoane în ospicii. Cred că este necesară o investigație, eventual sub forma unei anchete parlamentare a Comisiei pentru abuzuri, pentru a se elucida un mister. A devenit sau nu o practică des utilizată această procedură?

Întorcându-ne la speța pe care am prezentat-o mai sus, mă întreb când și în ce fel își vor da seama psihatrii din spitalul buzoian că pacienta lor nu mai este periculoasă și că probabil nu va mai lovi cu cotul în viitor un bărbat într-un magazin alimentar. Cât privește dreptul la petiționare, un drept care prin Constituție nu poate fi restrâns de niciun procuror sau judecător și de niciun medic psihiatru, stau și mă întreb când și în ce fel va înceta pericolul la care pacienta internată în Buzău expune societatea românească. Presupun că acest pericol a încetat char din momentul în care doamna Cati Barzecu a fost internată în ospiciu. Căci cine ar mai putea să ia în serios, într-o „Românie normală” și „a lucrului bine făcut”, o petiție a unui om internat la nebuni?