Publicat: 8 Martie, 2015 - 13:53

Există o logică generată de agresiunea Kremlinului conform căreia, nu numai Gurile Dunării sunt râvnite de Rusia, ci este amenințată România, în integralitatea ei. De altfel, nu o data în ultima vreme, înalți oficiali de la Kremlin au declarat că nu exclud ocuparea României, din scenariile posibile. Dacă intrăm în această logică, nu mai e nimic de făcut. Dar mai există și o altă logică. A echilibrului. Și cred că România este beneficiara, din această perspectivă, a Parteneriatului Euro-Atlantic. Ceea ce nu trebuie să ne lase nicidecum liniștiți.

În fine, e drept, încă din vârful buzelor, responsabili ai Pentagonului au început să afirme, pe față, un fapt de mult timp evident. Și anume că, Ucraina se confruntă cu o agresiune rusească. Până acum a fost un fel de lambada. Diplomatică. Iată că, linia roșie, cel puțin la nivel declarativ, a fost depășită. Atât de către unii, cât și de către ceilalți. Era firesc ca guvernanți europeni să încerce să calmeze lucrurile. Din motive de expunere la o eventuală agresiune. Numai că, strategii de Washington aveau dreptate. Pentru moment, dincolo de sancțiunile escaladate aplicate Moscovei, singura soluție este înarmarea masivă, cu tehnică perfecționată de luptă, a armatei ucrainene, pentru ca aceasta să poată rezista tăvălugului rusesc.

Și, iată cum, până la urmă, tot armele sunt cele care își spun cuvântul și ocupă, încet, dar sigur, terenul rezervat diplomaţilor. Iar dacă vorbim despre arme, vorbim despre forța colosală a armatei ruse. Atât sub aspect balistic, cât și, pur și simplu, din punctul de vedere al potențialului trupelor terestre. Moscova este, efectiv, capabilă, daca privim lucrurile strict sub aspect militar, ca în numai câteva zile, să distrugă mai multe capitale europene și să ocupe terestru mai multe state. State NATO. Problema este ce se întâmplă după. Iar încercarea de a răspunde la această întrebare, ne poate conduce și la aflarea unui alt răspuns. Dacă, deși puterea de la Kremlin este capabilă să lovească, cu succes, mai multe state europene și, în primul rând, România, până la urmă va și face acest lucru? Sau Moscova ține cont și de consecințe?

Pentru că, în aceeași logică a războiului, consecinţele, pe termen mediu și lung, ale succesului inițial, de natură militară al Rusiei, ar fi devastatoare pentru Federație. Cu pagubele uriașe colaterale, presupuse de o asemenea confruntare, la capătul ei, Rusia va fi zdrobită. Și știu acest lucru și arhanghelii războiului de la Kremlin. 

Ei bine, și în aceste condiții, cum sunt jucate cărțile? Răspunsul nu este deloc complicat de dat. Obiectivul geostrategic al Moscovei este să ocupe poziții avansate spre vest. Adjudecându-și, într-o formă sau alta, controlul asupra unor regiuni întinse și a unor poziții cheie din teritoriul ucrainean. Obiectivul politic coincide, din nefericire, cu cel geostrategic. Rusia se zbate, efectiv, în mari dificultăţi economice, generate de o dezvoltare bazată, aproape exclusiv, pe resurse și amplificată de sancţiunile economice ale Occidentului, care își produc efectele, din plin, asupra stabilității financiare a Federației Ruse. În aceste condiții, mașina de propagandă a Kremlinului este împinsă la o soluție extremă. Cea de a-și menține popularitatea, mizând pe patriotism, pe naționalism, pe sentimentul ancestral al rusului că este permanent amenințat și că nu poate scăpa de această amenințare decât prin agresivitate. Lovind și cucerind „vecinătatea apropiată”.

În acesta logică a războiul, pentru București nu mai este absolut nimic de făcut. Pentru că, și dau acum doar un singur exemplu, ultimul tip de rachetă rusească, de o rază de 3000 de km, are, prin multiplele sale proiectile, posibilitatea de a executa lovituri extrem de precise, echivalente cu de 60 de ori efectele bombelor de la Hiroșima. Și, totuşi, am să mai dau un exemplu, pentru a înțelege gravitatea situației. Pentru prima dată de la Războiul Rece încoace, strategii ruși au decis să numere și dispozitivele defensive ale părții adverse, ca dispozitive de atac. Deveselu, în consecință, deși urmează a fi o bază militară defensivă, va fi socotită, programatic, de către generalii ruși, drept o bază ofensivă și, ca atare, se află pe lista primului atac nuclear. În aceeași logică însă, a războiului, pentru că am revenit la ea, mai trebuie luat în calcul faptul că Ucraina este un stat cu 60 milioane de locuitori. O forță, dacă stăm bine să ne gândim, colosală. Și cu o armată încă instruită corespunzător. Dacă această armată este dotată, așa cum doresc americanii, cu armament de ultimul tip și dacă armată ucraineană primește întreaga asistenţă pe care le-o poate acorda Statele Unite, atunci statul învecinat este capabil să devină, în scurt timp, o forță redutabilă, nu numai de rezistenţă în fața agresiunii ruse, ci și de ripostă. 

Asta, desigur, dacă Ucraina nu va fi transformată într-un simplu poligon de încercare al armamentului ambelor părți beligerante și dacă ucrainenii nu vor fi transformați în carne de tun. Oricum, soluția preconizată de Statele Unite pare a fi cea mai adecvată formulă de răspuns, cel puțin pentru moment, la retorica agresivă a Moscovei, dar și la „faptele” de arme ale acestui stat.

Cât privește România, nu mai este nimic special de făcut. Ea este total nepregătită pentru a face față vreunui asalt rusesc, indiferent de ce fel. Singura noastră nădejde este Parteneriatul Euro-Atlantic și, la limită, activarea faimosului articol 5 din Tratatul NATO. Numai că, dacă, Doamne fereşte, se ajunge aici, pentru foarte mulți dintre români va fi prea târziu. Așa că, cum ne-au prins evenimentele, tot ceea ce avem de făcut este să rămânem consecvenți și fermi în Parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite și Uniunea Europeană.