Postări de Octavian ANDRONIC

Din toată revărsarea buimacă de informații trunchiate, păreri și supoziții din cazul de la Caracal, ce am reținut eu:

Acesta este anunțul oficial pe care îl face Vaticanul după ce șeful în exercițiu al bisericii catolice se înalță la Domnul și unul dintre cardinali îi ia locul. Democratic, prin alegeri.

Ministerul Agriculturii a prezentat într-o conferință de presă bilanțul președinției Consiliului AgriFish din cadrul mandatului rotativ al României. Strânse laolaltă și puse pe căprării și în ordine cronologică, documentele care refac traseul acestei misiuni unice au fost plasate întru un safe de o tonă și jumătate și sigilate pentru a conserva parcursul României de  către cei care au deținut timp de șase luni responsabilitatea agriculturii europene și a proceselor care îi consolidează viitorul.

Înfruntarea dintre cei doi magnifici ai court-urilor a avut nevoie de primele patru seturi ca un pretext pentru cel de-al cincilea, cel care a cuprins cam tot ce putea să cuprindă un regal sportiv. Setul decisiv a fost ca un revolver de ruletă rusă, cu glonțul pe țeavă la fiecare apăsare pe trăgaci, gata să îl spulbere pe unul dintre protagoniști și să îl încoroneze pe celălalt, indiferent care dintre ei.  M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă organizatorii nu ar fi limitat, în premieră, prelungirile până la 12 la 12 și dacă nu cumva au făcut-o special, bănuind ce urma să se întâmple?

Ceea ce părea puțin probabil după un început de an în care nu s-a arătat a fi în formă și cu evoluții modeste la primele două turnee de Grand Slam de la Melbourne și Paris, soldat și cu pierderea primului loc în clasamentul ATP, s-a întâmplat. La Londra, pe suprafața cu care părea cel mai puțin familiarizată, Simona Halep a explodat pur și simplu făcând un turneu de excepție în care a jucat în fiecare meci mai bine decât în precedentul, finalizând campania cu cel de al doilea titlu din carieră, poate cel mai prețios.

Probabil că, deocamdată, nici una nici alta. Din simplul motiv că peisajul politic al puterii este suficient de brăzdat de feluritele coduri galbene și roșii lansate de binevoitori din interior și din exterior, ca să mai aibă nevoie de o vijelie care să ia și acoperișul Guvernului.

Nu știu dacă atunci când Malta a luat președinția rotativă cineva și-a exprimat vreo îngrijorare legată de capacitatea acestei mici țări de a duce o asemenea povară, pentru care cu siguranță că nu era nici pregătită și nici prea dotată instituțional. Cel mai puțin și-au pus astfel de probleme maltezii înșiși, pentru că nici până la ei nu se întâmplase ca vreo țară să capoteze  într-o activitate care era oricum atent girată și supravegheată de birocrația supraponderală de la Bruxelles.

Această ediție a transferului de putere european a fost și mai este plină de surprize. Bineînțeles, cele mai acute comentarii a suscitat șefia Comisiei, unde s-a produs cea mai neașteptată mutare - aceea că spitzenkandidatul neamț Manfred Weber, care de aproape un an se comporta ca și când ar fi dobândit deja funcția, mizând pe binecuvântarea Angelei Merkel, a fost pur și simplu aruncat din tren chiar de către protectoarea sa, care a cedat opoziției lui Macron, în schimbul unei alte favorite - ministrul Apărării din mai toate cabinetele Angelei. O femeie - prima femeie șefă a Comisiei!

 Noul ministru al Justiției și-a luat foarte în serios  rolul de veghetor în lanul de secară al normelor și reglementărilor care trec prin filtrul acestui for. Ea a declarat cu emfază într-una dintre recentele ședințe de Guvern că se consideră „ultima redută a legalității”. Adică, dincolo de ea nimic și nimeni nu mai poate garanta faptul că ceea ce produce mașinăria birocratică a Executivului este ok.

Premierul Ddăncilă pare a fi găsit soluția pentru desemnarea candidatului PSD la președinție: un sondaj de opinie care să evidențieze șansele de reușită a celor care se înscriu în competiție pe bază de notorietate, competență și dedicație față de doctrină. Cam acestea ar putea fi criteriile, dacă nu vor apărea și altele. Un fel de spitzenkcandidatură românească, în care se afirmă lideri ai diferitelor grupări din interiorul partidului, unde dominante au fost în „epoca Dragnea” cele care vizau criteriul județean.

Poate să pară un semn al zeilor fotbalului că, la exact un sfert de secol de la una dintre cele mai emblematice victorii ale acelei Naționale care a scris istorie la Mondialul american, echipa noastră de tineret învinge fără drept de apel echipa britanică ce deține titlul european și mondial cucerite de precedentele formațiuni de vârstă. Oricum, nu poate fi socotit întâmplător faptul că băieții noștri până în 21 de ani au ieșit de două ori la rând învingători, la scoruri care nu le pun nici un moment sub semnul întrebării victoriile.

De ce a căzut moțiunea în loc să cadă Guvernul? Pentru că așa era logic să se întâmple. Este regula statu quo-ului, din momentele în care nimeni nu are interesul ca lucrurile să se schimbe iar echilibrul general să facă loc unor dezechilibre în serie. Din această ecuație se desprinde în primul rând figura luminoasă a președintelui Iohannis care s-a calmat după febra care îl cuprinsese la referendum, când spera că victoria „moțiunii populare” va călăuzi masele de protestatari #rezist spre palatul Victoria pentru a alunga ilegitima putere pesedistă.

În mintea lui Tudose a renăscut ideea că a fost remaniat doar pentru că Dragnea nu îl mai înghițea și că el și-a făcut foarte bine treaba ca premier. Nici prin cap nu îi trece că a fost poate cea mai neinspirată propunere dintre alegerile nefericite făcute de fostul său șef și că serviciul său la vârf a fost mai mult decât jenant.

Cutremurul care a zguduit PSD și ALDE avut și o urmare: tsunami-ul care l-a trimis pe Dragnea la pușcărie, după cam atât de mult și-au dorit Iohannis și acoliții săi. Partidul de guvernământ se vede pus în felul acesta într-o situație care frizează dramatismul politic: își pierde și întâietatea (teoretică) în încrederea electoratului, dar și liderul autoritar.

De la o zi la alta

Parlamentul dă în fiert!

A sosit timpul să ne aducem obolul pentru o Românie mai bună" -a zis academicianul Anghel Rugină

Fotbalul - panaceu al tranziţiei?

Pprimul consul al Belizelor în România este un român cu rădăcini în Ţara Moţilor 

Nu știu dacă atunci când a compus „Scrisoarea pierdută” Caragiale s-a gândit vreun moment că e pe cale să realizeze o capodoperă. Mai degrabă cred că și-a făcut socoteala că va scoate din ea un spectacol care să-i amuze pe contemporani și din care să poată fi plătiți actorii. Mai ales că subiectul era unul destul de banal, desprins dintr-o realitate imediată ce ținea mai mult de un soi de normalitate decât de o abatere de la aceasta.

Esențele tari se păstrează în recipiente mici - este dictonul după care pare să se călăuzească regizorul Victor Ioan Frunză. Ultima sa producție - „Colivia nebunelor” - se consumă în spațiul extrem de limitat al sălii și mai mici de la Metropolis, unde decorul ajunge să se amestece cu  spectatorii.

 Actuala ediție a Ligii Campionilor ne oferă o explicație a motivului pentru care fotbalul este cel mai popular sport de pe planetă și a impactului său economic și social copleșitor. Probabil că „loviturile de teatru” înregistrate în toate edițiile de până acum nu egalează ce s-a întâmplat în cea încă în curs, în care spectacole de cea mai buna calitate au avut finaluri de tragedii antice, cu învingători asupra lor înșiși și învinși de neconceput. Au mai fost niște finale de poveste, vreo două sau trei în care au fost implicate actualele semifinaliste.

Cu exact 25 de ani în urmă, Ion Iliescu făcea o vizită oficială de trei zile în Franța, la invitația președintelui Francois Mitterrand. Iată cum descria presa franceză acest episod:

"MITTERRAND SALUTĂ "ÎNŢELEPCIUNEA" PREŞEDINTELUI ILIESCU"

Neaoșul Vasile Mureșan (zis Sigfried, ca să fie mai pe placul nemților), purtătorul de cuvânt al popularilor europeni, ne explică ca unor proști că Parlamentul European este intransigent în legătură cu candidatura Codruței Kovesi și că nu va mai participa la negocieri atâta timp cât Consiliul se dovedește lipsit de flexibilitate (în mintea lui flexibilitate înseamnă să fie de acord cu intransigența Parlamentului și să renunțe la propriul punct de vedere, exprimat de altfel foarte clar).

Pe șoseaua care duce dinspre Giurgiu spre Comana, între Frasinu și Băneasa, se făcuse joi pe la prânz o coadă de mașini parcate de o parte și de alta a șoselei pe vreun kilometru. Undeva, la mijloc, o mulțime pestriță gravita în jurul unor mese improvizate pe care se aflau băuturi răcoritoare și ...șampanie! Pe ambele părți, șiruri lungi de folii negre de plastic acopereau o cultură misterioasă pe lângă care roiau operatori și fotoreporteri. Asistența părea să fie în așteptarea unui eveniment care întârzia să se producă.

 Președintele Parlamentului European Antonio Tajani a declarat că va trimite o scrisoare autorităților române prin care le va cere să nu pună obstacole în calea participării candidatei Kovesi la toate fazele procedurii de selecție pentru postul de procuror sef european.

Răposatul (din pdv politic) comisar Verheugen avea o vorbă, la vremea în care noi treceam sfioși pragul în Templul Bunăstării, cum vedeam noi atunci  Uniunea. Referindu-se la motivul peren al corupției, spunea că România trebuie să-și propună să prindă „peștii mari” în năvodul proaspăt înființatului PNA (de către Năstase), nu doar plevușca de până atunci.

Emilia Șercan, devenită un soi de detectiv particular face o nouă descoperire cutremurătoare: rectorul Academiei de Poliție a plagiat lucrarea sa de doctorat! Aceasta a fost pe trei sferturi copiată și nu e clar dacă sfertul rămas n-a avut și el origini necunoscute. Dincolo de șocul resimțit inițial îmi revin în fire și mă întreb: este vreuna dintre tezele de doctorat semnate de demnitari sau înalți funcționari publici originală? Care a fost noima ca astfel de oameni, ocupați până peste cap cu treburi de stat, să-și încarce programul cu șederea prin biblioteci? Ca să ce?

O stranie potrivire face ca președintele fondator al social democrației românești să împlinească vârsta care coincide cu anul reintrării sale în politica la vârf: 1989.

 Venerabilul om politic a renunțat de ani buni să mai facă din aniversarea sa un eveniment public. Primește telefoane de felicitare de la apropiați, dar preferă să adaste în tihna relativă a căminului, alături de cea care îi este parteneră fidelă de nu mai puțin de 68 de ani - doamna Nina, cea mai discretă și mai decentă Primă Doamnă a României moderne.

S-a împământenit în ultima vreme, mai ales de la preluarea puterii de către coaliția PSD/ALDE, un fel de obicei. Atunci când erau invitați feluriți demnitari în studiourile posturilor de televiziune pentru a fi „intervievați” (este un eufemism), aceștia se prezentau ca mieii la tăiere, nereușind să schițeze  vreo opoziție în fața rechizitoriilor moderatorilor-procurori.  Una dintre explicații - cea mai plauzibilă - constă în faptul că o mare parte dintre acești noi nomenclaturiști nu se ridica la nivelul pozițiilor ocupate în organigrama statală.

Spunea Guvernatorul Isărescu la audierile de la Parlament (sau în marja acestora, când îl făcea cu ou și cu oțet pe „țăcănitul” de Vâlcov) că Banca Națională dă statului 80% din ceea ce produce și că își reține doar 20% pentru cheltuielile de „producție” și pentru salarii(a la BNR). Eminentul economist de la Drăgășani face voit o confuzie între sectorul privat al producătorilor de vin și cel de stat al gestionării monedei naționale.

O distinsă doamnă, femeie de afaceri respectată, copleșită adeseori de povara responsabilității pentru cei peste 1.000 de angajați care nu pot să se ducă acasă cu buzunarele goale în ziua de salariu, mi-a făcut la o discuție informală o mărturisire cutremurătoare. Timp de aproape 10 ani a trăit cu spaima în suflet față de eventualitatea ca într-o dimineață  devreme să găsească la ușa sa mascații și procurorii care o vor invita politicos la audierile ce precedau de regulă o arestare.