Postări de Octavian ANDRONIC

 După o absență  îndelungată din studiourile de televiziune (din motive strict personale), săptămâna trecută am dat curs invitației primite din partea moderatorilor Anca Alexandrescu și Oreste Teodorescu de a participa la emisiunea lor de la Realitatea Plus. Am acceptat pentru faptul că îi consider pe ambii ziariști de cert profesionalism și onestitate ireproșabilă, iar noul Realitatea Plus dă semne convingătoare de desprindere de ereditatea rareșbogdaniană care a caracterizat lungii ani de insolvență insolentă și provocatoare ai răposatei Realități.

Cine a crezut că sprijinul pe care Guvernul  a anunțat că îl va acorda presei pentru a compensa o parte din pierderile provocate de măsurile inițiate  sub pretextul  pandemiei, se înșeală amarnic.

Am semnalat într-o precedentă consemnare haosul și bulibășeala din formularul de înscriere în care se solicitau o grămadă de date inutile, în timp ce  specialiștii de la Autoritatea de Digitalizare au alcătuit un formular în ale cărui „meandre” te puteai descurca doar cu condiția unor studii  de specialitate.

Când se va considera că se poate pune punct pandemiei, președintele și „guvernul său” își vor asuma toate meritele, iar membrii Cupolei Sanitare vor fi probabil decorați. Se va considera că România a trecut printr-o grea încercare care, într-o altă structură politică, i-ar fi putut fi fatală. Dacă, de pildă, Dragnea ar fi rămas la butoane, credeți că ar fi avut îndrăzneala se închidă țara și să dea prioritate grijii față de oameni? Nici vorbă: ar fi riscat probabil viețile românilor pe altarul economiei.

În urmă cu vreo două decenii, pe când eram Consul Onorific al Uruguayului în România, am călătorit de mai multe ori spre capătul sudic al Americilor. Între subiectele care m-au interesat ca jurnalist a fost și acela al stării presei din două dintre democrațiile cu tradiție ale continentului. Am aflat cu surprindere că atât în Uruguay cât și în Argentina statul susținea presa într-o  manieră foarte directă și eficientă, asigurând sumele necesare funcționării tehnice a tuturor instituțiilor media, indiferent de orientarea sau calibrul acestora.

Cât de absurdă și de nerealistă este ordonanța „port-mască” se va vedea mai curând decât își doresc inițiatorii săi. De la situațiile relativ rezonabile - în mijloacele de transport în comun și în spații  limitate -până la cele care frizează stupiditatea nu este decât un pas pe care dictatura sanitară l-a făcut cu naturalețea cu care a gestionat abuziv și ineficient întreaga campanie anti-Covid.

Dacă printre cei câțiva infecționiști care au preluat  comanda țării în urma declarării pandemiei s-ar fi  aflat și un psiholog,  poate că manifestările de frondă față de de o stare de urgență la fel de absurdă ca cea de alertă, nu ar fi avut loc și nu ar fi amenințat să  se intensifice, cum se pare că se va întâmpla în zilele următoare. 

Mă intrigă puternic faptul că după apariția „Spovedaniei lui Rizea”, un text cu evident potențial devastator, apetitul comentatorilor, cu doar câteva excepții (Romoșan, Nistorescu) de a aborda un subiect care promitea să arunce în aer establishment-ul  momentului pare să fi dispărut cu totul. Mă întreb dacă actualitatea este atât de copleșită de tema coronavirusului încât să Ignore orice altă zonă de interes, sau la mijloc este sentimentul de jenă și de teamă pe care îl ai în fața unui cuib de viespi a căror stârnire poate avea consecințe de-a dreptul mortale.

În locul puterilor depline la care aspira atunci când a pus la cale anticipatele,  Iohannis se trezește că nu mai poate conta nici pe cele pe care le are deja. În speță, „guvernul său”. Care își dovedește cu fiecare acțiune totalul analfabetism constituțional pe care Iohannis îl împărtășește pe deplin

OMS, această organizație internațională care își dovedește tot mai des inutilitatea, pe bani buni de la Gates și Bloomberg, o dă din nou în bară recunoscând că modelul suedez de abordare a pandemiei a fost mai bun decât cel pe care chiar băieții aceștia de la Geneva l-au recomandat. Adică o abordare mai puțin dramatică, menită să nu sacrifice tot organismul pentru salvarea unui organ.

Hai să facem câteva socoteli simple. De la apariția primului caz de infecție cu coronavirus în urmă cu două luni și ceva s-au înregistrat în România 11.000 de cazuri. Vinovat de decesul celor șase sute de pacienți a fost coronavirusul, în proporție de 90% în combinație cu alte comorbidități comune vârstei a treia. Diferența aparține celor vindecați sau în curs de vindecare, excepție făcând alte vreo 200 de decese pronosticate ca bilanț final de un institut american de specialitate.

Excepționalul editorial al academicianului Ioan Aurel Pop („Periculoșii bătrâni”) pune degetul pe rana atitudinii oficiale reflectată prin articolele Ordonanței de Urgență: aproape fiecare paragraf al acesteia este discutabil și apt de a fi calificat de la stupid la absurd, în afară de unul: prevederea potrivit căreia persoanele de peste 65 de ani (denumite generic „bătrâni ”) au voie să iasă din casă doar într-un anumit interval orar, sau cu declarație pe proprie răspundere că motivul este unul serios, vital chiar.  Interdicția reprezintă o formă incalificabilă de discriminare, oricare ar fi motivațiile invocate, între care predomină „grija față de vârsta a treia”. În opinia autorilor reglementării, consemnarea la domiciliu a vârstnicilor i-ar proteja pe aceștia de posibile infecții, protejând în același timp și sistemul de sănătate de  fluxuri greu gestionabile de pacienți infectați, mai ales în contextul în care s-a ajuns la concluzia că datorită comorbidității, aceștia au șanse mai mici să fie tratați și vindecați.

În realitate, însă, socoteala guvernanților de pretutindeni, din China până în America,  ține de faptul că epidemia poate fi ținută mai ușor sub control excluzând din calcule categoria căreia îi este aplicată această ștampilă. Discriminarea este procedura preferată a dictaturilor și regimurilor autoritare, fie că e vorba de sex, rasă sau vârstă. În cazul nostru, vârsta a fost cea mai la îndemână - deși mă întreb dacă aceleași  hotărâri ar fi fost luate dacă Iohannis avea 66 de ani iar Orban tot pe acolo. Pragul acesta formal nu ține cont de faptul elementar că există variații importante de abilități și de rezistență în cadrul acelorași categorii de vârstă, că sunt numeroși bătrâni la 40 de ani și nu puțini vârstnici activi și creativi la 70. Discriminarea aceasta este interpretată ca putând face mai ușoară viața celor care trebuie să rezolve problemele legate de ținerea sub control a răspândirii virusului. Din păcate cred că nici un niciun moment responsabilii nu s-au gândit că mult mai eficientă poate fi încrederea pe care o pot inspira celor solicitați să aibă grijă de cei din jur protejându-se pe sine. Că efectele unui demers logic și convingător pot fi net superioare celor ale interdicțiilor și sancțiunilor. Despre acest lucru vorbea recent Alina Mungiu într-o corespondență din Germania în care se referea la faptul că autoritățile au renunțat la măsuri de forță de genul amenzilor (cu care se mândrește Vela) în favoarea dialogului eficient, în condițiile în care cetățeanul crede că guvernanții fac ce este mai bine pentru el, manifestând încrederea care lipsește aproape cu desăvârșire la noi, în dialogul dintre părți. 

Deși numărătoarea victimelor, chiar fiind în creștere, nu se poate compara cu tributul de vieți plătit de omenire în evenimente majore de acest fel - fie ele pandemii, fie războaie mondiale sau crize economice globale - nu ar justifica o viziune pesimistă asupra viitorului planetei, este din ce în ce mai clar că daunele directe sau colaterale vor fi fără precedent.

Apelul adresat „românilor” după adoptarea de Parlament a decretului privind instituirea stării de urgență mi l-a reamintit pe Stalin, după invadarea Uniunii Sovietice de trupele lui Hitler. Pentru prima dată în existență sa politică  Stalin se adresa compatrioților săi cu apelativul „frați și surori”. Până atunci nu îi trecuse niciodată prin minte că cei pe care îi trimitea în fața plutoanelor de execuție sau în gulag puteau să îi fie rubedenii apropiate. Nu spun „de sânge” dintr-un motiv evident. 

Se spune despre acele persoane care au vână și se manifestă plenar, că sunt veritabile „animale politice”. Că au ceva în gena lor care le face să fie superioare celor „făcute”. Din păcate, în menajeria politică  națională asemenea exemplare pot fi numărate pe degete și cel puțin două s-au manifestat ca atare. Este vorba despre președinții Iliescu și Băsescu. Nu știu în ce măsură urmașul lor actual ar putea fi catalogat în acest fel, mai ales după o hibernare de aproape cinci ani în care nu și-a manifestat altceva decât preferința pentru confortul personal și onoruri.

S-ar părea că proiectul lui Iohannis merge uns și nimic nu îi poate sta în cale. De doi ani încoace se scaldă în succesuri: de la europarlamentarele care i-au scos la lumină partidul, până la prezidențiale, trecând prin moțiunea de cenzură care i-a permis, în sfârșit, să aibă un partid al său, chiar dacă minoritar, dar aflat la butoane.

Știți de ce nu sunt bani ca să se dubleze alocațiile pentru copii? PNL și PSD au pus mână de la mână (nu cap de la cap) și au aflat motivul: pentru că banii ăștia sunt tocați de nemernicii de actori, pictori, muzicieni, scriitori, ziariști și sportivi care iau cu japca din buget câte o jumătate de pensie! Cu lăcomie și cu nerușinare!

Oare cât de proști ne cred aceste persoane care ne conduc, încât să își permită să joace o comedie  de cel mai prost gust ca cea cu alocațiile pentru copii. Au fost mai întâi pesediștii care au votat această lege despre care  trebuia să credem că sunt însuflețiți de cele mai bune intenții: grija față de viitorul țării! Când ei, de fapt, nu se gândeau la altceva decât cum să le bage liberalilor mortul bugetar în casă. Apoi a venit băiatul acela țanțoș de la Cotroceni, animat și el de cele mai curate intenții.

De zece ani ne luptăm cu lipsuri de tot felul, lamentându-ne - vorba lui nenea Iancu - cu „renumeraţia mică după buget".

Dar ce mai e şi bugetul ăsta? - se poate întreba, exasperat, Mitică. De ce n-ajunge? Ce se întâmplă cu banii pe care-i strânge dom’ ministru în haznaua Finanţelor?

Parcă am mai văzut piesa asta cu alegerile anticipate și nu prea de mult. Prin 2005 parcă, atunci când Băsescu trecut prin emoțiile „soluției imorale”era convins că trendul politic este în favoarea Alianței DA și că doar printr-un nou scrutin ar putea obține majoritatea parlamentară care să îi permită să guverneze cum vrea el, fără să mai țină cont de fițele aliaților de conjunctură. Doar că în demersul său nu a ținut cont de faptul că lui Tăriceanu începuse să îi placă atât de mult neașteptata sa condiție de premier încât avea să se pună de-a curmezișul demersului prezidențial.

Noul an aduce cu el și un loc gol în indexul publicațiilor cotidiane: Evenimentul Zilei și-a încetat apariția pe hârtie după aproape 28 de ani în care a constituit - uneori mai mult, alte ori mai puțin - un reper al atitudinii  presei față de societate.

Asasinarea cu drona a generalului iranian Soleimani este, probabil, cea mai gravă - și cu urmări dintre cele mai puțin previzibile - eroare comisă de președintele Trump în mandatul său plin de erori asumate cu voioșie. Prin acest atac americanii fac un pas extrem de periculos: de la sancționarea teroriștilor, la asasinarea oficialilor unor state cu care America nu se află în război. 

 O coloană de manifestanți  pornită să rememoreze traseul Revoluției și să-i omagieze eroii, avându-l în fruntea sa pe Klaus Iohannis, nu face altceva decât să arunce în derizoriu cel mai important eveniment din istoria țării din ultima sută de ani. Poate de același calibru cu Unirea. Iar un clown precum ministrul Ștefan, cel cu grinda de la Focșani, lăcrimând alături de Orban, te poate face doar să te umfli de râs, în loc să te podidească plânsul. Cine sunt acești farisei care se joacă de-a recunoștința? Unde au fost ei la Revoluție? Și ce au făcut pentru ca destinul țării să se schimbe?

Un veritabil paradox politic este acela că după ce a câștigat alegerile parlamentare cu cel mai mare procent din istoria sa (recordul a aparținut totuși FSN-ului) PSD a parcurs ceea ce Iohannis a denumit pe drept o „guvernare eșuată”.

A fost nevoie ca Iohannis să organizeze o dezbatere cu sine însuși, înconjurat de jurnaliști de casă aleși pe sprânceană, ca să nu-l incomodeze, ca să aflăm care a fost realizarea sa (poate unica) din cei cinci ani de mandat prezidențial: „Fără mine statul de drept s-ar fi prăbușit!”. A jucat, deci, rolul de proptea a ceea ce el numește „stat de drept”, iar majoritatea celor care înțeleg în ce fel de societate trăiesc, îl numesc „statul paralel” al securiștilor și procurorilor.

Cât timp a tăcut sau s-a exprimat doar ocazional, prin alocuțiuni scrise de alții, Klaus Iohannis a reușit să pară o persoană rezonabilă, în banca ei, preocupată mai mult de standardul personal de viață decât de agenda funcției dobândite printr-un banal concurs de împrejurări. De când a deprins vorbirea și și a căpătat gustul exprimării este alt om. Cu totul altul. Cuvântarea sa din seara anunțului rezultatelor primului tur al prezidențialelor dezvăluie o personalitate dominată de ură și intransigență față de adversar.

În plină campanie electorală pentru președinție, în care candidații nu au prea riscat să iasă în mijlocul oamenilor de la care așteaptă voturi din motive de ei bine știute, s-a întâmplat un lucru care i-a pus pe gânduri pe mulți români. Duminică seară, după o adunare în Piața Universității, o coloană de câteva mii de oameni, în majoritate tineri, a pornit în marș pe bulevardele centrale înspre Ministerul Mediului, purtând pancarte cu inscripția „Marșul pentru păduri”.

Un veritabil  maraton a susținut Petre Daea la final de mandat  la cârma Ministerului  Agriculturii. Timp de trei ore jurnaliștii prezenți au ascultat răbdători bilanțul la 34 de luni de serviciu, în care Petre Daea a marcat cu rigurozitate realizările și performanțele obținute, așa cum a ținut să precizeze, cu sprijinul echipei sale, „cea mai bună pe care și-ar fi putut-o dori”...

Practic, ceea ce urmează să se întâmple joi poate fi  sintetizat printr-o zicală strămoșească: eșalonul celor care ar putea să încline balanța, format din traseiști, frustrați și fripturiști ai ambelor tabere va avea de ales între ce mai poate să ofere cei aflați la putere și ceea ce pot să promită cei care vor să pună mâna pe ea. Miza se joacă în interiorul formațiunilor parlamentare, poporul beneficiar neavând deocamdată niciun cuvânt de spus.