Postări de Octavian ANDRONIC

De zece ani ne luptăm cu lipsuri de tot felul, lamentându-ne - vorba lui nenea Iancu - cu „renumeraţia mică după buget".

Dar ce mai e şi bugetul ăsta? - se poate întreba, exasperat, Mitică. De ce n-ajunge? Ce se întâmplă cu banii pe care-i strânge dom’ ministru în haznaua Finanţelor?

Parcă am mai văzut piesa asta cu alegerile anticipate și nu prea de mult. Prin 2005 parcă, atunci când Băsescu trecut prin emoțiile „soluției imorale”era convins că trendul politic este în favoarea Alianței DA și că doar printr-un nou scrutin ar putea obține majoritatea parlamentară care să îi permită să guverneze cum vrea el, fără să mai țină cont de fițele aliaților de conjunctură. Doar că în demersul său nu a ținut cont de faptul că lui Tăriceanu începuse să îi placă atât de mult neașteptata sa condiție de premier încât avea să se pună de-a curmezișul demersului prezidențial.

Noul an aduce cu el și un loc gol în indexul publicațiilor cotidiane: Evenimentul Zilei și-a încetat apariția pe hârtie după aproape 28 de ani în care a constituit - uneori mai mult, alte ori mai puțin - un reper al atitudinii  presei față de societate.

Asasinarea cu drona a generalului iranian Soleimani este, probabil, cea mai gravă - și cu urmări dintre cele mai puțin previzibile - eroare comisă de președintele Trump în mandatul său plin de erori asumate cu voioșie. Prin acest atac americanii fac un pas extrem de periculos: de la sancționarea teroriștilor, la asasinarea oficialilor unor state cu care America nu se află în război. 

 O coloană de manifestanți  pornită să rememoreze traseul Revoluției și să-i omagieze eroii, avându-l în fruntea sa pe Klaus Iohannis, nu face altceva decât să arunce în derizoriu cel mai important eveniment din istoria țării din ultima sută de ani. Poate de același calibru cu Unirea. Iar un clown precum ministrul Ștefan, cel cu grinda de la Focșani, lăcrimând alături de Orban, te poate face doar să te umfli de râs, în loc să te podidească plânsul. Cine sunt acești farisei care se joacă de-a recunoștința? Unde au fost ei la Revoluție? Și ce au făcut pentru ca destinul țării să se schimbe?

Un veritabil paradox politic este acela că după ce a câștigat alegerile parlamentare cu cel mai mare procent din istoria sa (recordul a aparținut totuși FSN-ului) PSD a parcurs ceea ce Iohannis a denumit pe drept o „guvernare eșuată”.

A fost nevoie ca Iohannis să organizeze o dezbatere cu sine însuși, înconjurat de jurnaliști de casă aleși pe sprânceană, ca să nu-l incomodeze, ca să aflăm care a fost realizarea sa (poate unica) din cei cinci ani de mandat prezidențial: „Fără mine statul de drept s-ar fi prăbușit!”. A jucat, deci, rolul de proptea a ceea ce el numește „stat de drept”, iar majoritatea celor care înțeleg în ce fel de societate trăiesc, îl numesc „statul paralel” al securiștilor și procurorilor.

Cât timp a tăcut sau s-a exprimat doar ocazional, prin alocuțiuni scrise de alții, Klaus Iohannis a reușit să pară o persoană rezonabilă, în banca ei, preocupată mai mult de standardul personal de viață decât de agenda funcției dobândite printr-un banal concurs de împrejurări. De când a deprins vorbirea și și a căpătat gustul exprimării este alt om. Cu totul altul. Cuvântarea sa din seara anunțului rezultatelor primului tur al prezidențialelor dezvăluie o personalitate dominată de ură și intransigență față de adversar.

În plină campanie electorală pentru președinție, în care candidații nu au prea riscat să iasă în mijlocul oamenilor de la care așteaptă voturi din motive de ei bine știute, s-a întâmplat un lucru care i-a pus pe gânduri pe mulți români. Duminică seară, după o adunare în Piața Universității, o coloană de câteva mii de oameni, în majoritate tineri, a pornit în marș pe bulevardele centrale înspre Ministerul Mediului, purtând pancarte cu inscripția „Marșul pentru păduri”.

Un veritabil  maraton a susținut Petre Daea la final de mandat  la cârma Ministerului  Agriculturii. Timp de trei ore jurnaliștii prezenți au ascultat răbdători bilanțul la 34 de luni de serviciu, în care Petre Daea a marcat cu rigurozitate realizările și performanțele obținute, așa cum a ținut să precizeze, cu sprijinul echipei sale, „cea mai bună pe care și-ar fi putut-o dori”...

Practic, ceea ce urmează să se întâmple joi poate fi  sintetizat printr-o zicală strămoșească: eșalonul celor care ar putea să încline balanța, format din traseiști, frustrați și fripturiști ai ambelor tabere va avea de ales între ce mai poate să ofere cei aflați la putere și ceea ce pot să promită cei care vor să pună mâna pe ea. Miza se joacă în interiorul formațiunilor parlamentare, poporul beneficiar neavând deocamdată niciun cuvânt de spus.

O atmosferă de sărbătoare domnește în PNL și nu lipsesc decât sticlele de șampanie din care să se închine pentru victorie. Încurajări majore vin din partea președintelui, care nu are nicio îndoială că de joi va începe o nouă epocă și că va avea în sfârșit „guvernul său”, după ce a suferit doi ani și mai bine de pe urma asupririi pesedisto-aldiste. Starea aceasta de spirit nu are termen de comparație în niciuna dintre situațiile asemănătoare în care schimbarea a fost pe muchie de cuțit.

Aproape trei decenii au trebuit să treacă pentru ca lui Traian Băsescu se i se recunoască calitatea de colaborator /informator al Securității. De cinci ori au trudit „colegii”, în frunte cu Dinescu, Patapievici și alt câțiva corifei ai societății civile, lingând dosare și negăsind nimic din care să reiasă că Traian Băsescu fusese ceea ce nimeni nu se îndoia: omul Securității. Chiar el le-a dat asigurări cercetătorilor că nu vor găsi nicio hârtie pe care să se afle semnătura sa în josul clasicei delațiuni (știa de ce). Și așa și fost.

Cu fiecare lucru grav care se întâmplă în societate, la fiecare analiză aprofundata reies sumedenie de motive de îngrijorare legate de modul în care se leagă complicitățile și aranjamentele de la nivel local, care favorizează fenomene și desfășurări ce pun sub semnul întrebării existența reală și funcționarea optimă a statului de drept.

Din toată revărsarea buimacă de informații trunchiate, păreri și supoziții din cazul de la Caracal, ce am reținut eu:

Acesta este anunțul oficial pe care îl face Vaticanul după ce șeful în exercițiu al bisericii catolice se înalță la Domnul și unul dintre cardinali îi ia locul. Democratic, prin alegeri.

Ministerul Agriculturii a prezentat într-o conferință de presă bilanțul președinției Consiliului AgriFish din cadrul mandatului rotativ al României. Strânse laolaltă și puse pe căprării și în ordine cronologică, documentele care refac traseul acestei misiuni unice au fost plasate întru un safe de o tonă și jumătate și sigilate pentru a conserva parcursul României de  către cei care au deținut timp de șase luni responsabilitatea agriculturii europene și a proceselor care îi consolidează viitorul.

Înfruntarea dintre cei doi magnifici ai court-urilor a avut nevoie de primele patru seturi ca un pretext pentru cel de-al cincilea, cel care a cuprins cam tot ce putea să cuprindă un regal sportiv. Setul decisiv a fost ca un revolver de ruletă rusă, cu glonțul pe țeavă la fiecare apăsare pe trăgaci, gata să îl spulbere pe unul dintre protagoniști și să îl încoroneze pe celălalt, indiferent care dintre ei.  M-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă organizatorii nu ar fi limitat, în premieră, prelungirile până la 12 la 12 și dacă nu cumva au făcut-o special, bănuind ce urma să se întâmple?

Ceea ce părea puțin probabil după un început de an în care nu s-a arătat a fi în formă și cu evoluții modeste la primele două turnee de Grand Slam de la Melbourne și Paris, soldat și cu pierderea primului loc în clasamentul ATP, s-a întâmplat. La Londra, pe suprafața cu care părea cel mai puțin familiarizată, Simona Halep a explodat pur și simplu făcând un turneu de excepție în care a jucat în fiecare meci mai bine decât în precedentul, finalizând campania cu cel de al doilea titlu din carieră, poate cel mai prețios.

Probabil că, deocamdată, nici una nici alta. Din simplul motiv că peisajul politic al puterii este suficient de brăzdat de feluritele coduri galbene și roșii lansate de binevoitori din interior și din exterior, ca să mai aibă nevoie de o vijelie care să ia și acoperișul Guvernului.

Nu știu dacă atunci când Malta a luat președinția rotativă cineva și-a exprimat vreo îngrijorare legată de capacitatea acestei mici țări de a duce o asemenea povară, pentru care cu siguranță că nu era nici pregătită și nici prea dotată instituțional. Cel mai puțin și-au pus astfel de probleme maltezii înșiși, pentru că nici până la ei nu se întâmplase ca vreo țară să capoteze  într-o activitate care era oricum atent girată și supravegheată de birocrația supraponderală de la Bruxelles.

Această ediție a transferului de putere european a fost și mai este plină de surprize. Bineînțeles, cele mai acute comentarii a suscitat șefia Comisiei, unde s-a produs cea mai neașteptată mutare - aceea că spitzenkandidatul neamț Manfred Weber, care de aproape un an se comporta ca și când ar fi dobândit deja funcția, mizând pe binecuvântarea Angelei Merkel, a fost pur și simplu aruncat din tren chiar de către protectoarea sa, care a cedat opoziției lui Macron, în schimbul unei alte favorite - ministrul Apărării din mai toate cabinetele Angelei. O femeie - prima femeie șefă a Comisiei!

 Noul ministru al Justiției și-a luat foarte în serios  rolul de veghetor în lanul de secară al normelor și reglementărilor care trec prin filtrul acestui for. Ea a declarat cu emfază într-una dintre recentele ședințe de Guvern că se consideră „ultima redută a legalității”. Adică, dincolo de ea nimic și nimeni nu mai poate garanta faptul că ceea ce produce mașinăria birocratică a Executivului este ok.

Premierul Ddăncilă pare a fi găsit soluția pentru desemnarea candidatului PSD la președinție: un sondaj de opinie care să evidențieze șansele de reușită a celor care se înscriu în competiție pe bază de notorietate, competență și dedicație față de doctrină. Cam acestea ar putea fi criteriile, dacă nu vor apărea și altele. Un fel de spitzenkcandidatură românească, în care se afirmă lideri ai diferitelor grupări din interiorul partidului, unde dominante au fost în „epoca Dragnea” cele care vizau criteriul județean.

Poate să pară un semn al zeilor fotbalului că, la exact un sfert de secol de la una dintre cele mai emblematice victorii ale acelei Naționale care a scris istorie la Mondialul american, echipa noastră de tineret învinge fără drept de apel echipa britanică ce deține titlul european și mondial cucerite de precedentele formațiuni de vârstă. Oricum, nu poate fi socotit întâmplător faptul că băieții noștri până în 21 de ani au ieșit de două ori la rând învingători, la scoruri care nu le pun nici un moment sub semnul întrebării victoriile.

De ce a căzut moțiunea în loc să cadă Guvernul? Pentru că așa era logic să se întâmple. Este regula statu quo-ului, din momentele în care nimeni nu are interesul ca lucrurile să se schimbe iar echilibrul general să facă loc unor dezechilibre în serie. Din această ecuație se desprinde în primul rând figura luminoasă a președintelui Iohannis care s-a calmat după febra care îl cuprinsese la referendum, când spera că victoria „moțiunii populare” va călăuzi masele de protestatari #rezist spre palatul Victoria pentru a alunga ilegitima putere pesedistă.

În mintea lui Tudose a renăscut ideea că a fost remaniat doar pentru că Dragnea nu îl mai înghițea și că el și-a făcut foarte bine treaba ca premier. Nici prin cap nu îi trece că a fost poate cea mai neinspirată propunere dintre alegerile nefericite făcute de fostul său șef și că serviciul său la vârf a fost mai mult decât jenant.

Cutremurul care a zguduit PSD și ALDE avut și o urmare: tsunami-ul care l-a trimis pe Dragnea la pușcărie, după cam atât de mult și-au dorit Iohannis și acoliții săi. Partidul de guvernământ se vede pus în felul acesta într-o situație care frizează dramatismul politic: își pierde și întâietatea (teoretică) în încrederea electoratului, dar și liderul autoritar.