Postări de Octavian ANDRONIC

A răbdat Iohannis cât a răbdat și la conferință de presă de miercuri a răbufnit: „Nu știu de unde ați scos-o pe asta cu echidistanța politică?” După care a dat de înțeles că el cunoaște DESTUL de bine Constituția, unde scrie doar că președintele nu poate fi membru al unui partid. Ieșind apoi din încurcătură cu argumentul forte: „Eu cred că președintele face bine să își spună opinia!”. Care, desigur, poate fi inclusiv, sau mai ales, politică. Iar președintele tuturor românilor o face cu prisosință.

Domn Nelu Tătaru zice că suntem într-o fază de stabilizare a numărului de infectări, la 9 - 10.000 zilnic. Eforturile de atingere a acestui obiectiv se văd. De vreo câteva zile comunicatele GCS întârzie, semn că mai sunt socoteli de făcut înainte de a fi date publicității. Ceea ce înseamnă că numărul de infectați poate fi ținut sub control din calculator și că se iau în considerare doar cazurile care nu pot fi excluse din alte motive. Singurul lucru mai greu de ținut sub control este numărul deceselor.

Nu au trecut decât 5 ani de la tragedia de la „Colectiv” în care și-au pierdut viața peste 70 de oameni, mai multe zeci rămânând marcați pe viață de efectele incendiului și iată că ne aflăm în fața unei noi ediții, revăzute și adăugite a catastrofei.

Practic, fiecare zi înseamnă înregistrarea unui nou record de îmbolnăviri. Am ajuns deja la cifra de 10.000. Lucrurile merg după o logică a proceselor infecțioase, într-o progresie geometrică, dat fiind că se presupune că un bolnav Covid molipsește cel puțin alți patru până să își dea seama că este infectat. Prin această schemă probabil că nu va mai trece mult până când cele mai negre prevestiri ale specialiștilor se vor confirma.

Nu știu care sunt creierele care inspiră măsurile ce ar trebui luate pentru a se limita extinderea infectărilor, dar cu siguranță că cei care le promulgă fac adesea figură de idioți sadea.

Nu aș schimba nici un cuvânt din ceea ce am scris cu zece ani în urmă la trecerea în neființă a POETULUI. Poate ultimul dintre cei care au trudit la construcția edificiului marii poezii românești...

Rugă pentru Păunescu

Omenirea începe să-și piardă răbdarea în fața politicilor absurde și abuzive de „ocrotire” a sănătății publice, adoptate de guverne cu tentații totalitare. Statul își asumă pentru prima dată în istorie rolul de sanitar total, printr-o atitudine de forță care excede limitele normalității, rol care îi conferă drepturi depline asupra evaluării sănătății persoanelor, putând lua orice  decizii, cu sau fără voia lor.

 Probabil că nu sunt puțini cei care se miră că președintelui nu îi atrage nimeni din jurul său atenția că placa cu PSD, reluată obsesiv în fiecare discurs al său, poate fi neproductivă, subliniind o anumită lipsă de idei prin repetarea obsesivă  a unor slogane de care aproape nimeni pare nu mai țină seamă, mai ales după trecerea unui an de la ieșirea din scena executivă a „puterii” roșii. Recursul la adversarii social-democrați în orice conjunctură și pe orice temă a ajuns chiar subiect de bășcălie prin talk show-uri unde se fac pariuri despre de câte ori va pronunța președintele substanti

Oricât se fac Iohannis și Orban că nu observă, un lucru este mai mult decât evident: acest val de infectări (monitorizate) de peste 4.000 pe zi, este consecința directă a alegerilor locale. La fel cum valul precedent, de peste 3.000, s-a datorat începerii școlilor. Nu restaurantelor și cinematografelor. Și nici muzeelor, sau librăriilor (pe undeva prin țară autoritățile locale le-au închis și pe acestea). Desigur că orice om de bun simț își pune întrebarea: ce facem? Ne întoarcem la lockdown? Același bun simț ne poate face să înțelegem că așa ceva este practic imposibil.

Multă vreme ne-am amăgit  în sport cu ideea că, deși suntem o țară mică, avem oameni talentați, capabili să obțină rezultate superioare unor națiuni cu resurse incomparabile mai mari. Campioni ca Nadia Comăneci, Ilie Năstase sau chiar „garnitura de aur” din fotbal ne-au făcut să contăm în prima scenă a sportului. E drept că multe din dintre aceste performanțe datează dintr-o perioadă istorică în care totalitarismul deschidea această portiță spre afirmare, susținerea sportului, inclusiv cel de masă, făcând parte dintr-un proiect de propagandă și de justificare a sistemului.

După ce a rechemat două valuri de ambasadori, Iohannis l-a pus pe Aurescu ca, atunci când nu mai are grija sănătății lui Navalnâi și nu se mai preocupă de finanțarea presei independente (?) din Belarus, să rezolve problema petelor albe de pe atlasul diplomatic. Și anume țările în care România nu este prezentă prin ambasador  sau însărcinat cu afaceri, care să facă cunoscute pozițiile țării noastre în complexele probleme internaționale.

Câteva zile ne mai despart de cea în care, dintr-o suflare, nația română va uita de Covid și de crizele pe care le aduce cu el și va da buzna la centrele de votare - respectând, bineînțeles, distanțarea legală - pentru a alege pe cei mai buni fii gospodari ai Patriei, pe mâinile cărora va da soarta comunităților în următorii patru ani. 

Dintre eșecurile în serie pe care le suportă Partidul Social Democrat în ultimii patru ani, poate cei mai păguboși din întreaga sa istorie, cel mai spectaculos și cu urmările cele mai grave rămâne această moțiune de cenzură ratată. Mai grav și decât pierderea guvernării prin moțiunea liberală, cu care se aseamănă prin faptul că a avut toate condițiile necesare pentru a evita un astfel de deznodământ. Avea majoritate parlamentară și atunci cum are și acum.

O finală a finalelor -  au apreciat comentarii confruntarea dintre cele mai bune (campioane naționale en titre) reprezentative de club din Europa - ce a pus față în față  două concepții de joc și două forme de acțiune, ambele de eficiență remarcabilă, confirmată de parcursul lor în această ediție.

 Au fost, deoparte, francezii (vorba vine, la câți băștinași sunt în echipă) cu câteva valori individuale de excepție, iar de cealaltă parte nemții, cu o echipă în care fiecare vedetă contribuie la funcționarea impecabilă a „motorului” tactic.

Funeraliile interlopului ucis la locul de muncă (o partidă de barbut cu o miză de 300.000 de euro) demonstrează insistența și aplombul cu care fenomenul infracțional își face loc în actualitatea preocupărilor noastre. Vreme de mai multe zile a fost subiectul numărul unu umbrind și cifrele cu care defilează pandemia ba chiar și preocupările legate de candidaturile la viitoarele alegeri locale. Și, dacă mă gândesc mai bine, nu ar fi exclus ca vreun neam apropiat de-al eroului mahalalei  să se înscrie și el în cursă, mizând pe susținerea și pe fondurile categoriei infracționale organizate.

În primă fază a pandemiei, cea de după „răceala ușoară” diagnosticată prematur de doctorul de la Cotroceni, România a apărut ca un fel de model de rezistență în fața asaltului virusului venit tocmai din China. Ne mândream cu faptul că, deși strâns legați de polul european al infecției - Italia - reușeam să ținem în frâu avansul coronavirusului.

Agenția independentă de presă AMOS News a  salutat ca pozitivă  intenția Guvernului de a iniția un program de sprijin pentru mass media pe perioada pandemiei, pentru popularizarea măsurilor de protecție a populației. Arătam atunci ca astfel de programe există în țări dezvoltate chiar și atunci când nu au loc evenimente grave și că  inițiativa Guvernului Orban este meritorie atâta timp cât nu se transformă într-un mijloc de presiune asupra presei.

 După o absență  îndelungată din studiourile de televiziune (din motive strict personale), săptămâna trecută am dat curs invitației primite din partea moderatorilor Anca Alexandrescu și Oreste Teodorescu de a participa la emisiunea lor de la Realitatea Plus. Am acceptat pentru faptul că îi consider pe ambii ziariști de cert profesionalism și onestitate ireproșabilă, iar noul Realitatea Plus dă semne convingătoare de desprindere de ereditatea rareșbogdaniană care a caracterizat lungii ani de insolvență insolentă și provocatoare ai răposatei Realități.

Cine a crezut că sprijinul pe care Guvernul  a anunțat că îl va acorda presei pentru a compensa o parte din pierderile provocate de măsurile inițiate  sub pretextul  pandemiei, se înșeală amarnic.

Am semnalat într-o precedentă consemnare haosul și bulibășeala din formularul de înscriere în care se solicitau o grămadă de date inutile, în timp ce  specialiștii de la Autoritatea de Digitalizare au alcătuit un formular în ale cărui „meandre” te puteai descurca doar cu condiția unor studii  de specialitate.

Când se va considera că se poate pune punct pandemiei, președintele și „guvernul său” își vor asuma toate meritele, iar membrii Cupolei Sanitare vor fi probabil decorați. Se va considera că România a trecut printr-o grea încercare care, într-o altă structură politică, i-ar fi putut fi fatală. Dacă, de pildă, Dragnea ar fi rămas la butoane, credeți că ar fi avut îndrăzneala se închidă țara și să dea prioritate grijii față de oameni? Nici vorbă: ar fi riscat probabil viețile românilor pe altarul economiei.

În urmă cu vreo două decenii, pe când eram Consul Onorific al Uruguayului în România, am călătorit de mai multe ori spre capătul sudic al Americilor. Între subiectele care m-au interesat ca jurnalist a fost și acela al stării presei din două dintre democrațiile cu tradiție ale continentului. Am aflat cu surprindere că atât în Uruguay cât și în Argentina statul susținea presa într-o  manieră foarte directă și eficientă, asigurând sumele necesare funcționării tehnice a tuturor instituțiilor media, indiferent de orientarea sau calibrul acestora.

Cât de absurdă și de nerealistă este ordonanța „port-mască” se va vedea mai curând decât își doresc inițiatorii săi. De la situațiile relativ rezonabile - în mijloacele de transport în comun și în spații  limitate -până la cele care frizează stupiditatea nu este decât un pas pe care dictatura sanitară l-a făcut cu naturalețea cu care a gestionat abuziv și ineficient întreaga campanie anti-Covid.

Dacă printre cei câțiva infecționiști care au preluat  comanda țării în urma declarării pandemiei s-ar fi  aflat și un psiholog,  poate că manifestările de frondă față de de o stare de urgență la fel de absurdă ca cea de alertă, nu ar fi avut loc și nu ar fi amenințat să  se intensifice, cum se pare că se va întâmpla în zilele următoare. 

Mă intrigă puternic faptul că după apariția „Spovedaniei lui Rizea”, un text cu evident potențial devastator, apetitul comentatorilor, cu doar câteva excepții (Romoșan, Nistorescu) de a aborda un subiect care promitea să arunce în aer establishment-ul  momentului pare să fi dispărut cu totul. Mă întreb dacă actualitatea este atât de copleșită de tema coronavirusului încât să Ignore orice altă zonă de interes, sau la mijloc este sentimentul de jenă și de teamă pe care îl ai în fața unui cuib de viespi a căror stârnire poate avea consecințe de-a dreptul mortale.

În locul puterilor depline la care aspira atunci când a pus la cale anticipatele,  Iohannis se trezește că nu mai poate conta nici pe cele pe care le are deja. În speță, „guvernul său”. Care își dovedește cu fiecare acțiune totalul analfabetism constituțional pe care Iohannis îl împărtășește pe deplin

OMS, această organizație internațională care își dovedește tot mai des inutilitatea, pe bani buni de la Gates și Bloomberg, o dă din nou în bară recunoscând că modelul suedez de abordare a pandemiei a fost mai bun decât cel pe care chiar băieții aceștia de la Geneva l-au recomandat. Adică o abordare mai puțin dramatică, menită să nu sacrifice tot organismul pentru salvarea unui organ.

Hai să facem câteva socoteli simple. De la apariția primului caz de infecție cu coronavirus în urmă cu două luni și ceva s-au înregistrat în România 11.000 de cazuri. Vinovat de decesul celor șase sute de pacienți a fost coronavirusul, în proporție de 90% în combinație cu alte comorbidități comune vârstei a treia. Diferența aparține celor vindecați sau în curs de vindecare, excepție făcând alte vreo 200 de decese pronosticate ca bilanț final de un institut american de specialitate.

Excepționalul editorial al academicianului Ioan Aurel Pop („Periculoșii bătrâni”) pune degetul pe rana atitudinii oficiale reflectată prin articolele Ordonanței de Urgență: aproape fiecare paragraf al acesteia este discutabil și apt de a fi calificat de la stupid la absurd, în afară de unul: prevederea potrivit căreia persoanele de peste 65 de ani (denumite generic „bătrâni ”) au voie să iasă din casă doar într-un anumit interval orar, sau cu declarație pe proprie răspundere că motivul este unul serios, vital chiar.  Interdicția reprezintă o formă incalificabilă de discriminare, oricare ar fi motivațiile invocate, între care predomină „grija față de vârsta a treia”. În opinia autorilor reglementării, consemnarea la domiciliu a vârstnicilor i-ar proteja pe aceștia de posibile infecții, protejând în același timp și sistemul de sănătate de  fluxuri greu gestionabile de pacienți infectați, mai ales în contextul în care s-a ajuns la concluzia că datorită comorbidității, aceștia au șanse mai mici să fie tratați și vindecați.

În realitate, însă, socoteala guvernanților de pretutindeni, din China până în America,  ține de faptul că epidemia poate fi ținută mai ușor sub control excluzând din calcule categoria căreia îi este aplicată această ștampilă. Discriminarea este procedura preferată a dictaturilor și regimurilor autoritare, fie că e vorba de sex, rasă sau vârstă. În cazul nostru, vârsta a fost cea mai la îndemână - deși mă întreb dacă aceleași  hotărâri ar fi fost luate dacă Iohannis avea 66 de ani iar Orban tot pe acolo. Pragul acesta formal nu ține cont de faptul elementar că există variații importante de abilități și de rezistență în cadrul acelorași categorii de vârstă, că sunt numeroși bătrâni la 40 de ani și nu puțini vârstnici activi și creativi la 70. Discriminarea aceasta este interpretată ca putând face mai ușoară viața celor care trebuie să rezolve problemele legate de ținerea sub control a răspândirii virusului. Din păcate cred că nici un niciun moment responsabilii nu s-au gândit că mult mai eficientă poate fi încrederea pe care o pot inspira celor solicitați să aibă grijă de cei din jur protejându-se pe sine. Că efectele unui demers logic și convingător pot fi net superioare celor ale interdicțiilor și sancțiunilor. Despre acest lucru vorbea recent Alina Mungiu într-o corespondență din Germania în care se referea la faptul că autoritățile au renunțat la măsuri de forță de genul amenzilor (cu care se mândrește Vela) în favoarea dialogului eficient, în condițiile în care cetățeanul crede că guvernanții fac ce este mai bine pentru el, manifestând încrederea care lipsește aproape cu desăvârșire la noi, în dialogul dintre părți.