Insistenţa cu care Gigi Becali refuză să accepte realitatea condiţiei sale actuale începe să capete accente indecente. Văicăreala sa permanentă, acuzarea tuturor suferinţelor – ba chiar şi a torturilor – posibile, trimiterea membrilor de familie cu petiţii la Cotroceni - creionează portretul unui om slab, incapabil să-şi asume responsabilitatea faptelor sale şi a drepturilor societăţii de a-i sancţiona derapajele. Între caricatura de Mighty Mouse omnipotent care, din tronul aurit de la Palat, arunca anatema asupra “hahalerelor” care îndrăznesc să-i pună întrebări incomode şi personajul umil care e în stare să se târască în genunchi până la Cotroceni, doar-doar o scăpa de puşcărie, este distanţa care separă demnitatea de umilinţă.

În timp ce USL-ul îl prezintă pe Tăriceanu ca pe o culme a competenţei şi autorităţii, foştilor săi colegi liberali le este ruşine că un fost preşedinte de-al lor a ajuns într-o asemenea situaţie îngrijorătoare.

...a atins Mircea Sandu cu „pachetul” său de beneficii solicitate de la instituţia pe care a „muls-o” timp de 24 de ani în folosul propriu şi al găştii sale de aranjori. Simptonul acesta este comun unor personaje – de genul Ruşanu-Dăianu şi alţi câţiva – pentru care propria existenţă este paralelă cu cea reală, adică cea în care majoritatea trăieşte la limita subzistenţei.