30 iunie 2022

CĂDEREA BIZANȚULUI ȘI URMĂRILE EI

Distribuie pe rețelele tale sociale:

 

În istorie Papalitatea a avut preferații și protejații săi, în funcție de interesele Vaticanului. Papii, cardinalii și episcopii bisericii catolice au protejat, apărat și susținut doar anumite popoare europene. Țările române nu au făcut parte dintre acestea… Pe altele (…) papalitatea le-a oferit ca monedă de schimb în marile lor afaceri și interese europene și mondiale.

Țările române au făcut parte dintre acestea. Răsăritul a fost abandonat cu premeditare și din motive de dogmă religioasă, sau din cauza unor diferenţe de interpretare a Bibliei și credinţei creștine.  Astfel s-a ajuns la separarea bisericilor ortodoxă și catolică, la prăbusirea Bizanțului și la abandonarea creștinătății răsăritene de către creștinătatea apuseană, în mâinile Imperiului Otoman. Influențele bisericii catolice au modelat și influențat istoria, harta și destinele popoarelor europene. Este necesară o incursiune în istoria vremurilor pentru a fi înțelese mai bine fenomenul si cauzele care au dus la prăbușirea Bizanțului din secolul al XV.lea.

În anul 1400 Împăratul Bazileu Manuel al II.lea Paleologul se afla la Eltham, oaspete al regelui Henric al IV.lea al Angliei; se afla într-un turneu prin Italia și Franța unde la Luvru a fost primit de regele Franței, Carol al VI.lea. Era perioada de expansiune a islamismului către Europa, totodată perioada cruciadelor, începută cu două veacuri mai devreme .

Manuel al II.lea Paleologul a fost căsătorit cu Elena (decedată în martie 1450), cu care a avut șase copii: Ioan al VIII.lea, Teodor, Andronic, Constantin, Dimitrie, Toma.  Constantin va ajunge viitorul Împărat Constantin al XI.lea și se va căsători cu Teodora.  Bunica lui Constantin din partea mamei Elena, pe nume Evdochia a fost fiica lui Alexie al III.lea al Trapezuntului și înainte de a se căsători cu sârbul Dejanovici a fost căsătorită cu un emir turc.

În 1451 Mehmet al II.lea preia conducerea Imperiului Otoman (avea 19 ani); în Țara Românească pe tronul de la Târgoviște se afla Voievodul Vladislav al II.lea, vasal și Înaltei Porți dar si Regatului Ungar.  Până în veacul al XI.lea Bizanțul fusese o putere plină de forță și strălucire, apărător al creștinătății în fața expansiunii Islamului, dar la jumătatea veacului o nouă provocare musulmană apăruse din Răsărit odată cu năvălirea turcilor: otomanii.  Bizanțul era prins între două fronturi în perioada când trecea prin greutăți de ordin dinastic și constituţional. Imperiul era prins între două focuri și această poziție incomodă a fost îngreunată de mișcarea cunoscută sub numele de cruciade.  Creștini cum erau, bizantinii țineau cu cruciații.

Războiul Sfânt, așa cum era purtat de apuseni (patru cruciade au fost, toate sub conducerea Franței), li se părea bizantinilor primejdios și lipsit de simțul realității.  Bizanțul juca și mai departe rolul unei mari puteri, dar, de fapt tăria lui începuse să se năruiască prin pierderea ținuturilor din Anatolia.  Astfel că Împaratul bizantin s-a văzut constrâns de împrejurări să se îndrepte spre aliați din apus…

Deosebirile religioase dintre creștinii răsăriteni și cei apuseni, cu rădăcini adânci în trecut și sporite de împrejurări politice din cursul celui de-al XI.lea veac, s-au adâncit continuu până ce, la sfârșitul secolului al XII.lea, Bisericile din Roma si Constantinopol s-au aflat neîndoios dezbinate. Criza s-a ivit când o armată de cruciați s-a îndreptat împotriva Constantinopolului, l-a cucerit, l-a prădat și a înscăunat pe ruinele lui un Imperiu Latin. Această a patra cruciadă din 1204, a pus capăt vechiului Imperiu Roman de Răsărit, în calitatea lui de Stat pe deasupra natiunilor.

După o jumătate de veac de surghiun la Niceea – 1204÷1261- (este expresia cea mai înaltă a rezistenței politice și naționale grecești față de cotropirea Bizanțului de către “latini”), în nord-vestul Asiei Mici, autoritățile imperiale bizantine s-au reîntors la Constantinopol și astfel Imperiul Latin al cruciaților s-a prăbușit.

Imperiul refăcut de Mihail Paleologul nu mai era puterea stăpânitoare din Răsăritul creștin de odinioară…iar capitala purta încă amprenta Romei cea Latină; încă nu se stinsese pe de-a-ntregul nimbul Constantinopolului de capitală a creștinătății ortodoxe consacrată în istorie. În Italia se aflau principi dornici să răzbune prăbușirea Imperiului Latin și suverani slavi din Balcani tânjeau după titlul de Împarat, timp în care turcii au stat așteptând în Asia un moment prielnic pentru ofensivă, având în frunte străluciți căpitani de oaste din dinastia lui Osman: otomanii.  Veacul al XIV.lea a fost pentru Bizanț o vreme de catastrofe politice. Se credea că Marele Regat al sărbilor va înghiți rămășițele Imperiului Bizantin.  Numai că o armată de merceneri angajată de Împăratul bizantin Andronic al II.lea să lupte împotriva otomanilor, întoarce armele împotriva angajatorului si s-au  îndreptat spre  Grecia , au cucerit Atena si au domnit aici optzeci de ani. Aceștia erau catalanii-arabi cunoscuți in istorie sub numele arab de Almugavari.

În acest context Împăratul Ioan al V.lea Paleologul (a domnit între 1341÷1391) a fost alungat în cei cincizeci de ani de trei ori de la domnie… iar turcii au tras foloase de pe urma acestor tulburări politice și militare din tot spațiul respectiv, așa că oștile sultanului au ajuns la Dunăre și Bizanțul a fost în totalitate înconjurat de pământuri stăpânite de otomani. Câteva posesiuni și colonii latine mai supraviețuiseră, apăsate de griji, în Grecia si în insulele grecești.  Ducii de Florența mai cârmuiau încă în Atena, iar principii de Verona conduceau arhipelagul Mării Egee.  În celelalte părți stăpâneau turcii otomani.

Astfel că politicienii și  teologii bizantini au căutat o apropiere de Apus … erau discuții și dispute pe probleme de semantică și de logică, iar argumentele folosite încălcau domeniul teologiei ortodoxismului . Tradiția ortodoxă era intimidată de filozofie.  Mulți clerici renumiți credeau că le este necesară o pregătire filozofică. O problemă de interes major nu îi privea doar pe teologi și filozofi, ci și pe oamenii politici. Era problema unirii cu Biserica Romei…  Schisma fusese dusă până la capăt și adâncea prăpastia dintre Biserici.  Mulți bizantini erau convinși că Imperiul nu va putea dăinui fără ajutor din Apus. Ajutor politic, ajutor bisericesc, ajutor militar.  Mihail Paleologul încercase să se împotrivească planurilor apusene de a reînvia Imperiul Latin, silindu-și poporul, la Conciliul de la Lyon, să se unească cu Roma. Conciliul avusese loc în 1274 sub conducerea papei Grigorie al X.lea și cu participarea mitropolitului bizantin Teofan al Niceei și a dus la unirea formală a celor două mari Biserici, pentru avantajele politice pe care bizantinii le așteptau.  Realitatea a fost că au așteptat in zadar…

Acceptarea acestei uniri a fost criticată de unii (cei mai multi), dar acceptată de alții; mai târziu, urmașul lui Mihail Paleologul, fiul său, Andronic al II.lea a înlăturat efectele acelui Conciliu de la Lyon, dar între timp situația devenise îngrijorătoare deoarece turcii împresuraseră imperiul.

În Răsăritul ortodox nu existau state care să poată veni în ajutor. Voievozii țărilor dunărene și principii din Caucaz erau prea slabi și se aflau ei înșiși în mare primejdie iar rușii erau prea departe să poată interveni cumva… Ținând cont de toate acestea, Împăratul Ioan al V.lea făcuse act de supunere față de papă , la Roma în 1369 , dar numai în  nume propriu, fără a-i implica și pe supușii săi.

Din cele mai vechi timpuri, creștinătatea răsăriteană și cea apuseană se dezbinaseră în teologia lor, în felul cum slujeau și în probleme bisericești cu caracter teoretic și practic. O altă problemă de mare însemnătate care a adâncit dezbinarea bisericilor a fost problema teologică a purcederii Sfântului Duh și a adaosului catolic al unui termen specific la simbolul credinței și dogmei apusene privind purgatoriul. Neînțelegerea cea mai mare ținea de sfera eclesială; Episcopul Romei se va bucura de statutul de cap al unirii, sau doar de o întâietate de onoare ?!… pe când bizantinii doreau o conducere bicefală si egală, deoarece tradiția răsăriteană nu putea să admită autoritatea administrativă și disciplinară a Romei.

Bizantinii erau legați puternic de tradițiile și de liturghia lor. Mulți erau prea fideli față de biserica lor pentru a accepta o unire cu Roma, iar alții mai filozofi erau gata să primească supremația Romei. Ideea unei integrări a culturii bizantine și italiene devenea tot mai atrăgătoare și câtă vreme tradițiile grecești rămâneau neatinse, nu era vital dacă li se cerea grecilor să se supună Romei.

În aceea perioadă de mari frământări se găsea Constantinopolul, la sfârșitul secolului al XIV.lea ca un oraș trist, apăsat de mari griji… care își trăia ultimele zile înainte de cucerirea otomană ce avea să vină într-o zi de marți, 29 mai 1453. Constantinopolul reușise să supraviețuiască câtorva atacuri otomane, primind ajutor nebănuit din partea lui Timur Lenk care a atacat posesiunile turcești din răsăritul Imperiului Otoman si l-a înfrânt pe Baiazid în lupta de la Ankara; Timur a fost urmașul marelui han tătar Gengis-han …

Intervenția lui Timur a întârziat cu o jumătate de secol căderea Constantinopolului. Dacă toate puterile europene ar fi putut atunci să formeze o coalitie antiotomană, poate că soarta Bizantului era alta…  Însă sultanii otomani si-au revenit si au reluat atacurile impotriva capitalei Bizanțului și în 1422 sultanul Murad al II.lea ( tatăl viitorului cuceritor al Constantinopolului, Mehmet al II.lea) asediază orașul-cetate dar este nevoit să ridice asediul deoarece apăruseră intrigi, comploturi și probleme in cadrul familiei otomane care ar fi putut duce la revolte în interiorul imperiului. În această situație se afla inima a ceea ce mai era Imperiul Bizantin… Celălalt oraș mai de seamă al imperiului era Thessalonic, încă prosper si important port al Balcanilor. Aceste rămășițe dureroase dintr-un imperiu cândva măreț, erau moștenirea care trecuse asupra împăratului Manuel al II.lea în 1391. El si-a dat seama de nevoia, sub raport politic, de ajutor din Apus.

Cruciada din 1396, care a pornit binecuvântată de doi papi potrivnici, s-a prăbușit din cauza nechibzuinței conducătorilor săi militari la Nicopole, pe Dunăre (în Bulgaria de astăzi). Acest fapt a reprezentat încă o victorie otomană si încă o lovitura dată creștinătății, atât apusene cât și răsăritene.

S-a intrat în următorul secol cu Marea Schismă … care a împărțit între 1378 și 1417 Biserica Apuseană care a avut două serii paralele de papi, una cu reședința la Roma și cealaltă cu reședința la Avignon, în Franța. Țările catolice se orientau în ceea ce privește obediența lor ecleziastică spre unul sau altul dintre aceste două centre papale. Marea Schismă a luat sfârșit sub papa Martin al V.lea (1417÷1431) când singura reședință a papilor a redevenit Roma.

Venețienii, genovezii și papalitatea în ansamblu (…) au hotărât să joace la “mai multe capete”  în funcție după cum cădeau zarurile evenimentelor. Genova și Veneția doreau să colonizeze o parte a insulelor grecești,  sa își dezvolte comerțul în Mările Egee, Ionică, Adriatică si Mediterană …astfel că i-au dat sprijin lui Mehmet al II.lea în asediul Constantinopolului ; papalitatea încă era în refacere după  Marea Schismă; statele europene apusene își aminteau de înfrângerile de la Nicopole și Varna; regele Ungariei era convins că turcii nu îl vor mai amenința și astfel s-a avântat în intrigi în Germania, de pe urma cărora avea să se ridice ca Împarat al Apusului. Așadar lipsa unității împotriva unui dușman comun – Islamul – și-a spus cuvantul.  Sultanii otomani au știut în timp să ducă mai departe crezurile, aspirațiile și dorințele lor, mai ales prin Murad al II.lea și fiul său Mehmet al II.lea, spre deosebire de creștinii ortodocși și catolici, dezbinați si uneori chiar iresponsabili în acțiunile lor.  Era vremea când precumpănea credința.  Bizantinii știau ca viața de aici, de pe pământ, era doar pregătirea pentru viaţa veșnică ce avea sa vină după moarte și deci erau preocupați de cele divine.  Se simțea în gândirea lor o urmă de fatalism. Erau mai degrabă pesimiști…

Sfârșitul Imperiului Bizantin a păstrat această amprentă până la prăbușirea sa totală.  Patriarhiile surori din Răsărit nu au avut un consens cu Biserica Bizantină, rămasă singură sub ocupația otomană; se știe adversitatea cu care rușii priveau Biserica Latină ca pe biserica dușmanilor lor, polonezi și scandinavi.

Politica Curții Otomane a fost aproape necunoscută lumii europene o mare bucată de timp. Creștinătatea apuseană se bucura să audă de la Veneția şi de la Buda, despre bunăvoința sultanilor. După umilințele suferite la Nicopole și Varna, niciunul dintre cârmuitorii din Apus nu a mai dorit să pornească din nou la luptă împotriva turcilor. Frederic al III.lea de Habsburg era cu mult prea prins de pregătirile încoronării sale ca împărat la Roma, care trebuia să aibă loc în 1452 și în vederea căreia vânduse pe 14 ani înainte privilegiile Bisericii Germane.  El nu a putut vedea oportunitatea de a conlucra cu Ioan Hunyadi de la Hunedoara, regentul lui Ladislau al V.lea,   regele Ungariei. Regele Carol al VII.lea al Franței era preocupat de refacerea țării după epuizantul Război de O Sută de Ani. Filip cel Bun al Burgundiei avea și el preocupări personale, se vedea un mare lider în zona sa… Anglia, slăbită de dezastrele suferite în războaiele din Franța si cârmuită de un rege sfânt dar și “dus cu duhul” în persoana lui Henric al VI.lea , nu își manifesta nicio intentie de a se angrena în alte razboaie dincolo de Canalul Mânecii. Regele Scoției precum și regii scandinavi nu erau preocupați nicidecum de problema expansiunii Islamului în Răsărit, iar regii Castiliei și Portugaliei aveau de luptat cu dușmani păgâni mult mai aproape de ei: maurii. Singurul monarh care a rezonat cu dorințele voievozilor români de a acorda atenție Levantului a fost regele Alfonso al V.lea de Aragon, care după ce a preluat tronul Neapolelui în 1443 s-a declarat dornic să conducă o expediție militară in Răsărit.  Însă nici acest deziderat nu s-a concretizat, rămânând doar o idee și atât.  Papa Nicolae al V.lea, care îi urmase în 1447 papei Eugeniu al IV.lea, era un cărturar, fără veleități militare; unica sa realizare a fost întemeierea Bibliotecii Vaticanului. El nu a excelat în probleme politice, nici nu era dornic să trimită ajutor unui oraș (Constantinopol, căzut în mâna turcilor), oraș care nu dorea înfăptuirea unirii bisericilor, după înțelegerea semnată cu ceva timp înainte la Florența.  Grecii au judecat gresit situația, fiind cu ideea iconomiei în minte au gândit că părăsirea fidelității în cele ale credinței va aduce în schimb păstrarea pe mai departe a împărăției lor creștine.  Numai că în ciuda prețului cerut și plătit Apusulu, grecii au fost înșelați.  Astfel stăpânirea otomană se întărește în aceasta parte de lume, influențând mult viața Balcanilor, inclusiv viața si viitorul Țărilor Române.

În anii care au urmat încrengătura turco-grecească a creat un fel diferit de politică în țările vasale Imperiului Otoman, pe o întindere de timp de aproape patru sute de ani. Cocktail.ul născut din culturile turcă și greacă au adus pe tronurile Țărilor Române mulți domnitori care nu aveau nimic de-a face cu poporul român si mai ales cu dorințele si aspirațiile sale.

Toți voievozii adevărați de pământ românesc care s-au ridicat cu sabia în mână împotriva asupririi otomane, au fost îndepărtați prin trădare și înlocuiți cu surogate de conducători care au jurat supunere otomanilor. Toate acestea, în timp, s-au putut înfăptui si cu acordul, implicarea sau neimplicarea (după caz) a politicii apusene, a Bisericii Vaticanului cât si a altor biserici apusene.  Partea aceasta a Europei a fost permanent o monedă de schimb între marile puteri mondiale ale momentului.

Astăzi avem în mod evident și concret cazul Ukrainei… Istoria a consemnat cum s-au pervertit si deturnat adevărurile.  Nații intregi au fost sacrificate de către imperii si ambiții ale unor deraiați mintal.

Într-un material viitor intenționez să aduc în discuție influența nefastă evreiască în raport cu românismul autentic al geto-daco-tracilor de la nord de Dunăre. Nu este cu nimic greșit, ba dimpotrivă, este foarte nimerit să îl evocăm pe marele patriot Mareșalul Ion Antonescu: “Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Împrejurările și oamenii nu au îngăduit să fac binele pe care cu atâta ardoare și pasiune l-am dorit țării mele. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălța, sunt sigur, acolo unde va fi singura și dreapta răsplată” .