25 octombrie 2021

Câinii latră, trădarea merge mai departe

editorial
Distribuie pe rețelele tale sociale:

Începând din 22 iunie anul curent, acordul militar dintre Guvernul României și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei, semnat la București în 5 septembrie 2020, a devenit funcțional. El a fost ratificat de Senatul României cu 112 voturi „pentru”, 13 voturi „împotrivă” și 4 abțineri. Aparent, avem de-a face cu un document pe deplin constituțional, de vreme ce a primit aprobarea forumului legislativ. În realitate, prin acest acord sunt sacrificate în mod grav interesele României. El este o capcană geostrategică.

În fapt, România este parte a alianței NATO. Avem, în această calitate, drepturi și obligații. Atâta timp cât NATO nu a mișcat în front și nu ne-a bătut obrazul, pentru că ne-am permis să încheiem un acord militar cu un stat terț, lucrurile par în ordine. Putem chiar conchide că există în acest sens un acord tacit. Iată însă că un cunoscut jurnalist de investigație, Cătălin Tache, un personaj bine informat atunci când dezvăluie tainele instituțiilor de forță, ne semnalează câteva lucruri grave legate de această înțelegere surprinzătoare dintre București și Kiev. De ce surprinzătoare? Deși avem un tratat de bună vecinătate cu Ucraina, nu există elemente nici în istoria recentă a raporturilor dintre cele două state, nici în istoria mai îndelungată a acestor raporturi, care să sugereze că popoarele noastre au cooperat în trecut, dezvoltând sentimente de prietenie sau de amiciție reciprocă. Dimpotrivă. În aceste condiții, cum ne trezim noi tam-nesam să încheiem un asemenea tratat și să-l mai și votăm în Parlament cu o majoritate uriașă, oferindu-i până la urmă Ucrainei garanții, dintre garanțiile pe care NATO ni le oferă nouă? În numele căror avantaje ne permitem să facem un asemenea transfer de securitate? Și care sunt riscurile? Și de ce totuși NATO tace?

Câteva răspunsuri la aceste întrebări le-am dat eu însumi în analizele pe care le-am publicat pe parcursul acestui an. Cu alte detalii vine în 26 iunie, în ziarul „Național”, Cătălin Tache.

Nici nu a votat bine Parlamentul și, iată, aflăm detalii despre „cooperarea în domeniul tehnico-militar” dintre România și Ucraina. Un document oficial al Ministerului Apărării stabilește domeniile. Și iată care sunt acestea: achiziția de armament și de tehnică militară; repararea și modernizarea armamentului; vânzarea de licențe de producție a armelor și tehnicii militare. Îndeplinirea acestor obiective este supravegheată de nou înființata „Comisie mixtă România-Ucraina de cooperare tehnico-militară”. Aceasta, atenție, va supraveghea și „protecția informațiilor clasificate”. Oare cele de mai sus și cele de mai jos fac parte dintre „informațiile clasificate”?

Nu ne rămâne decât să presupunem, din tăcerea pe această temă a secretariatului NATO și a partenerului nostru strategic, Statele Unite, că s-a convenit asupra unei strategii, să-i spunem „non-invazive”, de protecție a Ucrainei în conflictul politic și militar în care acest stat este angajat cu Federația Rusă. Ceea ce Washingtonul sau NATO refuză din motive bine întemeiate să facă cu mâna lor, în mod transparent, o fac, iată, pe mâna României. Nu a Bulgariei, care a refuzat. Nu a Turciei, alt stat NATO care a refuzat și el. Și nu pe mâna Poloniei, care s-a grăbit să spună „nu” unei asemenea operațiuni. Ci pe mâna României.

Și cum anume urmează să procedăm? Și ce avantaje vom avea în schimbul riscului evident de a deranja major Federația Rusă, care, în paranteză fie spus, cu rachetele ei de la Sevastopol, ar putea șterge Constanța de pe suprafața pământului în numai 40 de secunde? Ei bine, noi urmează, așa cum arată documentul din care am citat mai sus, să-i furnizăm Ucrainei armament și tehnică de luptă sofisticată, precum și licențe pentru a produce ea însăși armament. Dar de unde până unde dispune România de un armament atât de sofisticat, de o tehnică de luptă atât de avansată și de savante licențe de producție, astfel încât toate acestea, puse la dispoziția Ucrainei, să-i permită acestui stat să reziste la nevoie unei agresiuni armate a Federației Ruse sau, cine știe, să pună ea însăși la cale un atac militar, pentru a-și recupera teritoriile ocupate? E clar că România nu dispune de asemenea facilități. Ele ne sunt furnizate pentru ca, la rândul nostru, să le furnizăm Ucrainei. Cu alte cuvinte, Statele Unite execută această operațiune periculoasă pe mâna României.

Ce alt beneficiu mai poate obține Ucraina? Aflăm dintr-un document oficial al Departamentului de Stat al Statelor Unite. Ucraina urmează să primească în curând, cu titlu gratuit, radare ultraperformante, mijoace de comunicare sofisticate și securizate, precum și drone de ultimă oră. Adică exact ceea ce a solicitat Armata Română, nu gratuit, ci contra cost, și a fost refuzată politicos. Mai mult, pentru a sufla și în iaurt, Joe Biden a decis în mod suprinzător ca în România să nu mai fie dizlocate, conform unei înțelegeri anterioare, trupe americane.

Iar bomboana pe colivă poate fi, Doamne ferește, faimosul articol 5 din tratatul NATO. Conform acestui articol 5, dacă unul dintre statele NATO este atacat, organizația are obligația să se activeze și să riposteze. Dar de ce ar face Vladimir Putin o mișcare atât de riscantă pe tabla de șah geostrategică, atacând România? Pentru moment, nu există nicio rațiune pentru o eventuală decizie de acest fel. Dar cine știe ce se întâmplă mâine? Mâine, armata Federației Ruse, zgândărită de eventuala agresivitate a armatei ucrainiene, strâns legată de Armata Română prin ticălosul acord militar, ar putea să riposteze. După care NATO poate ajunge pur și simplu la concluzia că nu mai are încotro, că se află în prezența un casus belli și, iată, vom avea un conflict militar de toată frumusețea și de mare amploare cu Federația Rusă, în epicentrul căruia ne vom afla. Fără niciun folos. Și asumându-ne toate costurile și toate riscurile.