Publicat: 26 Octombrie, 2020 - 00:00
Share

Mihaela Perciun este o scriitoare din Republica Moldova care a încercat să se impună și în România. A debutat târziu, după 45 de ani, cu un volum de proză scurtă – O fabulă pentru rege (2003) –, a publicat apoi mai multe romane, unele premiate, cartea de față fiind cea de-a șaptea.  Prima care i-a apărut și în România a fost în urmă cu doi sau trei ani, „Cenușă rece”, un roman despre o familie destrămată, cu o atmosferă apăsătoare de la primele paragrafe. Un roman compus din trei părți – Cenușă rece, Degetele și Străinii –, care urmărește trei generații de femei – bunică, fiică și nepoată – ce luptă să supraviețuiască timpului lor.

Mihaela Perciun e obsedată de trecut, o spune și în interviuri: „Niciodată nu am scris dedicații <<scumpilor conducători comu­niști>> decât doar ironizându-i. Pe timpul sovieticilor am fost preocupată și de războiul din Afghanistan, despre care am scris indescifrabil o nuvelă/ roman, iar personajul principal era un bondar care, zburând de la un cadavru la altul, fotografia scenele atroce. Mai nou, m-am transpus într-un sac plin cu deșeuri, abandonat aiurea de proprietarul său. Lumea marginalilor este mult mai interesantă.” Și: „Literatura trebuie să-ți aminteas­că și reamintească. Ființa umană este condiționată să uite. Am încercat să le revigorez memoria ce­lor care mai tânjesc după timpurile sovieticilor, să le amintesc de cozile interminabile, de lipsa alimentelor elementare, a altor mărfuri indispensabile, pe când nomen­clatu­riștii aveau magazinele lor speciale. Și nu doar. Literatura trebuie să-ți pună întrebări, nu neapărat să-ți sugereze răspunsul. Simplul exer­cițiu al întrebărilor e uneori suficient pentru perseverare.”

Este și ceea ce se întâmplă în romanul de față în care, ca și în cazul precedentului, prima dintre cele trei părți dă titlul întregului – „Satisfacție”. E povestea unei femei simple, orfane, care luptă pentru supraviețuire, se înscrie în partid, acceptă delațiunile și ploconirile, urcă treptele unei „aristocrații” false, ajunge secretară de partid, conduce un raion, e un zbir, are o fată din flori pe care nu știe s-o educe, apoi o nepoată, dar în timpul acesta nu accede la funcțiile de conducere pe care le spera, se sfârșește regimul și ajunge o biată pensionară în rând cu alte milioane, drămuindu-și banii.

Deziluziile sunt cumplite: „ Desigur, nu mă las pradă amintirilor, mă îmbărbătez, încerc să mă ridic, să mă trag în sus de urechi, să nu mă deprim, să le depăşesc pe toate. O fac în spiritul meu co­munist, nu mă las măcinată de regrete şi nostalgii. Nu-mi reu­şeşte întotdeauna. Mă mai duce valul, mă mai poartă... şi fără să vreau, încep să regret..., cu toată fiinţa mea!

Regretul meu cel mare este că nu mai am acces la putere! M-au înlăturat pe nedrept. Şi procurorii sunt alţii. De când s-a trecut peste ei cu reformele, mi se pare că nimeni nu mai vrea să mă recunoască, se fac a nu mă vedea. Toţi s-au dat de par­tea banului. în ziua de azi, banu-i la putere! Şi asta se numeşte reformă!? Noi, pe timpuri, eram mai modeşti! Şi toate celelalte instanţe - la fel.

Mi-am dedicat întreaga viaţă partidului! Am trăit zi de zi pentru poporul truditor al ţări! Zi de zi am luptat pentru in­staurarea comunismului în necuprinsa mea ţară! Asta însem­na să facem bine pentru fiecare cetăţean! A munci şi a lupta erau sinonime! Iar acum, în amurgul vieţii mele, când nu mai pot lupta, meritele nu mai au valoare!

Am ajuns s-o trăiesc şi pe asta! Să fiu tratată de rând cu ceilalţi! Cu mulţimea! Cu prostimea! Mă simt atât de neglijată, încât îmi vine să nu mai ies din casă, să nu văd şi să nu aud pe nimeni. Mi se face rău până la leşin de neputinţa în care exist. Eu, femeia din fruntea raionului, am ajuns o... un nimic?! Cum să mă împac cu această bătaie de joc!? După ani de jertfire, să mă trimită la pensie doar cu un adaos, mai mult decât simbo­lic, pentru medalia oferită de fosta uresese? Tocmai cincizeci de lei, echivalentul a cinci sute de ruble sovietice! Nu mi-ar fi necaz dacă măcar ar fi recalculat-o corect. Nici raportul ru- blă-leu nu l-au respectat! Pare un fleac, dar nu-i! în cazul meu, acest indice este esenţial! M-au privat şi de toate înlesnirile. Cu câtă obrăznicie, mi-au sugerat să mulţumesc Domnului... că m-au lăsat în lista lor specială de la policlinica cancelariei de stat... Aoleu, cât respect din partea lor! Ar fi putut să mă excludă şi de acolo? Desigur. Ar fi putut! Cui oare îi datorez faptul că nu m-au exclus?!”

O viață pentru o himeră. Trist subiect.

 

 

Mihaela Perciun – Satisfacție. Editura Junimea, colecția Epica. 161 pag.

 

 

Topic: 

Format: