Publicat: 19 August, 2019 - 00:00

În mod cert, puțini cititori au auzit de Ruxandra Slăvoacă. A debutat cu volumul „Împreună”, iar la începutul verii a recidivat cu încă un volum de poezii, cel de față, ilustrat de ea însăși.

În mod cert, puțini cititori vor fi auzit cuvântul care dă titlul volumului și care să știe ce înseamnă. Semnatarul acestei rubrici mărturisește că l-a auzit prima oară, la lansarea cărții, la Salonul de Carte Bookfest, și a fost nevoit să cerceteze dicționarul care spune că diapirul este o „cută anticlinată caracterizată prin prezența unui sâmbure de roci plastice care străbate rocile acoperitoare”, iar „diapirismul” este procesul d emigrare lentă a unor roci din zonele profunde spre suprafață sub acțiunea presiunii din scoarța terestră. Ce au în comun acești termeni din geologie cu poezia? Autoarea sexplic: fluxurile conștiinței.

De altfel pare să explice poemul intitlulat chiar „Diapir”: „ Sarea păîmântului/ din adâncul străfundului,/ pare strivită de veci,/ între pământuri seci./ Cu forța lui Atlas,/ încordează-n grumaz,/ se-mpinge cu putere/ se unduie spre vrere./ Capul îi iese din tină/ alb, ca luna plină./ se trage din pământ, iese din mormânt./ Un diapir de sare/ renăscut din mare/ se trage din țâțână,/ se înalță din țărână./ Ploaia îl atinge,/ pe față-I se prelinge,/ apa îl crestează,/ chipu-i lăcrimează./ Figuri milenare,/ forme efemere,/ cu fețe delicate,/ de apă sunt sculptate./ de fiecare dată,/ nou chip se aratăî,/ din vremea născătoare / de clipe trecătoare.”

Poeziile sunt adunate în trei părți – Corabia noastră; Spirale și noduri; Inimă de copil – și de la un ăpunct încolo par un joc pe care l-a surprins și Dan Silviu Boerescu care scrie, pe coperta a patra: „Când jocul devine joacă, orice e posibil în poezie! Inclusiv să iei în răspăr – pe jumătate serios, pe jumătate (auto)ironic – toate elementele standard ale cotidianului pentru a extrage din ele semnificații profunde, la limita paradoxului existențial. Din cioburile de timp risipite cu dărnicie oricând se poate recompune o normalitate asumată pieziș, ca un soi de puzzle pe care e suficient să-l enunți, nu să-l și <<rezolvi>> cumva...”

 

Ruxandra Slăvoacă – Diapir. Editura Integral.88 pag.

 

Topic: 

Format: