Publicat: 1 Iunie, 2020 - 00:00
Share

Într-un interviu acordat în timpul turneelor de promovare a cărții de față, Cezar Paul-Bădescu spunea: „Umbra de care ne este frică e în principal moartea, bineînţeles: e o umbră care ne urmăreşte din momentul în care ne naştem. Dar în cartea mea, umbra nu e numai moartea, ci sunt, deopotrivă, şi amintirile (individuale sau colective), traumele sau, pur și simplu, inconştientul. Sunt, deci, tot felul de fantome ale trecutului sau ale prezentului care ne bântuie. (…)

Într-adevăr, punctul de plecare este autobiografic. Dar, dacă stai să te gândeşti, orice autor scrie despre el însuşi; chiar și dacă ar scrie despre alte subiecte, aparent străine de el, tot despre propriile experienţele scrie de fapt, că nu are cum altfel. Autorul nu face altceva decât să delege experienţele sale altor personaje. Sau viceversa: să topească povești exterioare, pe care le documentează, în propria sa existență interioară. În general, scriitorul porneşte de la un fapt real, de la experienţa proprie de cele mai multe ori, şi ficţionalizează. Asta fac și eu. E ca atunci când ai o bucată de carne și vrei faci mâncare din ea: desigur, nu o serveşti crudă celorlalți, ci o găteşti, îi faci sosuri şi interesant e că, uneori, sosurile acelea pe care le pui pe lângă sunt mai importante decât bucata propriu-zisă de carne.”

Cezar Paul-Bădescu este autorul romanului Luminița, mon amour, adaptat cinematografic în filmul Ana, mon amour, regizat de Călin Peter Netzer, laureat cu Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin, în 2017. Născut în 1968, a absolvit Facultatea de Litere din București, afost membru activ al cenaclului Central, redactor la revista Dilema, șeful departamentului cultură al ziarului Adevărul și redactor șef al suplimentului Adevărul literar și artistic. A publicat trei cărți de autoficțiune.

Toate prozele din cartea semnalată astăzi au, într-o formă sau alta, legătură cu moartea – bunicul căruia nu i se spune că are cancer pulmonar și e pe moarte, alt bunic mort pe front, Moș Crăciun care îi luminează ultimele clipe ale unui copil pe moarte, cărțile postale de pe crucile locurilor de veci, ultimele clipe ale bărbatului care va fi devorat de un canibal ș.a.

„Mă gândesc la mine întins în sicriu și simt că mă sufoc. Mă sufoc de rușine. E ca și când m-aș afla gol într-un loc public, expus, lipsit de apărare în fața privilor celorlalți. Sau aș fi î,mbrăcat elegant, dar pișat pe mine, toți s-ar uita la pata aia de pe pantaloni, iar nu aș mai putea sî fac nimic ca să remediez situația. Mortul nu e numai indecent, ci și ridicol. Moartea îl contaminează cu obscenitatea ei și-l face de râs.”

Personajul-narator cochetează cu ideea sinuciderii în adolescență, trece prin experiențele directe ale dispariției celor dragi, trăiește într-un mediu în care moartea e la ordinea zilei.

Frica de umbra mea nu este nicidecum o carte despre frică - scrie pe coperta a patra Mircea Cărtărescu -, ci despre stratageme simple de-a-ți învinge fricile, de-a le bagateliza și ridiculiza prin grotesc, macabru, carnavalesc și kitsch. Moartea atroce a bunicilor scriitorului, nebunia și moartea poetului Cristian Popescu, moartea amatorului de telenovele Nicolae Militaru, amorul cu o bolnavă de cancer și fascinația față de un faimos canibal german, inscripțiile de pe mormintele de la Bellu și manelele cântate în onoarea morților sunt subiectele, nu prea vesele-n sine, ale volumului de față, dar acea privire naivă a cărei rețetă o are doar autorul lui le transformă nu doar în surse de comic uneori debordant, ci și-n prilej de meditație, gen vanitas vanitatum, pe marginea tristei condiții umane. Ce unifică toate povestirile este chiar această voce inconfundabilă, tacticoasă în descrierea celor mai grotești scene, dar cu observații atât de surprinzătoare, încât nu pot veni decât de la un copil mare care privește lumea genuin.”

Un exemplu de stil:

„Sentimentul că duci un miel la tăiere – pe‑ăsta‑l ai când stai de vorbă cu un om despre care ştii că nu mai are mult de trăit, iar el nu ştie. Mielul se bucură de viaţă, zburdă fericit sau se gudură pe lângă tine, iar tu eşti conştient de inconştienţa lui. Cu cât starea lui e mai departe de ceea ce i se pregăteşte, cu atât povara ta e mai mare.

Medicii îi spuseseră bunicului meu că avea pneumonie şi că putea să se trateze foarte bine şi acasă, că nu mai era nevoie să stea în spital. Alor mei le ziseseră că avea cancer pulmonar şi că nu mai era nimic de făcut, aşa că‑l trimiteau să moară acasă. Taică‑meu se gândise că ar fi mai bine să nu‑i spună, să nu‑l demoralizeze. Mai ales că bunică‑meu era destul de vioi. L‑au cazat la fratele lui taică‑meu, Doru, unde stătuse în ultima jumătate de an, şi l‑au culcat pe canapeaua extensibilă din sufragerie, care era destul de solidă. În plus, acolo putea să fie şi îngrijit de noră‑sa, Dora, care era asistentă medicală.

<<Eşti pe mâini bune, nu ai de ce să‑ţi faci probleme şi‑ai să vezi ce repede o să te pui pe picioare!>>, i‑au zis.

Mie mi se părea aiurea chestia asta. Cum adică? Tocmai el să nu ştie ceva ce‑l priveşte în primul rând pe el? Moartea‑i o poveste strict personală – îmi ziceam –, nimeni nu poate să te înlocuiască, prin urmare, e revoltător să nu fii lăsat să ţi‑o gestionezi. Apoi era vorba de viaţa lui şi avea dreptul să ştie ce se‑ntâmplă cu ea. Poate că ar fi vrut să‑şi trăiască ultimele săptămâni în distracţii sau – dimpotrivă – în reculegere şi rugăciune. Măcar dacă l‑ar fi lăsat să fumeze! Îi ardea buza după o ţigară şi, dacă ar fi ştiut că tot aia e, la ce s‑ar mai fi abţinut?

Am încercat să le spun şi părinţilor teoriile mele, dar, desigur, nimeni n‑a stat să mă asculte. Se părea că eram singurul care gândea astfel.

Situaţia era de căcat: cum e când el îşi face planuri, că va muta nu ştiu ce munţi din loc după ce va scăpa de boală, iar tu nu te poţi uita la el, că te cuprinde mila? Mila şi o imensă vină. Tu – a cincea roată de la căruţă – ştii, pe când el nu.

Pe de altă parte, faptul că aveam şi eu un grav bolnav în familie mă făcea să mă simt important în faţa colegilor de la liceu. Puteam să‑i impresionez povestindu‑le despre bunică‑meu şi, bonus, beneficiam şi de acea stare faină pe care‑o încerci când eşti compătimit. Tu nu eşti practic implicat direct, nu‑ţi pui pielea la bătaie, dar ai parte de laurii învingătorului. Sau ai învinsului – învinsului învingător, încoronat cu aura suferinţei şi a morţii.

Iar poveştile hardcore nu au întârziat să apară.”

 

 

Cezar Paul-Bădescu – Editura Polirom, colecția Egoproză. 188 pag.

 

Topic: 

Format: