15 august 2022

Cartea de luni: „Încotro ne îndreptăm” de Pavel Nedelcu

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

„Într-o zi labirintică, viața domnului Franz se transformă în coșmar, iar pe urmele sale se află un narator ironic și hotărât să mărească necruțător toate detaliile. Un roman matur, cu o compoziție ingenioasă și final bun.” (Editorii)

Cu un masterat în traducere la Università degli Studi, Torino, Pavel Nedelcu, născut în 1993, a publicat povestiri, cele mai cunoscute texte ale sale fiind cuprinse în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021), dar și în câteva reviste, care l-au și premiat. Dar cartea pe care o semnalăm astăzi este romanul său de debut, care a primit Premiul al II-lea la concursul „Primul roman”, organizat de Editura Litera.

Un roman surprinzător al cărui autor, în „instrucțiunirile de utilizare”, scrie: „8. Literatura nu explică nimic, deși uneori poate da impresia. 9. Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă.” Firește, prima întrebare ar fi: de ce a mai fost scrisă cartea?

Dar e un roman apreciat, inclusiv de colegii de generație. De pildă, Mihail Victus (căruia Editura Litera i-a publicat o carte în aceeași colecție), scrie elogios: „Încotro ne îndreptăm” pare scris de un autor care a frecventat câteva cursuri de scriere creativă, cu scopul de-a afla toate regulile, pentru ca ulterior să le încalce (aproape) pe fiecare în parte. Să nu te abați prea mult de la subiect, de exemplu? Ei bine, Nedelcu alege să-și construiască romanul mai mult din digresiuni/divagații. Să ai grijă ca fiecare propoziție să fie scrisă doar cu scopul de-a duce mai departe povestea? Ei bine, Nedelcu nu doar că încalcă (și) regula asta, dar (1) profită de fiecare ocazie pentru a întrerupe povestea și-a vorbi direct cu cititorul.

Care poveste? Ni se oferă un personaj, domnul Franz (dacă vă duce cu gândul la Kafka, nu e deloc întâmplător), angajat al unei firme de pază (Upercut), căruia i se încredințează o misiune aparent banală din partea șefului său, și anume să-l păzească pe-un anumit Steinway. Apoi au loc diverse întâmplări, care la o primă impresie pot fi considerate abateri de la subiect. Lucru perfect asumat de altfel, de autor, care la pagina 192 ține să-i atragă atenția (pentru a câta oară?) cititorului: <<intriga lecturii de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. Ceea ce, poate, am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare.>>
Dacă în primele trei părți din roman totul pare să fie o joacă a scriitorului, spre final acesta intervine tot mai puțin (până la punctul în care intervenția lui în poveste poate fi deranjantă) și să lase povestea să se lege, ca pentru a demonstra opusul a ceea ce a făcut între timp. Astfel, nu doar că spre final cartea oferă un exemplu de ficțiune excelent scrisă, dar și aplică unele procedee capabile să câștige cititorul de partea sa, cum ar fi o implicare emoțională mai mare a personajelor, punerea accentului pe dramatism, dezvăluirea elementului-surpriză de la final, construit în stilul unor romane polițiste al căror succes ar putea fi garantat doar de surpriza respectivă. Și are efect. Cineva care a citit romanul înaintea mea mi-a spus că, dacă în prima jumătatea a cărții îi venea să o arunce cât colo, a fost profund impresionat după ce a terminat întreaga lectură.”

Pavel Nedelcu – Încotro ne îndreptăm. Prefață de Emanuela Ilie. Editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană. 317 pag.