Publicat: 30 Noiembrie, 2020 - 00:00
Share

Un nou volum cu Andrei Mladin. Și un text, firește mult mai scurt, despre cum a apărut Andrei Mladin și cum a devenit George Arion autor de romane polițiste și de spionaj. Nu știu pe care dintre texte să-l recomand mai întâi, o voi face cu amândouă, pe rând.

Romanul este o reușită, dar asta nu e deloc surprinzător pentru scrisul lui George Arion, multe dintre romanele sale au fost reușite. De data aceasta însă e vorba de o performanță pe care scriitorul o duce cu bine la final, pentru că avem de-a face cu un roman în care se amintește/se scrie sub ochii noștri un alt roman, în care apar alte texte literare - și în toate autorul se descurcă de minune, trecând de la o ficțiune la alta, făcându-și cititorul să aștepte cu nerăbdare revenirea la filonul anteiror și menținând și suspansul. Și toate se petrec în pandemia prin care trecem de aproape un an. Prin urmare nu numai că e o scriere foarte recentă, dar în ea pâlpâie și toate neliniștile, nemulțumirile, aberațiile care ne înconjoară de atâtea luni.

În plină pandemie de Covid-19, Andrei Mladin e invitat să scrie o povestire care să fie publicată într-o culegere de proză scurtă din Franța.

Condițiile sunt ideale, pentru că ce anume poate face mai bine un scriitor decât să scrie, mai cu seamă în momentele în care e obligat de carantină să rămână în casă? Ca atare, Andrei Mladin începe o povestire de spionaj în vreme de pandemie, în mijlocul căreia s-ar afla un fost cercetător chinez fugit din Wuhan; acțiunea se petrece la o clinică particulară din Italia, unde apar diverse personaje cu trucut cel puțin dubios. Andrei Mladin se întrerupe din scris, revine, constată că, treptat, mica povestire pe care voia s-o aștearnă pe hârtie se transformă în roman. Lucrurile se complică din ce în ce mai mult, romanul rămâne neterminat.

Pentru că un prieten îl sună din spital, rugându-l să aibă grijă de anticariatul pe care-l deține și să onoreze comenzile clienților. Andrei Mladin acceptă, dar se pomenește în mijlocul unui complot îndreptat împotriva președintelui și apoi atras într-o anchetă despre destinul frânt al mai multor tinere. Vrea să afle cine complota împotriva președintelui, dar i se închide gura. Ceva mai multe șanse are încercând să afle adevărul despre dispariția celor cinci tinere ale căror oseminte sunt descoperite îngropate într-un tunel de sub anticariat. Dar crimele s-au petrecut în 1949, nimeni nu mai e interesat să afle adevărul, întâi pentru că nimeni nu mai poate fi pedepsit după atâția ani, apoi pentru că în mod cert făptașii vor fi decedat și ei. Andrei Mladin se încăpățânează să scotocească și află că „prin anii 60 ar fi putut exista un proiect prin care unora dintre ucigașii prinși să le fi fost promisă imunitatea dacă executau crime la comandă” (tema implicării Securității în viața de zi cu zi l-a mai bântuit pe George Arion și în alte romane recente). Aceste două filoane principale ale acțiunii sunt întrerupte destul de des de alte scurte întâmplări care devin schițe polițiste independente, la fel de captivante.

Printre atâtea întâmplări vechi și noi, plus presiunile covidului și ale restrictiilor carantinei, Andrei Mladin nu prea mai scrie. „Cum să mai scrii ceva? – comentează editorii. Pe măsură ce presiunea începe să-și spună cuvântul, așternerea cuvintelor pe hârtie devine tot mai anevoioasă, iar granița dintre realitate și ficțiune tot mai neclară. Angoasele personajelor se confundă cu angoasele scriitorului, obsedante, ispititoare, tulburătoare. Cum poți evada din propria minte? În cine să ai încredere?”

Andrei Mladin însuși are momente de depresie adâncă în ce privește propriul său scris: „De ce să mai scriu? Nu sunt deja prea multe volume în librării, anticariate, biblioteci? Se citește tot mai puțin, dar editurile nici nu se gândesc să-și micșoreze producția. În fiecare an așteaptă cu speranță un reviriment.” „Moartea cărților o mai prevestește ceva: dispariția poveștii din romane. Autorii nu mai știu să cnstruiască o intrigă, sau li se pare ceva desuet, de prost gust să nareze întâmlări cât mai captivante. În locul lor apar fastidioase analize ale unor stări nebuloase pe care, chipurile, le cunsoc personajele. Un delir fără cap și coadă.”

Finalul cărții e aproape halucinant, lăsând cale liberă autorului George Arion pentru orice desfășurare își imaginează mai departe. Nu vom dezvălui acest final.

 

Spuneam la începutul acestor rânduri că mai există un text aproape la fel de important în carte, postfața „Cum am devenit autor de romane polițiste și de spionaj”, aproape 20 de pagini de confesiuni pe care nu știu dacă George Arion le-a mai făcut-o vreodată, în orice caz sigur nu în această formă, cu amănunte despre devenirea sa intelectuală și scriitoricească. O încântare și o învățătură.

 

 

George Arion – Mâna care închide ochii. Cuvânt înainte de Alex. Ștefănescu. Editura Crime Scene Press. 471 pag.

 

 

Topic: 

Format: