Publicat: 14 Octombrie, 2019 - 00:00

O carte care ar trebui să fie citită dintr-o răsuflare, cum dă impresia că a fost scrisă, deși va fi fost îndelung elaborată. Și un autor care merită atenție. „Romanul – mărturisea autorul într-un interviu -, mai mult aș vrea să se dea binișor și să placă lumii, s-o distreze și s-o înduioșeze, să stoarcă și lacrimi unde e cazul, că e bine și asta. Am scris despre cum un tip provoacă un accident oribil la locul de muncă, cum fuge în noapte – în mare e liniar și rapid, și el își mai amintește unele treburi din familie, de relații, de ciocniri urâte cu alții. E, cumva, o carte a răzbunării, pe care o simți cam din start că n-o să-ți iasă, dar dai și dai înainte, absolut cretin, că altcumva nu știi, și înapoi nu mai există. Sună tragic așa cum descriu aici, dar am scris-o cu mare poftă, am scris cu poftă și am scris despre poftă, și cred că o să se vadă așa cum am vrut asta.”

Romanul este, tehnic vorbind, absolut maniacal (cred că tot Vald Drăgoi însuși a spus-o): crima care n-a fost crimă, amestecată cu fragmente halucinante, urmărind sinuozitățile memoriei, un fapt descris cu o cavalcadă de amănunte descoperind în memorie un alt fapt, amintit de un detaliu la întâmplare, care și acesta este descris cu lux de amănunte și tot așa, dând impresia că nu se întâmplă mai nimic. Iar frazele se înșiruie lungi, pe câteva pagini, vom da mai încolo un exemplu.

După ce a publicat poezie făcută prin deconstrucție, Vlad Drăgoi face proză într-un mod original, urmărind fluxul conștiinței narative și demonstrând că este unul dintre cei mai originali tineri scriitori.

S-a născut în 1987, la Codlea (orășel devenit fundalul poveștii din acest roman), a absolvit Facultatea de Litere din Brașov, a debutat în 2009 cu volumul de proză scurtă Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito. Pentru următoarele două volume de versuri a obținut– Premiul pentru Tânărul Scriitor.

Mai spune despre romanul său: „Într-o noapte ploioasă de mai, Vlad provoacă un accident cumplit la locul de muncă. Nedescoperit încă, plănuieşte ca până dimineaţă să-şi facă pierdută urma. Mi-a venit nefiresc de uşor să încep povestea pornind de la cele două puncte de mai sus, exact cât trebuie de minime, precise şi parcă un pic extreme, de action film mai ieftinel, deloc rău, totuşi, la care ai vrea şi n-ai vrea să intri (până la urmă intri) pe la 11-12, înainte să începi schimbul doi la o librărie de mall. M-am blocat puţin pe la jumătate, când mi-am dat seama că thrillerul ăsta când nebun, când domol, când trist, când plin de explozivă sărbătoare are şanse mari să devină cel mai pe bune lucru scris până acum de mine, despre mine, adică subiectul pe care – îmi place mereu să mă alint – încă îl ţin cel mai bine în frâu. Şi fireşte că am avut dreptate: până la final mi-au dat serios lacrimile.”

Iată și citatul promis, ales la întâmplare: „În restaurant era destul de întunecat și mi-au trebuit cam cinci secunde de clipit apăsat și de căscat ochii larg ca să mi se obiș­nu­iască privirea cât de cât cu ce-i acolo, și am văzut că locul era mai mult lung decât lat și că pe partea dreaptă era un șir de mese, vreo patru, doar una fiind ocupată de o femeie tânără, de care mi-a plăcut instant cum arăta pentru că semăna mult cu actrița Dorotheea Petre și era și îmbrăcată frumos, în ceva fustă elegantă, gri, și într-un sacou care-i venea numai bine pe trup, tot gri, pus peste o cămașă albă, și ea m-a auzit când am intrat, dar a ridicat privirea către mine din farfuria ei cu nu știu ce, semănau a cartofi țărănești cu brânză parcă, doar după ce făcusem câțiva pași în încăpere, și s-a uitat scurt și a băgat repede îna­poi nasul în farfurie, apoi m-am uitat în partea stângă, unde era o tejghea lungă la care stăteau doi bărbați, și unul bea bere și celălalt, mai uscat și mai bătrân și cu tâmplele albite, bea cafea, și erau îmbrăcați amândoi în negru și, când am intrat, mi-au aruncat amândoi priviri urâcioase, cu ochii injectați, nedormiți parcă de două zile, după care și-au văzut de băut în tăcere berea și cafeaua, și am presupus pe loc că sigur ei erau cu Fordul negru de afară, și m-am dus mai în față și am zis bună dimineața ca să audă și bărbații, și femeia, dar nu mi-a răspuns nimeni, și atunci am băgat niște viteză și m-am oprit în fața peretelui din spate, uitându-mă nesigur după ușa băii, către dreapta, unde erau două uși identice una lângă alta, fără nici un fel de marcaje pe ele, și apoi către stânga, unde era o singură ușă, la fel, fără nimic lipit sau scris pe ea, și atunci am întors capul și am văzut că tocmai ce intra chelnerița, care probabil că m-a văzut bâjbâind prin spate, pentru că a dat din cap în direcția mea, ținând încă toate alea în mâ­nă și a spus tare, să se audă în toată încăperea, a spus da, da, aco­lo, imediat pe dreapta, ultima ușă, da, și, când a spus asta, cei doi bărbați în negru mi-au aruncat iar priviri fioroase, ca și cum eu aș fi fost ăla care i-a deranjat de la băut bere și cafea, și până și frumoasa de Dorotheea Petre și-a întors capul și ochii ei mari și frumoși către mine, a clipit de două ori și a revenit la cules cu fur­culița ce i-o mai fi rămas în farfurie, și am făcut ce a zis femeia și am intrat pe ultima ușă din dreapta, și, într-adevăr, aici era baia, albă toată și, din cât puteam să-mi dau seama la prima vedere, curată și fără să miroasă urât, semn că tocmai fusese spălată bine de dimi­neață, și m-am dus și m-am băgat în ultima cabină, din trei câte erau pe partea dreaptă, deși erau și do­uă pisoare drept înainte, am blocat ușa cu rotitoarea de metal și m-am așezat pe veceu, mi-am făcut fără grabă treburile, am tras apa o pri­mă dată ca să nu înceapă să miroasă, după care am continuat să mai aștept puțin să mi se aranjeze măruntaiele ca lumea la locul lor și, chiar când să vreau să încep și eu să mă șterg și să mă ridic, am auzit ușa de la baie deschizându-se și pe cineva intrând, și mie un singur lucru nu-mi place când merg la baie, nu-mi place să știu că altcineva e aproape și că mă aude pe mine cum îmi fac treburile, fie că e făcutul propriu-zis, fie că e sunetul făcut de ruptul și de frecatul hârtiei igienice pe piele, așa că mi-am pus mâinile pe genunchi și am așteptat în continuare, ciulind urechile la mișcările celui sau celei care a intrat, și mi-am dat repede seama că e bărbat, că la un moment dat, când pașii i se auzeau cu ecou pe gresie chiar în fața cabinei mele, și-a dres glasul gros, ca o sticlă de plastic plină cu pietre, și imediat după am auzit cum își face treaba la pisoar, în fața căruia a și tușit de câteva ori, apoi a revenit la chiuvetele de vizavi de cabine, a dat drumul la apă, s-a spălat pe mâini, s-a șters cu șervețelele de acolo și a ieșit în sfârșit din baie, după care am putut să mă șterg și eu în liniște și să trag apa, și abia atunci am ieșit din cabină, m-am spălat pe mâini și am revenit în restaurant.”

 

 

 

Vlad Drăgoi - Mica mea inimă de om singuratic. Editura Polirom, colecția Egoproză. 204 pag.

 

 

Topic: 

Format: