12 aprilie 2021

Cartea de luni: Poeme din exil. 26 martie-15 mai 2020

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

Să nu confundați acest volum cu un altul cu același titlu, apărut tot în 2020, la altă editură, aparținându-i lui Virgil Ierunca. Volumul de față este semnat de preotul, poetul și eseistul brașovean Cristian Muntean, autor al multor altor volum de poezie sau esuri, semnalate și în rurbica noastră în anii din urmă. Excelentă prefața criticului Răzvan Voncu, din care cităm:

„Poetul, eseistul, teologul și sacerdotul Cristian Muntean a trăit, ca intelectual și om al Eclesiei, la o temperatură aparte acele zile tensionate, în care tot ce știam noi despre viața socială s-a dat peste cap. Librăriile s-au închis, ca și bisericile, fără ca nevoia de întărire spirituală sau de mângâiere sufletească să fi scăzut. Ca om al cuvântului și al Cuvântului, deopotrivă, Cristian Muntean a simțit, cu siguranță, imboldul moral de a răspunde neliniștilor sale și ale celor din jur: atâția alții aflați în situația sa au făcut-o. Unii s-au alăturat eforturilor de a coagula o <<linie de apărare sanitară>>, susținând sanctitatea vieții înaintea oricăror alte comandamente. Alții au dat glas – cu o vehemență exacerbată de situația-limită în care ne aflam – neliniștilor și spaimelor cu privire la consecințele, în planul drepturilor și libertăților, ale sacrificiilor făcute de toți, tocmai în numele acestui primat al vieții.

Cristian Muntean, însă, a preferat să treacă totul pe un alt palier, ieșind din zona exprimării unei opinii și intrând pe teritoriul expresiei artistice. (…) Nu e nici un paradox în titlu, în pofida faptului că o lectură pedestră ar putea să se arate mirată de utilizarea ostentativă a vocabulei <<exil>>. Aparent, ceea ce s-a petrecut cu noi în cele două luni de izolare forțată la domiciliu a fost contrariul unui exil, care presupune tocmai ruperea de mediul familial și familiar și trimiterea la mare distanță de ele. Însă se uită că, pe de-o parte, acasa omului modern este tot mai puțin spațiul privat (care se micșorează pe zi ce trece) și tot mai mult cel public (din care pandemia l-a alungat, de tot, la început, apoi numai parțial), iar pe de alta, cum spuneam în introducere, poetului i-au fost interzise cele două funcții fundamentale: cea de slujitor al Domnului și al oamenilor, căci bisericile au fost închise până și în noaptea de Înviere, și cea de scriitor, deoarece orice eveniment cultural a fost oprit. Relegat din for și anulat în dimensiunea sa publică, poetul și-a asumat <<exilul pe dos>> și a transpus în poeme cronica interioară a acestei generale anomii, care este perioada pandemică.”

„Am așteptat să se liniștească bucuria, să rămân cu chipurile voastre/ de lumină./ N-ați înțeles că lumina zâmbește cu ochii?… n-ați simțit și/ voi nevoia de-a spune nimicuri ca să vedeți cum se agață literele,/ una cu alta formând cuvinte potrivite?/ Mi-a spus un prieten de-o viață c-a auzit un bătrân sfătuindu-l să/ stea liniștit că Dumnezeu a vrut să se odihnească pentru o/ vreme./ S-o fi săturat de pretențiile noastre din fiecare ceas… dar are să/ revină să asculte cuvinte potrivite  pe care fiecare le rostim acum/ pentru urmași.” (3 Aprilie).

„Ne învățaserăm de mult să purtăm măști, ne-au/ devenit atât de familiare încât acum, când le/ vedem, avem senzația că ne protejează de cele/dinăuntru mai mult decât de cele din afară” (10 Aprilie)

În sfârșit, un admirabil poem care încheie volumul (sunt trei sau patru poeme dedicate unor femei):

„Dacă te-aș ține îmbrățișată ai putea simți marea alunecându-ți pe obrajii goi, la ceas de înserare?// Sau ai cuprinde, cu degetele tale lungi, pământul, mângâindu-i fruntea cu genele?// Te-aș ține în brațe o veșnicie… de dincolo de/ mine, de la începutul lumii, când Dumnezeu cina în grădină cu părinții noștri de care ne-am despărțit, până dincolo de mine, când copiii copiilor noștri vor cina împreună cu Domnul, la masa pe care le-am pregătit-o.// Te-aș ține de mână, colindând țări și orașe imaginare, văzând chipurile noi ce-și fac loc în amintirile noastre. Ți-aș vorbi despre îngeri, dar am înțeles că pe aici tăcerea lor e ascultare.

Oricum, sunt îngerii care ne trag în sus. /(Mirelei)”

Doamna Mirela Muntean este soția preotului, iar un număr de ilustrații minunate semnate de dumneaei însoțesc poemele.

Un volum care cuprinde o experiență autentică.

Cristian Muntean – Poeme din exil. 26 martie-15 mai 2020. Prefață de Răzvan Voncu. Editura Creator. 101 pag.