14 iunie 2021

Cartea de luni: Școala Română din Franța

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

Cu excepţia unor mici articole din presa interbelică – cum precizeză autorul, prof. univ. dr. Petre Țurlea -, despre Şcoala Română din Franţa nu s-a scris nimic major până în 1994, când a apărui o monografie cu o răspândire extrem de restrânsă; aceasta, revăzută şi larg adăugită, formează conţinutul prezentului volum.

Cu volumul pe care îl semnalăm astăzi, se scoate din uitare o experienţă culturală remarcabilă, ale cărei consecinţe pozitive se resimt şi la interferenţa secolelor XX şi XXI. Readucerea în atenţia contemporanilor a unei asemenea instituţii – acoperind o zonă puţin luminată a istoriografiei româneşti – este un act de necesară recunoaştere a meritelor incontestabile ale sale, precum şi unul de apreciere a activităţii întemeietorului şi conducătorului său – Nicolae lorga. Petre Țurlea a cercetat toate sursele documentare la care a avut acces: diverse fonduri din Arhivele Statului (Bucureşti, Cluj, laşi), fonduri de corespondenţă aflate la Biblioteca Academiei Române (mai ales cel imens al lui Nicolae lorga) şi Biblioteca Centrală de Stat, arhive particulare (în special Arhiva Iorga-Pippidi), publicaţiile Şcolii Române din Franţa, memoriile apărute ale unora dintre foştii membrii ai Şcolii. Totuşi, ar mai fi fost de studiat: Arhiva Legaţiei Române din Franţa, Legaţie care avea o legătură cu Şcoala, fără a o patrona – ceea ce Nicolae lorga nu ar fi îngăduit; şi, însăşi Şcoala Română din f ranţa avea o arhivă proprie, despre acumularea careia se scrie în corespondenţa primită de Nicolae lorga – în momentul ocupării Franţei de către Germania, în 1940, Legaţia României la Paris a dat ordin subdirectorului lanculescu să incendieze Arhiva, dar, nu se ştie dacă a lăcut-o – ce s-a păstrat rămânând în posesia ultimului direc­tor, profesorul Constantin Marinescu, decedat la Paris în 1979, şi, de aici, a moştenitorilor săi aflaţi în Franţa.

Proiectul legii înființării Școlii Române din Franța a fost votat de Parlamentul României în 1921 și conducerea Școlii a fost încredințată istoricului Nicolae Iorga. Acesta a cumpărat, în numele statului român, imobilul de la nr 50, rue de Chataigniers, din orășelul Fontenay aux Roses, aflat la 4 km de bariera sudică a Parisului, iar la 2 iulie 1922 noul institut de învățămânnt se inaugura oficial, în prezența rectorului Universității din Paris, a ministtruliui roman la Paris, V. Antonescu, și a multor altor oficiali.

Majoritatea foştilor membri ai Şcolii – cei mai mulţi ajunşi oameni de cultură foarte cunoscuţi, trăitori în Occi­dent sau în România, profesori universitari sau academicieni – care se aflau în viaţă la sfârşitul secolului XX – au răspuns cu amabilitate, promptitudine şi o vădită emoţie la întrebărilor puse de autor, aducând nu numai un plus de informaţie, ci şi, pentru că au fost implicaţi direct, cea mai interesantă privire retrospectivă. În impresionanta anexă de aproape 80 de apgini cu imagini și fotocopii, veți găsi textele acestora.

Școala română din Franța a fost desființată de regimul comunist în 1948, iar clădirea a fost vândută. Ulterior – dărâmată. Arhiva și biblioteca imensă s-au risipit. După 1990, a existat o inițiativă parlamentară de reînființare a Școlii Române dinFranța, dar obtuzitatea decidenților a sugrumat proiectul – din pag 184-185 veți afla cum ignoranța totală a prevalat în acei ani. „Spre pagiuba României” scrie autorul.

Petre Țurlea – Școala română din Franța. Editura SemnE.  284 pag.