25 iunie 2022

Cartea de luni: „Sfârșitul visului” de Liviu Cangeopol

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

După nouă volume de proză publicate în doar trei ani, Liviu Cangeopol revine cu acest al zecelea volum pe care îl vrea un fel de carte perfectă a celorlalte.

Liviu Cangeopol a publicat foarte mult în ultimii ani, la aceeași Editură Integral, nu mai puțin de nouă volume masive, cel pe care îl semnalăm astăzi este al zecelea. A avut, se pare, dorința să-și vadă pe cotor titlul cărții scris pe orizontal, nu pe vertical – și a reușit, pentru că e un volum masiv de cinci centimetri grosime și 919 pagini!

Mai precizăm că este pe trei sferturi, adică peste 600 de pagini, reluarea volumului apărut cu câteva luni în urmă, „Evanescent”, amplu dezvoltat. Ca atare, voi relua și eu unele idei din semnalarea publicată cu acel prilej.

Am socotit întotdeauna genul cel mai dificil în care un scriitor poate comunica cu cititorii săi este eseul. Să reușești, ai nevoie de enormă experiență de viață, de încăpățânare, de limpezime, de profunzime, de candoare. Altfel nu vor fi decât însăilări puțin convingătoare. Unul dintre eseiștii pe care îi admir (nu e singurul – și nici nu scrie numai eseuri, ci și romane de o mare intensitate) este Liviu Cangeopol. La „Evanescent”, autorul a adăstat pe text chiar și după ce fusese trimis la tipar, a schimbat unele paragrafe, a adăugat idei, nu mult, dar asta spune cât de implicat a fost în acea carte. Rezultatul a fost un volum de eseuri de o uimitoare naturalețe, candoare chiar. Mi l-am imaginat pe scriitorul gânditor cum are o idee care îl obsedează, ce se vrea neapărat pusă în pagină, cinci paragrafe scurte, zece, nu contează, despre orice, ca un suflu, se repede la mașina de scris ori la computer și dintr-o răsuflare ies acele paragrafe care ajung să mă bulverseze. Aproape toate textele mi-au dat impresia aceasta copleșitoare. În care se amestecă cuvinte de duh, amintiri, ironii, sentințe, răutăți uneori, cruzimi, vehemență, într-un aluat extrem de bine amestecat/scris.

Impresia copleșitoare poate s-a datorat și mulțimii de rememorări din anii 60, 70, 80, multe dintre întâmplările relatate de Liviu Cangeopol despre tinerețile sale sunt vii, le-am trăit aidoma sau în mod cert am trăit ceva asemănător în exact aceași epocă, așa ceva te marchează, nu poți uita. Sau poate/și observațiile despre condiția scriitorului, faptul că până și cei care produc epopei scriu, de fapt, un lung jurnal.

Înainte de orice, „Evanescent” e o carte superbă, care dezvăluie un suflet, o conștiință cum puține altele o fac. O carte de eseuri de mici dimensiuni (dar ea, cartea, e uriașă), cele mai multe se citesc dintr-un foc, amestec de amintiri, rememorări, analize succinte, digresiuni cam despre tot ce ne înconjoară ori se întâmplă în jurul nostru, aparent fără un fir conducător, o idee care să ducă la un punct final programat, ci mintea și sentimentele sunt lăsate să zburde. Așa se explică avalanșa de teme, uneori crestate bine, să le ții minte, alteori doar efleurate.

Mă încumet să fac o nedusă la capăt trecere în revistă, doar din ce îmi amintesc din lectură, în primul moment, fără să mai răsfoiesc volumul: fericire și nefericire, moarte, încălzire globală, spaime, tendințe dictatoriale, pandemie, singurătate, sport, mai ales fotbalul care a redevenit frumos în pandemie, cu tribunele goale, fără spectatori, Bucureștii revăzuți după ani de absență (să scriu exil?), plin de gunoaie, dar și amestec de stiluri arhitecturale splendide, relațiile surprinzătoare cu părinții și cu mama de care s-a îndepărtat (autorul nu se cruță câtuși de puțin, nu evită să spună cum „a lovit-o cu cruzime și neștiință”), procesul comunismului, anii de glorie ai Clubului Studențesc, nevoia de poezie, muzica acelor ani și, firește, alături de o listă enormă care poate continua pe multe pagini… memento mori! Exact într-o asemenea așezare aparent alandala, dar care e așezarea gândurilor.

Eseuri cu caracter personal, în care autorul/scriitorul revine, gândește, regândește, rememorează, reface, pentru că „nu e ușor să fi emigrat cu un număr de ani în urmă și să privești senin la ce se întâmplă cu ceea ce-a fost cândva țara ta”. O idee duce la alta și se formează un arbore. Arborii devin pădure. Un text care te trece prin toate stările, nu în funcție de temă, ci de unghiul din care e privită: deprimare, nemulțumire, satisfacție, încântare, exaltare.

Un autor pus la punct cu ultime teorii aproape despre orice. La curent cu problemele lumii „care s-a dus la vale” –  „Poate de asta ne și merităm sfârșitul: prea multe clișee, lozinci, cuvinte de duh.”

Toată acea structură din „Evanescent”, copleșitoare prin ea însăși, a fost augmentată într-un timp record și, la doar câteva luni, a apărut pe piață acest nou și masiv volum. Cu alte trei sute de pagini în plus, strânse sub titluri la fel de ambiguu-incitante.

Îl las pe autor să și le prezinte:

„Având o structură de trilogie – ține să precizeze Liviu Cangeopol -, cartea poate fi citită în trepte: prima parte, a doua, a treia, în orice ordine. Democrație totală și totalitară. Exista între falii un aer de independență și unul de interferență de care nu poți face abstractie. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, probabil că prin aceleași chinuri m-aș lăsa purtat, căci am încercat să fiu cât de sincer am reușit. Aceleași condiții genereazș aceleași elucidări, cuvinte așezate cel mult în altă ordine de idei. Da, e și o doză de egoism în cele ce spun. E prematur să desemnez victoria sau lucrul frânt, un motiv pentru care voi reproduce un citat din Francis Scott Fitzgerald: <<Nu e niciodată prea târziu să devii ceea ce-ți dorești. Idealul este să-ți trăiești viața în asemenea fel încât să fii mândru de ea și, dacă descoperi că nu ai fost capabil, măcar să ai puterea de-a o lua de la capăt.>>

La finalul oricărei pagini, cu orice autor asta se întâmplă: o ia de la capăt. Și încă o dată și încă o dată. Cartea perfectă va avea o singură pagină. Ce tineți în mână este repetata imperfecțiune în care autorul a pus tot ce credea că avem mai bun: sfârșitul lumii, așa cum îl merităm.”

Liviu Cangeopol – Sfârșitul visului. Editura Integral. 919 pag.