Publicat: 10 August, 2020 - 00:00
Share

O excelentă biografie (romanțată) care, după umila noastră părere, ar trebui citită de toți cei care n-au auzit de Nicu Steinhardt și nu știu cine a fost. Surprinzător scrisă de o scriitoare încă tânără (Lavinia Bălulescu în martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin, a publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică și scrie şi pe blogul personal, Ferma de gânduri.) care mărturisește în „Un jurnal în loc de bibliografie” că i-ar fi fost imposibil să scrie ceva care să cuprindă absolut toată viața acestui om. Așa că a ales doar anumite întâmplări. Ba mai mult, Steinhardt nu este personajul principal decât în fundal, adică cel despre care se povestește. Cartea are trei părți - Tatăl, Securistul, Discipolul -, și aceștia vorbesc despre Nicu Steinhardt, o tehnică literară mai rar întîlnită. În plus, autoarea insistă că a citit de mai multe ori nu numai ce a scris Nicu Steinhardt, ci și ce s-a scris despre el, încât a reținut multe replici reale pe care e posibil să le fi folosit.

De pildă titlul citudat. Scrie Lavinia Bălulescu că părintele Nicolae (Steinhardt retras la mânărstirea Rohia) folosea în „Jurnalul fericirii” o expresie, „bughi mambo rag”, pentru momentele în care istorisea discuțiile pe tot felul de teme amestecate, pe care le aveau deținuții în închisoare, de la literatură și fizică la biologie și filosofie.

Câteva vorbe despre N Steinhardt – le preluăm de pe una din copertele cărții: Pe data de 29 iulie 1912, la București, s-a născut Nicu-Aureliu Steinhardt (N. Steinhardt), fiul lui Oscar și al Antoanetei Steinhardt. Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveția, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a și întâlnit de două ori. Copilăria și-a petrecut-o în comuna Pantelimon și, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradițiile creștine. Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit până la sfârșitul vieții. Deși a terminat Fa­cultatea de Drept și a devenit doctor în drept, atenția lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor. A fost membru al cenaclului „Sburătorul“, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru „Revista Fundațiilor Regale“, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acțiuni de „purificare etnică“. La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat și a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu. Din 1964, când a ieșit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din București, câștigându-și traiul ca muncitor necalificat. În toată această perioadă s-a dedicat lecturii și scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rânduri de Securitate.

În 1980 a fost primit în rândul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureș, unde a pus bazele unei mari biblioteci.

Tot aici s-a stins din viață pe data de 30 martie 1989, lăsând în urmă o operă impresionantă și o moștenire culturală neprețuită.

„Fiul meu este un corp plutitor într-o apă neagră, el bate la uşă, nu vrea să mă deranjeze, merge în vârful picioarelor, lipit de pereţi, ocupă atât de puţin spaţiu, încât îmi vine să-l leg de scaun şi să-l hrănesc forţat, el mă îmbrăţişează uneori, iar eu nu-l strâng prea tare, pentru că mi-e teamă să nu-l sparg în bucăţi. Fiul meu este de sticlă şi îl admir în tăcere, pentru că s-a întors la mine, deşi nimeni din lumea asta împuţită şi coclită n-a crezut că acest pui de jidan căcăcios şi încăpăţânat va putea supravieţui.”

O carte cum puțin altele din specia ei mai există.

 

 

Lavinia Bălulescu – Steinhardt. Bughi mambo rag. Editura Polirom, colecția Biografii romanțate. 188 pag.

 

Topic: 

Format: