24 ianuarie 2022

Cartea de luni „Tatăl meu la izolare” de Cristian Teodorescu

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

„Nu era nici o epidemie când tata a fost băgat la <<izolare>>, acum 65 de ani și aproape opt luni. Într-o dimineață, la Medgidia, a fost înhățat de pe stradă. Era inginer chimist și conducea laboratorul de la IMUM, care era la marginea orașului. A fost mai întâi dus la Constanța unde a fost interogat și bătut îndelung, metodic. La Constanța s-a experimentat pe el, printre primii, o tortură specială: a fost băgat în seiful băncii, unde după câteva ore se termina aerul respirabil.”

Cristian Teodorescu a publicat un număr însemnat de romane și povestiri pentru care a primit o seamă de premii ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române și ale unor reviste culturale. În urmă cu 12 ani a publicat o carte remarcabilă, „Medgidia, orașul de apoi”. Romanul pe care îl semnalăm astăzi poate fi considerat și o continuare a acelei cărți, în care apar și personaje de atunci.

Mai înainte să cităm însă mărturisirile autorului, în legătură cu conceperea romanului: „Voiam de mult timp să scriu cartea asta, de când a început tata să-mi povestească una, alta din câte a pățit. Îi plăceau hiperbolele, așa că în seara când mi-a spus cum a luat documentele TUNȚ-ului politehnist, peste care era președinte, ca să nu dea Securitatea peste ele — pe atunci Politehnica era pe strada Polizu —, nu mi-a venit să cred că zicea. Era o poveste în care mai apărea un coleg de facultate cu care ajunsese pe acoperișul clădirii în timp ce Securitatea și Miliția intrau pe ușa principală și niște soldați înconjuraseră clădirea. Tata susținea că într-o mână avea servieta cu documente și în cealalată ținea un pistol Parabellum. Au izbutit să scape. El a stat ascuns mai mult de un an, să i se piardă urma. (…) Mi-a povestit ce i s-a mai întâmplat fiindcă îl băteam eu la cap. Nu-mi făceam însemnări, ca să nu-l stingheresc. Pe atunci n-aveam reportofon. După 1989 am vorbit cu foști deținuți politic, doi dintre ei îl cunoșteau pe tata din pușcărie. Altora le-am citit amintirile din revista Memoria, ale doctorului-scriitor Banu Rădulescu. În Medgidia nu-și mai amintea nimeni de tata. Anul trecut, când am început să scriu cartea, lucrurile s-au orânduit aproape de la sine. (…) Tata a murit în anul când Nicu Ceaușescu a tăiat panglica inaugurării canalului Dunărea-Marea Neagră. A făcut infarct chiar în noaptea inaugurării canalului.”

Prin urmare, romanul este un fel de saga de familie. Gigi Teodorescu este un om care ar fi avut un destin remarcabil, dacă vița nu i-ar fi fost dată peste cap de regimul comunist. Ridicat de pe stradă („Nu era nici o epidemie cînd tata a fost băgat la «izolare», acum 65 de ani și aproape opt luni“) și torturat pentru a recunoaște acte de trădare imaginare, Gigi Teodorescu, șef al Tineretului Universitar al studenților țărăniști de la Politehnică, fugise pe acoperișul instituției, cu o servietă într-o mână ca să facă pierdute documentele care, căzute în mâinile regimului, ar fi dus la arestarea tuturor colegilor. Stă ascuns doi ani și jumătate și înceracă să-și piardă urma într-un oraș de provincie; alege Medgidia, unde ajunge să conducă laboratorul de cercetări. Crede că a scăpat, pentru că e un bun profesionist. Înttr-o dimineață e săltat de pe stradă, nu pentru activitatea sa dinainte de comunism, ci pentru că se manifesta ca un om liber și devenise, astfel, un dușman al regimului.

Scriu editorii: „Un orășel din Dobrogea, un inginer chimist, fost țărănist, care încearcă să se pună la adăpost de epurările comuniste, o fată frumoasă, casieră la Alimentara locală, fiica unui fost cârciumar, un stigmat de neșters în toiul obsedantului deceniu. Noul roman semnat de Cristian Teodorescu este o poveste desprinsă din cartea- fenomen  Medgidia, orașul de apoi, care pune sub lupă viața unei mici comunități din cea mai neagră perioadă a comunismului românesc. (…) Și, în mijlocul haosului și nedreptății, o poveste de dragoste improbabilă, cu un destin inevitabil, marcată atât de sprijinul celor care au reușit să își depășească frica și să își păstreze bunătatea, cât și de trădări dureroase. Tatăl meu la izolare este un roman cu o imensă încărcătură emoțională și o perspectivă nouă asupra coliziunii micilor istorii cu istoria mare.”

Eroul este un om care nu renunță la verticalitatea sa, chiar și în momentele în care, în izolare, îl cuprinde frica, dar rămâne demn. În vremea detenției i se naște fiul. Dar ce se întîmplă după ce este eliberat, nu mai e viața lui, se desparte de soție, trăiește, într-un fel, din inerție. O viață distrusă de un regim.

Cristian Teodorescu – Tatăl meu la izolare. Ediura Polirom, colecția Fiction Ltd. 439 pag.