12 august 2022

Cartea de luni: „Vremea tatălui” de Petre Barbu

A la carte
Distribuie pe rețelele tale sociale:

Povestea unui ratat, în societatea de azi, laș, schizoid. incapabil să reușească ceva serios în viață.

Semnalez astăzi un roman excepțional, greu de digerat, cum s-a spus deja, impecabil scris, care își va obseda cititorul, indiferent dacă aderă ori nu la „materia” ficțiunii.

Autorul este Petre Barbu, scriitor și jurnalist născut în 1962, cu mai multe romane sau cărți de proză scurtă la activ, cu și mai multe piese de teatru, multe premiate și toate jucate cu succes pe diferite scene. Scriiorul Petre Barbu nu se află printre cei care se bat cu pumnul în piept, care își promovează agresiv scrierile, care face parte din cercuri care impun celorlalți nume; însă, cu un talent aparte, își continuă neștirbit „meseria”. („Nu mă interesează bârfele, manevrele, sforăriile. Nu consider că este un autoexil. E viața mea. Așa îmi place să trăiesc, neafiliat.”) Pe când exista „Ziarul de duminică” l-am convins să-mi acorde un interviu, deși evita s-o facă, și atunci mi-a mărturisit câteva lucruri esențiale pentru el: anume că, potrivit lui, „literatura își află adevărul înlăuntrul ficțiunii și că nu trebuie să verifici în viața de toate zilele ceea ce scrie în carte”; că „una dintre obsesiile mele, pe care mi-o asum cu orice risc, chiar și cu riscul de a fi considerat perimat sau nostalgic, este să scriu despre prezent din perspectiva trecutului. Mă interesează mult cum oamenii au fost deformați de trecutul în care au crescut și s-au format. Mi se pare mai spectaculos să vorbesc despre ce-a rămas din noi, după ce am reușit să ieșim din dictatura comunistă. Și același lucru se întâmplă și cu copiii noștri, care cresc și sunt educați de oameni mutilați de comunism.”

Toate aceste idei se potrivesc de minune și romanului recent apărut, pe care îl semnalăm astăzi. Despre care, la un moment dat, am crezut că alunecă spre realismul magic sud-american, apoi că e pur și simplu o exprimare meșteșugită a grotescului, a romanului negru, apoi și această percepție s-a estompat în ceva ce îmi este greu să definesc.

Povestea, pe scurt (o s-o reiau mai spre final cu un citat copios din autorul însuși) este a unui ratat, în societatea de azi (acțiunea se petrece în anii adevării Romînie la Ununea Europeană), laș, schizoid (te întrebi de multe ori dacă realitatea pe care o comentează e creată doar de mintea lui), incapabil să reușească ceva serios în viață, incapabil să urmeze o facultate, incapabil să-și întrețină familia, singura lui muncă e cea de paznic al unei clădiri de birouri cu șase etaje, Egreta, construită într-un orășel din Moldova, al cărei acționar principal n-a izbutit să capete toate avizele ca s-o poată închiria sau vinde, încât impozantul imobil stă nefolosit, până intervine fabulația autorului. Așa cum alegerea locului construirii trimite la magic (urmașul unui fost boier trage cu arcul o săgeată care nimerește într-o mlaștină, unde va fi fost cândva un conac și o fântână miraculoasă și acela este locul), elemnte de magic revin când se decoperă că apa foste fântâni e miraculoasă și vindecă orice boală, numai că fântâna seacă și catastrofele se înlănțuie. E greu să distingi când eroul Alecu Ancuțescu povestește ce i s-a întâmplat sau fabulează, convins că spune adevărul. Dar treptat ajungi la concluzia că lumea în care trăiește Alecu e tot atât de ratată și de schizoidă ca și el. „O lume mafiotizată, și de un kitsch sinistru.” (Cristian Teodorescu) O lume în care nu prea vrei să trăiești. Preferi să pleci din țară, cum au făcut-o mulți.

Povestea unui om care, fapt foarte important, este un martor, ceea ce subliniază cu insistență de mai multe ori; povestea unei familii, a unei țări deopotrivă, în care violența devine firescul.

Spre final, un zmeu de hârtie și el fabulos, cu inteligență artificială, zboară deasupra proprietății și rememorează toată povestea, „îi sperie pe derbedeii care demontează termopanele, încearcă să-i arate colonelului Dobrescu locul unde a eşuat tancul modernizat la stan­dardele NATO, înainte să fie capturat de ruşi, apucă o sacoşă galbenă cu şase felii de parizer, o franzelă proas­pătă şi un PET cu lapte şi o aşază pe treptele de la intrare, se fereşte de săgeata prinţului Movilă, care a ales terenul pe care va înălţa un office building pe locul neştiut al conacului Chiraftei, dăruit de domnitorul Radu cel Frumos credinciosului căpitan Costea, ai cărui urmaşi l-au vândut grefierului din Bârlad, Ghiţă Olteanu, care i l-a lăsat moştenire fiului său, Mihai Orleanu, cel care a săpat Fântâna lui Orleanu din care zmeul a băut apă şi a prins puteri ca să joace şi să se bucure la nunta Valentinei Orleanu cu marele profesor şi om politic Victor Slăvescu, mare sărbătoare a fost atunci la conacul Chiraftei, la care au participat oameni aleşi, care au făurit România Mare, dar zmeul l-a urmat pe domnul profesor în temniţă, mai bine de zece ani de zile a stat în puşcăriile comu­niste prin care a fost dus <<duşmanul poporului, Victor Slăvescu>>, îngrijindu-i rănile căpătate de la bătăile înca­sate de la torţionarii noului regim instaurat de Armata Sovietică, apoi zmeul a fugit pe cerul conacului Chiraftei, care a fost incendiat şi ras de pe faţa pământului, după ce agenţii Securităţii Republicii Populare Române i-au împuşcat pe ţăranii care i-au ajutat cu mâncare şi haine pe partizanii din munţi, fără să-i îngroape creştineşte, lăsându-le cadavrele să putrezească, pentru ca alţi ţărani să nu îndrăznească să-i mai ajute pe partizanii care lup­tau în munţi, aşteptându-i pe americani, dar americanii n-au venit, zmeul a făcut bine că nu i-a aşteptat pe americani, pentru că s-a speriat de sângele vărsat de luptătorii pentru libertate, dar şi de clădirea IAS-ului, care a fost ridicată de comunişti în locul bisericuţei şi cantinei pentru copiii săraci şi orfani, zmeul se roteşte deasupra gropii ce va fi viitoarea fundaţie a Egretei şi urmăreşte betonierele care vin şi pleacă într-un iureş nebun, suferă alături de Silviu Hapoianu pentru că nu reuşeşte să închirieze un metru pătrat de birouri unor multinaţionale, amintindu-şi de munca sa de agent de vânzări la Pepsi, de campaniile de publicitate pe care le-a semnat ca director de marketing, crezând că l-a prins de picior pe Dumnezeu, zmeul ocoleşte o turmă de oi păzită de câini fioroşi, probabil erau oile şi câinii căpitanului Costea, prinde puteri şi se înalţă extaziat la fiecare clădire cele­bră a lumii ce o înlocuieşte pe Egreta, până în ziua în care un atac terorist distruge pentru totdeauna legăturile tainice ale acestui loc cu alte locuri de pe pământ, dar îi admiră pe corporatiştii care ocupă birourile şi dau viaţă building-ului, ridicat cu trudă şi suferinţă, pe un pământ care nu aparţine cuiva, un teren al nimănui, pentru că oamenii refuză istoria, preferă să creadă în miturile cu eroi şi fapte de vitejie rescrise cu tot felul de minciuni şi interese, dar ce mai contează minciunile într-o lume care este obsedată de prorociri şi ghicitori, şi mai puţin interesată de istoria adevărată, crudă, sângeroasă, aşa cum a fost, cu orice risc, cu riscul ruşinii, umilinţei şi acceptării păcatului. Cerul este încărcat de această adu­nătură de fapte şi poveşti, strânse ca nişte nori bezmetici, care apasă pe clădire şi-o presează în pământ. Acum înţeleg de ce se scufundă: istoria suspendată a fost eli­berată de constrângeri şi spaime şi o apasă fără milă pe Egretă, s-o îngroape, să dispară, pentru că oamenii n-o merită…”

Petre Barbu – Vremea tatălui. Editura Polirom, colecția Fiction Ltd. 350 pag.