Publicat: 29 Octombrie, 2020 - 00:00
Share

Multă lume constată, de multă vreme, că noile generații sunt total debusolate, au uitat sau n-au știut ce e frumosul, nu iubesc literatura și nu sunt atrase de ea, pentru că familia și/sau școala n-au reușit să le deschidă mintea, nu cunosc istoria, nici cea recentă, și riscă să fie atrase de himere distrugătoare, cum a fost comunismul.

Există un om care se străduie de multă vreme să facă breșe în aceste fenomene – criticul literar Alex. Ștefănescu. În urmă cu câțiva ani a publicat un volum minunat „Mesaj către tineri: redescoperiți literatura!” care, se pare, a avut un oarecare efect, din moment ce s-a publicat în mai multe ediții. Acum face o nouă încercare cu o altă temă și o altă carte – „Eu și comunismul”.

S-a scris enorm despre comunism și tragedia prin care a trecut nația vreme de o jumătate de secol, analize, documente și documentare, istorii complexe, memorii nenumărate. Alex Ștefănescu face altceva, fără încrâncenare, și de aceea cuceritor: povestește cum a trecut el prin comunism, de când și-a dat seama că există pe lume, suferind treptat fel și fel de orori, până când regimul s-a prăbușit. Totul pornește pe 5 martie 1953, când avea cinci ani și câteva luni și a murit Stalin, iar într-o anume zi și la o anume oră în toată lumea urma să se păstreze un moment de reculegere. Iar micul Alex a fost indignat observând că ... găinile din curte continuă să scormone priun gunoaie, „ca și cum puțin le-ar fi păsat de imperativul celest.”

„Am înţeles foarte repede, pe cont propriu, încă din copi­lărie, că modul de a trăi al oamenilor din jurul meu avea ceva nefiresc - uneori absurd - şi mă mândresc cu această precocitate. Ea se datora probabil unei vitalităţi înnăscute şi unei comunicări directe cu natura, imună la ideologii. Prin comparaţie cu demnele păduri de fag din jurul Sucevei sau cu alunecarea la vale, pe prundiş, a apei Moldovei, îmbătată de propria libertate, oamenii mi se păreau umili şi împiedicaţi. Tocmai ei!

Dar nu sunt deloc mândru de mine când mă gândesc ce mult timp mi-a luat ca să înţeleg de ce se trăia aşa. Ca să aflu că nu era vorba despre un joc al întâmplării, ci despre rezultatul funcţionării unui sistem. Abia ca student, pe la 19 ani, când am fost anchetat de Securitate, aveam să trăiesc o revelaţie: acţiunea de sluţire şi mortificare a oamenilor era organizată ţi instituţionalizată (până atunci nici nu ştiusem că există Securitatea!).

Dar, înainte de acest accident biografic, multă vreme, cam un deceniu, m-am scăldat fericit în propria incon­ştienţă. Aveam momente de respingere, de indignare, dar niciodată unul de înţelegere a situaţiei. Pentru tot ceea ce era urât în jur îi găseam vinovaţi pe maturi, care, cre­deam eu, nu voiau să trăiască frumos. în loc să se îmbrace în haine colorate atrăgător, inspirându-se din cromatica florilor şi a fluturilor, preferau o îmbrăcăminte cenuşie, cum nu mai văzusem în natură decât la vieţuitoarele care trăiesc în galerii subterane, ca hârciogii sau cârtiţele. In loc să-şi lase faţa inundată de soare şi să râdă din toată inima, mergeau pe stradă cu privirea în pământ, încruntaţi. În loc să-şi vorbească unii altora cu plăcere, bucuroşi că s-au întâlnit, răspundeau circumspecţi la întrebări sau nu răs­pundeau deloc.”

Urmează relatări/rememorări dintre cele mai diverse, portrete remarcabile de oameni iluștri, scriitori, pictori, politruci sau oameni simpli care i-au marcat deceniile de viață, întâmplări de genul celor prin care vom fi trecut mai toți în vremea comunismului, dar care, din povestea lui Alex. Ștefănescu, devin o istorie împărtășită, copleșitoare.

„În secolul douăzeci, pentru prima dată în istoria lumii, veșnicul complot al oamenilor incapabili împotriva oamenilor valoroși reușește. De ce? Pentru că instigatori de profesir, ca Marx sau Lenin, folosindu-se  de mijloacele de comunicare în masă, inexistente în trecut, conving o mulțime de de membri ai societății, până atunci cuviincioși, cu simțul datoriei, să li se alăture loser-ilor. Nu poate fi imaginată crimă mai gravă decât acțiunea acestor instigatori (intelectuali cicnici) de a activa tot ce este mai josnic în semenii lor.

Persoane structural cinstite, care, conduse de bun-simț, sperau ca prin muncă și printr-o participare corectă la competiție să ajungă să facă parte din elită, încep să creadă – sub influența propagandei comuniste – că pot obține totul dintr-odată, fără efport, prin deposadarea violentă de bunuri materiale și de titluri a celor superiori lor. Și trec repede la acțiune, susținând ciminala <<luptă de clasă>>. Jefuitorii și în cele din  urmă exterminatorii elitei sunt gata-gata să-și închipuie că și talentul, și inteligența, și farmecul pot fi furate, că prestigiul poate fi luat ca o pălărie de pe capul unui om de valoare și mutat pe alt cap.

Pentru prima dată în istoria lumii  o ierarhie răsturnată se instituţionalizează, devine un regim politic în mai multe ţări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste ţări! Sunt închiși, schingiuiţi, omorâţi. Sau obligaţi să facă munci înjositoare, cu mult sub competenţa lor.”

„Românii au avut întotdeauna, în sufletul lor, o aspirație spre ceva frumos, spre un mod mai înalt de a trăi viața. Comunismul i-a urâțit pe mulți dintre ei, dar nu pe toți și nu definitiv. Acum acest popor plin de farmec se naște pentru a doua oară. Este o naștere grea, cu transpirație și sânge, dar este o naștere, nu o agonie.”

O carte care ar trebui să fie citită de oricine, indiferent că a trăit ori nu în comunism. Va înțelege enorm.

Alex. Ștefănescu – Eu și comunismul. Editura Curtea veche. 207 pag.

 

 

Topic: 

Format: