Publicat: 14 Februarie, 2019 - 00:00

Liviu Cangeopol a fost unul din cei șapte intelectuali cărora, la 18 decembrie 2006, în discursul prilejuit de prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, președintele României, Traian Băsescu, le-a „elogiat” gestul de a se fi ridicat direct împotriva Președintelui Nicolae Ceaușescu. S-a născut la Iași, în1954. Absolvent de Litere, a făcut parte din ”Grupul de la Iași”. În aprilie 1988, împreună cu Dan Petrescu, a început să scrie cartea ”Ce-ar mai fi de spus”, care a ajuns la Paris, înregistrată pe benzi magnetice. ”Fii mulțumit, Domnule Ceaușescu: vei rămâne în istorie!”, a fost titlul sub care interviul acordat de Liviu Cangeopol apărea, la 5 aprilie 1988, în ”Libration” (difuzat o zi mai târziu la Europa Liberă). A fost urmărit și reținut de Securitate în mai multe rânduri. A emigrat și s-a stabilit în SUA în august 1989. La New York, unde și-a început cariera ziaristică, Liviu Cangeopol a fost unul dintre cei mai cunoscuți ziaristi și scriitori români din exil, publicând vreme de 11 ani, săptămână de săptămână, articole caustice la adresa conducerii României post-revolutionare. Era considerat de către majoritatea cititorilor cel mai rafinat analist politic al Exilului.

În aprilie 2010, în revista ”Observator cultural” își anunța retragerea din arena jurnalismului de opinie, deoarece i se părea că luptă cu morile de vânt.

În 2007 a publicat la Editura Humanitas romanul autobiografic ”Zâmbetul. Portret al țărmului la asfințit” (nu doar un roman autobiografic și de autoficțiune, ci și un roman polițist, de călătorii și aventuri, roman cu cheie, intertextualități, și roman în roman). Acum, la Editura Integral, apare un roman și mai complicat (sau complex), prezentat ultraelogios pe coperta a patra de Mircea Cărtărescu.

Este vorba de un roman maximalist, greu de urmărit, mai ales de către un cititor neatent, în care sunt adunate enorm de multe teme, trimiteri, chiar subiecte, în majoritate enunțate doar.

(Romanul maximalist s-a dezvoltat în Statele Unite în anii ’70 ai secolului trecut și a început să câștige popularitate și în Europa în acest secol. Caracteristicile i-au fost enumerate de Stefano Ercolino într-un amplu studiu. Dintre scriitorii cunoscuți ai genului – Thomas Pynchon, David Foster Wallace, Zadie Smith, Jonathan Franzen, Roberto Bollaňo, mai toți traduși și în românește. Romanele lor sunt de regulă lungi, adesea enciclopedice.).

Autorul însuși face într-un capitol (”Gardieni la poarta literaturii”) ”critica” propriului mod de a scrie: ”Arta romanului, în parametrii dezvoltării cunoscute până acum, a murit. Asistăm la apariția unei scrieri năucitoare, alcătuită din înșiruiri de idei care împletesc scheletul unei meta-ficțiuni. Camera se retrage mărind cadrul și în ecran apare ceva nou. Se adresează senzorilor intelectuali, conștientului și, în aceeași măsură, subconștientului. Cititorul e surprins de ciudata destinație la care a ajuns. Mijloacele sunt poetice și erudite, dar efectul este obținut prin deplasarea rapidă a centrilor de interes. Practic, ne găsim în prezența balanței unei minți în acțiune, fără oprire, fără rețineri, fără - aparent – discernământ, ordine și rațiune, în contrast cu capacitatea clasică de asimilare a cititorului, învățat să cuprindă liniar, univoc și metaforic.”(...) ”Produsele vor fi monumentale, în jurul a o mie de pagini, deoarece meta-ficțiunea are nevoie de o amplă arhitectură pentru a-și coagula splendoarea.”

Mircea Cărtărescu admiră ambiția autorului de a spune totul în acest roman maximalist: ”În același timp autobiografie și testatment, evocare nostalgică a unui Iași pentru care autorul nutrește un complex dragoste-ură și panoramă pamfletară a destinului foștilor disidenți, <<Imponderabil>> e genul de carte care se scrie o dată în viață.”

Dar probabil va avea un număr redus de cititori. Din păcate.

 

Liviu Cangeopol – Imponderabil. Jurnal spre capătul nopții. Editura Integral. 233 pag.

 

Topic: 

Format: